Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Teologia Dogmatică

Ortodoxă

O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe în contextul religios,

cultural și științific al lumii de astăzi

*

vol. 1

*

Teologie pentru azi

București

20**

***

Din Fac. 33, 19-20 aflăm că Iacov a cumpărat un teren de locuit de la Emmor, fiul lui Sihem, şi a ridicat acolo un jertfelnic unde a chemat pe Dumnezeul lui Israel.

Expresia „ton Teon Israil”  [Fac. 33, 20] ne arată faptul că Iacov începuse să se numească Israil, aşa cum îi spusese Cel cu care se luptase, şi că Dumnezeul său era Dumnezeul tuturor.

Dumnezeul lui Israil este Dumnezeul care a vorbit cu Israil şi nu Dumnezeul pe care l-a inventat Israil.

Și acest lucru trebuie să fie bine înţeles de către noi, faptul că în Vechiul Testament credincioşii lui Dumnezeu îşi personalizau numele prin relaţia lor cu Dumnezeu şi când urmaşii lor vorbeau despre  Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, nu vorbeau despre un Dumnezeu pe care l-ar fi inventat aceia, ci despre Dumnezeul care le-a vorbit şi li s-a făcut cunoscut.

Acelaşi Dumnezeu S-a făcut cunoscut tuturor Patriarhilor, Prorocilor şi poporului lui Israil. Nu altul diferit de El, ci Acelaşi S-a făcut cunoscut tuturor!

Fac. 35 începe cu porunca lui Dumnezeu către Iacov ca să meargă în Betel/ Vetil [Vetil] şi să locuiască acolo şi să facă un jertfelnic Domnului [Fac. 35, 1].

Care Dumnezeu? „Care ţi S-a arătat pe când fugeai de la faţa lui Isav, fratele tău” [Ibidem]. Dumnezeu este Cel care Se arată oamenilor şi Care reconfirmă arătările Sale anterioare. Dumnezeu se adresează lui Iacov, îi porunceşte, pentru că are intimitate cu el şi ştie că va împlini voia Lui.

După primirea acestei porunci dumnezeieşti, în Fac. 35, 2 Iacov porunceşte la rândul său casei sale şi tuturor care erau cu el, ca să scoată din mijlocul lor „dumnezeii cei străini” [tus teus tus allotrius], să se curăţească şi să îşi schimbe veşmintele lor.

Idolii nu sunt nimic în comparaţie cu puterea şi porunca lui Dumnezeu. Ei sunt scoşi din mijlocul poporului, pentru că poporul va merge în Betel, pentru ca să facă un jertfelnic Domnului.

Şi în Fac. 35, 3, Iacov Se referă în mod personalizat la Dumnezeu, din interiorul relaţiei sale cu El, numindu-L pe Acesta drept „Cel Care m-a ascultat în ziua necazului, Care a fost împreună cu mine şi m-a păzit în calea în care am umblat”.

Cunoaşterea lui Dumnezeu este o cunoaştere personală, directă, suplă, intimă. Iacov Îl cunoştea pe Dumnezeul său din ajutorul pe care i l-a dat şi din liniştea pe care i-a adus-o.

Dumnezeu ascultă rugăciunile celui în necaz. El este împreună cu cel în nevoie. El îl păzeşte şi merge cu omul credincios pe calea sa.

Dumnezeii cei străini şi cerceii femeilor, indubitabil cu o încărcătură religioasă păgână[1], au fost ascunşi sub terebintul din Sihem[2] de către Iacov [Fac. 35, 4].

Când Israil a plecat din Sichimon, spune Fac. 35, 5, s-a făcut o frică a lui Dumnezeu [fovos Teu] peste oraşele dimprejur, fapt care le-a determinat să nu se lupte cu el. Frica acestor locuitori era de la Dumnezeu, provocată de către Dumnezeu şi nu era o frică oarecare.

Iacov ajunge la Vetil/ Betel şi zideşte acolo un jertfelnic Domnului, Celui Căruia i Se arătase pe când fugea de Isav [Fac. 35, 6-7].

În Fac. 35, 7 avem verbul epifeno pentru a vorbi despre revelarea personală a lui Dumnezeu în faţa lui Iacov. Dumnezeu S-a arătat, i-a apărut, i S-a descoperit, i S-a dezvăluit pe Sine lui Iacov.

Fac. 35, 9-12 reprezintă o altă arătare a lui Dumnezeu în faţa lui Iacov, după ce acesta s-a întors din Mesopotamia Siriei [v. 9]. Pentru această nouă revelaţie se foloseşte verbul orao în v. 9. În v. 10 se reconfirmă schimbarea de nume a lui Iacov în Israil. În v. 11 Dumnezeu îi spune lui Iacov: „Eu sunt Dumnezeul tău”, îi binecuvintează înmulţirea poporului şi îi prevesteşte că se va naşte din el mulţime de neamuri şi de împăraţi.

