Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Teologia Dogmatică

Ortodoxă

O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe în contextul religios,

cultural și științific al lumii de astăzi

*

vol. 1

*

Teologie pentru azi

București

20**

***

Cu ocazia binecuvântării fiilor lui Iosif de către Israel din cap. 48, acesta îi reaminteşte lui Iosif iconomia lui Dumnezeu cu el. Dumnezeu i S-a arătat lui Israel în Luza [Luza]/ Luz, în Hanaan, şi l-a binecuvântat, cf. v. 3.

El i-a promis că va fi rodnic şi că va face din el adunare de popoare [sinagogas etnon] şi că pământul de acolo i-l va da drept moştenire veşnică [catashesin eonion] [48, 4].

Cuvântul sinagogas de la 48, 4 cunoaşte aici a treia prezenţă a sa în LXX, după 1, 9 şi 28, 3. Sintagma sinagogas etnon apare de două ori în Facerea, adică la 28, 3 şi 48, 4. Sintagma catashesin eonion apare tot de două ori în Facerea, la 17, 8 şi 48, 4.

Ambele exprimă sintagme cheie pentru eclesiologia ortodoxă atâta timp cât avem de-a face aici cu o vorbire tipologică despre Biserica lui Hristos.

Universalitatea Bisericii apare desemnată în sintagma adunare de popoare pe când moştenire veşnică reprezintă dimensiunea veşnică a Bisericii.

Iosif îi prezintă lui Israel pe fiii  săi, pe care Dumnezeu i i-a dat în Egipt [48, 9]. Israel îi spune lui Iosif că Dumnezeu i-a îngăduit să îl mai vadă în această viaţă şi să îi cunoască pe fiii săi [48, 11]. Ambii accentuează rolul exclusiv al iniţiativei lui Dumnezeu în viaţa lor, la care ei au răspuns cu toată solicitudinea.

Când îi binecuvintează cu mâinile, în mod cruciş, pe Manase şi Efraim, Israel invocă pe Dumnezeul lui Avraam şi al lui Isaac, în faţa Căruia ei au plăcut şi Care l-a hrănit şi pe el din tinereţea sa [Fac. 48, 15].

Dumnezeu va fi binecuvântat din cauza lui Efraim şi a lui Manase [Fac. 48, 20]. Israel îi proroceşte lui Iosif că Dumnezeu va fi cu el şi cu poporul său şi că El îi va întoarce în pământul părinţilor lui [Fac. 48, 21].

Fac. 49, 10 cuprinde prorocia mesianică în care e vestit Cel care este aşteptarea neamurilor [Aftos prosdochia etnon][1]. Hristos este prosdochia, este aşteptarea întregii lumi.

Însă cum substantivul prosdochia e format din pros + dochi = prin / din vedenie, rezultă că Mesia, Cel aşteptat, este de fapt Cel care S-a arătat Prorocilor în vedenii, Cel care a fost văzut în vedenie mai înainte.

Poporul Îl aştepta pe Cel descris de Proroci, pe Cel configurat în Scriptură şi nu aşteptau pe cineva la întâmplare.

În Fac. 49, 10, substantivul prosdochia indică singura oară în LXX o persoană şi nu o stare de lucruri. De fapt apare doar de două ori acest substantiv în întreg Vechiul Testament: la Fac. 49, 10 şi la Înţ. lui Solomon 17, 12.

Cel care este aşteptarea neamurilor Îşi va lega de viţă asinul său şi de coarda viţei, de joarda viţei mânzul asinei Sale [49, 11], pentru că El va fi blând şi smerit cu inima.

El Îşi va spăla veşmântul Său în vin [en ino] şi în sângele strugurelui [en emati stafilis] mantaua Sa [Ibidem], pentru că El Se va lăsa omorât pentru viaţa lumii.

Ochii Lui îi strălucesc din cauza vinului şi dinţii Lui sunt ca laptele [49, 12], pentru că El e plin de dragoste şi de curăţie, El, Viaţa şi Bucuria noastră.

Hristologia începe cu prorociile mesianice. Profilul profetic al lui Hristos e vestit de către Prea Sfânta Treime Sfinţilor Proroci.

Israel aşteaptă mântuirea de la Domnul [49, 18], pentru că El ne-a adus mântuirea. Poporul este şi va fi condus prin mâna Conducătorului lui Iacov, prin Cel prin Care domneşte Israel [Fac. 49, 24][2].

De la Dumnezeul lui Iacov vine ajutorul şi El ne binecuvintează de sus cu binecuvântarea cerului [evloghian uranu] dar şi cu cea a pământului [evloghian ghis], cât și cu binecuvântarea sânilor şi a pântecului [evloghian maston che mitras] [Fac. 49, 25].

Dumnezeu ne binecuvintează cu binecuvântări cereşti, cu harul său, dar şi cu bunătăţile pământului, pentru că ne binecuvintează și cu maternitate, cu rodire/naştere de prunci buni”[3], după cum ne rugăm la Sfânta Cununie.

Fraţii lui Iosif se numesc pe ei înşişi în faţa sa drept „robii Dumnezeului tatălui tău” [50, 17], iar Iosif le răspunde că şi el este al lui Dumnezeu [50, 19]. Dumnezeu a întors răul fraţilor săi în bine, pentru că Dumnezeu a vrut să ţină în viaţă un popor numeros ca acesta [50, 20].

Când Iosif e pe moarte le spune fraţilor săi că Dumnezeu îi va cerceta şi îi va duce pe ei în pământul pentru care S-a jurat/pe care l-a făgăduit Dumnezeu [ghin in emosen o Teos]  părinţilor lor [Fac. 50, 24].

Israel îi roagă pe aceştia, ca atunci când Dumnezeu îi va cerceta pe ei să ducă osemintele sale în pământul lui Israil şi să nu le lase în Egipt [50, 25].

După cum s-a observat, raportarea Sfinţilor Patriarhi la Dumnezeu a fost una foarte personală, de adâncă ascultare şi intimitate. Cartea Facerea ne vorbeşte despre relaţii reale, adânci, complexe cu Dumnezeu, despre credinţa în Dumnezeu şi despre slujirea Lui şi despre urmarea făgăduinţelor lui Dumnezeu.


[1] În ed. BOR 1988 avem următorul text la Fac. 49, 10: „Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele sale, până ce va veni Împăciuitorul, Căruia se vor supune toate popoarele”.

În ed. BOR 2001, la acelaşi verset, avem următorul conţinut lingvistic: „Domnitor nu va lipsi din Iuda, şi nici cârmuitor din coapsele lui până va veni ceea ce i-a fost hărăzit: Cel pe Care neamurile Îl aşteaptă”.

În LXX, în traducerea noastră, avem următorul conţinut la acest verset: „Nu va lipsi conducător din Iuda şi nici cârmuitor din coapsele sale până ce nu vor veni cele hărăzite/ stabilite