Dumnezeu îi reconfirmă schimbarea de nume, un nume al virtuţii sale, îi reconfirmă faptul că este Dumnezeul său, îi prevesteşte slava pe care o va avea prin urmaşii săi, pentru ca în v. 12 să îi reconfirme faptul că pământul făgăduit lui Avraam şi Isaac i-l va da lui şi urmaşilor lui spre moştenire.

Dacă în Fac. 35, 9 se spune că Dumnezeu i S-a arătat lui Iacov, în Fac. 35, 13 avem următorul conţinut: „Şi S-a înălţat Dumnezeu de la el, din locul de unde a vorbit cu el”.

Avem de-a face aşadar cu descrierea vedeniei Sfântului Iacov în care Dumnezeu i S-a arătat şi a vorbit cu el.

Din Fac. 35, 14-15 aflăm că pe acel loc unde Dumnezeu vorbise cu Israel acesta a ridicat un stâlp de piatră, a turnat peste el ofrandă de băutură şi ulei şi l-a numit Vetil/ Betel. Se observă că locul unde Dumnezeu i-a vorbit a fost sfinţit prin aceste turnări cu un caracter liturgic.

Ridicarea stâlpului şi turnările aveau un caracter liturgic, de închinare pentru Israel şi nu reprezentau o simplă comemorare a faptului epifanic. El considera locul sfânt şi demn de sfinţenie, pentru că acolo i Se arătase Dumnezeu şi îi vorbise.

În Fac. 38, 7, prezenţa lui Dumnezeu e pomenită în legătură cu Ir, primul fiu al lui Iuda. Acesta a fost rău înaintea Domnului [enantion Chiriu], fapt pentru care Dumnezeu l-a omorât pe acesta[3]. Avem deopotrivă pe Chiriu dar şi pe Teos în cadrul versetului. E pedepsit cu moartea cel care păcătuieşte sistematic înaintea lui Dumnezeu.

Când Avnan [Avnan]/ Onan îşi vărsa sămânţa pe pământ pentru ca să nu ridice urmaşi fratelui său [Fac. 38, 9], Sfântul Moise scrie: „Şi rea se arăta [această faptă] înaintea lui Dumnezeu, încât a făcut ca şi acesta să moară” [Fac. 38, 10]. Dumnezeu hotărăşte numărul de zile al celor păcătoşi. El este Cel care aduce moartea, care porunceşte moartea, care desparte sufletul de trup în mod neaşteptat acolo unde nu există pocăinţă.

În Fac. 39, 2 se vorbeşte despre prezenţa Domnului împreună cu Iosif, cel care fusese vândut de către fraţii săi din invidie. Petefris [Petefris]/ Putifar era conştient de faptul că Sfântul Iosif este ajutat în mod evident de către Dumnezeu: „Iar stăpânul său cunoşteaDomnul era cu el şi că toate câte făcea Domnul le înmulţea în mâinile lui” [Fac. 39, 3]. Prezenţa lui Dumnezeu în viaţa lui Iosif era evidentă pentru cineva care o privea atent, pentru că era, în mod vizibil, ajutat de către El. Se observa o productivitate extraordinară în tot ceea ce făcea Iosif.

Fac. 39, 5 ne vorbeşte despre binecuvântarea casei lui Putifar pentru prezenţa lui Iosif în ea. Astfel binecuvântarea Domnului [evloghia Chiriu] este expresia prezenţei harice a lui Dumnezeu undeva, lucrarea Sa evidentă în lume.

Sintagma evloghia Chiriu apare pentru prima dată în LXX în Fac. 39, 5 şi reapare aici încă de 8 ori: Ps. 128, 8;  Proverbe 10, 6; 10, 22; Sirah 11, 22; 33, 17; Ps. lui Solomon 5, 17; 17, 38; Is. 65, 8. Ea arată că Dumnezeu nu e static ci e dinamic, că e prezent în lume şi că binecuvântarea lui Dumnezeu e prezenţa Sa energetică, harică în cosmos şi în viaţa noastră.

Când soţia lui Putifar îi cere lui Iosif să doarmă cu ea [Fac. 39, 7], acesta îi spune că preacurvia este un rău pe care i l-ar face stăpânului său şi, în acelaşi timp, un păcat înaintea lui Dumnezeu [amartisome enantion tu Teu] [Fac. 39, 9].

Ea atentează la relaţia a doi oameni căsătoriţi, fiind lezat în acest caz bărbatul femeii dar, în primul rând, e un păcat care se face înaintea lui Dumnezeu.

Dimensiunea morală cât şi cea socială a preacurviei transpar din afirmaţia lui Iosif către soţia lui Putifar. Păcatul, orice păcat se face înaintea Domnului, în faţa ochilor Săi şi de aceea se cere pocăinţă pentru fiecare păcat pe care îl săvârşim.

Din cauza minciunii soţiei lui Putifar, ofensată de curăţia şi dreptatea lui Iosif, acesta ajunge la puşcărie. Însă Domnul era cu Iosif în închisoare [Fac. 39, 21]. Dumnezeu a vărsat milă peste el [Ibidem], adică l-a făcut să fie plăcut de către mai marele temniţei.

Cf. Fac. 39, 23 şi  arhidesmofilaxul, adică mai marele închisorii sesizează faptul că Domnul era cu Iosif şi înmulţea toate în mâinile acestuia.

În Fac. 40, 8, Sfântul Iosif spune că tălmăcirea [i diasafis] viselor este de la Dumnezeu. Compoziţia lui diasafis fiind dia + safis [prin claritate, prin luminozitate], înţelegem de aici că tălmăcirea este cea care se face prin harul lui Dumnezeu, care ne clarifică textul. Numai dacă există luminarea lui Dumnezeu, cea care clarifică înţelesul visului sau al textului tălmăcirea este de la Dumnezeu.

În faţa faraonului egiptean, Iosif spune: „Fără [ajutorul] lui Dumnezeu nu voi putea să-i dau un răspuns mântuitor lui Farao” [anev tu Teu uc apocritisete to sotirion Farao] [Fac. 41, 16].

Luminarea lui Dumnezeu aduce cunoştinţa care mântuieşte. Speculaţiile teologice făcute fără harul lui Dumnezeu nu ne conduc la mântuire ci la răceala dragostei de Dumnezeu şi de nevoinţă şi la tot felul de dubii şi frământări false, care sunt improprii credinţei.

Cf. Fac. 41, 25, Dumnezeu i-a arătat în vis lui Faraon ce va face în Egipt. Acelaşi enunţ e repetat de Iosif şi în 41, 28. În Fac. 41, 32, Iosif îi spune faraonului că Dumnezeu i-a spus acelaşi lucru de două ori, pentru că „alites este to rima to  para tu Teu che tahine o Teos tu piise afto” [„adevărat este cuvântul de la Dumnezeu şi Dumnezeu va face degrabă acest lucru”].

Afirmaţia lui faraon de la 41, 38 este edificatoare, pentru că ne vorbeşte despre un alt om care a sesizat sfinţenia şi relaţia vie a lui Iosif cu Dumnezeu: „Nu mai găsim alt om ca acesta, care să aibă în el pe Duhul lui Dumnezeu [Pnevma Teu]”. Se referea la Sfântul Iosif, care tălmăcise cu harul lui Dumnezeu visele sale.

Sintagma Duhul lui Dumnezeu apare în LXX în: Fac. 1, 2; 41, 38; Num. 23, 7; 24, 2; Jud. 6, 34; I Sam. 10, 10; 19, 9; 19, 20; 19, 23; II Cron. 24, 20; Is. 11, 2; Dan. [TH]: 4, 8; 4, 18; 5, 11; 5, 14 şi se referă la persoana Sfântului Duh.

Faraon recunoaşte faptul că Dumnezeu i-a arătat lui Iosif toate acestea şi că, din acest motiv, crede că nu e cineva mai înţelept şi priceput ca el [Fac. 41, 39]. Numai relaţia cu Dumnezeu îl face pe cineva înţelept şi relaţia cu El presupune o viaţă sfântă.

Primul fiu al lui Iosif poartă numele de Manassi [Manassi]/ Manase, pentru că Dumnezeu i-a dat să uite durerile şi casa tatălui său  [Fac. 41, 51]. Iar al doilea poartă numele de  Efraim [Efraim], pentru că Dumnezeu l-a făcut roditor în pământul umilinţei sale [Fac. 41, 52].

Manase şi Efraim, adică cel care mă face să uit durerea şi cel care arată rodirea mea sunt două nume care exprimă purtarea de grijă a lui Dumnezeu cu el. Sunt nume ale providenţierii lui Iosif de către Dumnezeu.

Unul dintre fraţii lui Iosif, când găseşte argintul în sacul său cu grâu, zice: „Ce este aceasta pe care o face Dumnezeu cu noi?”[ 42, 28]. Și acesta e un semn că îi mustra conştiinţa pentru că îl vânduseră pe Iosif, lucru care se vede şi în 42, 21-22.

În Fac. 43, 14, Israel vorbeşte despre Dumnezeul lui care va da har fiilor săi în faţa lui Iosif.

Răspunsul iconomului casei lui Iosif de la 43, 23 este şi el foarte grăitor, pentru că acesta le spune fraţilor lui Iosif că Dumnezeul lor şi Dumnezeul părinţilor lor a fost Cel care le-a pus comoară în saci. Când Iosif aude că tatăl său e viu, acesta spune: „Binecuvântat [evloghitos] de Dumnezeu este omul acela” [Fac. 43, 28].

În 43, 29 Iosif îl binecuvintează pe Veniamin, fratele său de o mamă, cu cuvintele: „Dumnezeu să te miluiască, fiule!”. Dumnezeu e Cel care miluieşte, Care îi iartă pe oameni şi îi ajută.

În 44, 16 Iuda spune că Dumnezeu a descoperit greşeala lor lui Iosif şi, în general, Dumnezeu e Cel care dă la iveală nedreptăţile oamenilor.

Când Sfântul Iosif se descoperă pe sine înaintea fraţilor săi el le vorbeşte despre iconomia lui Dumnezeu cu el şi cu ei.

Vinderea sa a fost din voia lui Dumnezeu, pentru ca prin aceasta să se păstreze viaţa familiei sale [54, 5]. El a fost trimis de către Dumnezeu înaintea lor pentru ca să păstreze lor o rămăşiţă pe pământ şi să-i hrănească pentru marea trecere [54, 7].

Iosif insistă pe faptul că Dumnezeu l-a trimis în Egipt şi nu fraţii săi. El l-a făcut puternic în Egipt [54, 8]. Cu alte cuvinte, Iosif spune că Dumnezeu s-a folosit de vinderea lor sau a transformat răutatea vinderii lor şi păcatul lor în însăşi modalitatea de supravieţuire a poporului lui Israil.

Mesajul lui Iosif către tatăl său Israil e acela că Dumnezeu l-a făcut stăpân/domn peste tot Egiptul [54, 9].

Iosif vede în viaţa sa şi în înălţarea sa la această demnitate lucrarea lui Dumnezeu şi nu consideră că a ajuns stăpân în Egipt din cauza întâmplării sau a capacităţilor sale personale.

Mergând spre Egipt, Israel se opreşte la fântâna jurământului [to frear tu orcu][4] şi aduce jertfă Dumnezeului tatălui său Isaac [46, 1]. Se observă din acest verset atât dragostea sa faţă de Dumnezeu cât şi faţă de tatăl său.

În Fac. 46, 2-4 avem narat conţinutul vedeniei de noapte [en oramati tis nictos, v. 2] a lui Israil de la Beer-Şeba. Dumnezeu îl cheamă pe nume pe Israil, dar nu ca Israil ci ca Iacov, cf. v. 2.

El îi reconfirmă faptul că este Dumnezeul părinţilor lui şi că trebuie să meargă în Egipt pentru că acolo îl va face un popor mare, cf. v. 3.

În această perspectivă a providenţei dumnezeieşti, vinderea lui Iosif şi ajungerea sa în Egipt era de fapt primul pas al mutării întregului popor în Egipt, după cum înţelesese şi Iosif.

În v. 4, Dumnezeu îi spune lui Israel că El Însuşi Se va pogorî în Egipt împreună cu el şi îl va înălţa pe el până la sfârşit şi Iosif îşi va pune mâinile pe ochii săi, adică va fi lângă el când va muri.

Mutarea poporului lui Israel în Egipt s-a făcut conform voii lui Dumnezeu şi El a fost împreună cu poporul care a primit făgăduinţele Sale.


[1] Lucru pe care îl mărturiseşte şi ÎPS Bartolomeu Anania în ed. BOR 2001, n. c, p. 60.

[2] În ed. BOR 1988 şi 2001 avem de-a face cu stejarul din Betel. În LXX e vorba de terebint [tis tereminton], adică de un arbore răşinos din care se extrage terebentina şi unele substanţe tanante, adică substanţe care sunt folosite la tăbăcirea pieilor crude. Terebentina este un lichid incolor, cu miros pătrunzător, obţinut prin distilarea răşinii şi se foloseşte în industrie şi medicină.

[3] În ed. BOR 1988 se păstrează această nuanţă directă a textului din LXX: că Dumnezeu l-a omorât pentru păcatele lui.

Ed. BOR 2001 atenuează această directeţe, vorbind despre faptul că „Dumnezeu a făcut ca el să moară”. Însă, în esenţă, avem de-a face cu acelaşi lucru: Dumnezeu e Cel care hotărăşte viaţa şi moartea oamenilor.

[4] În ambele ediţii românești, BOR 1988 şi 2001, avem forma toponimică ebraică Beer-Şeba.

Did you like this? Share it: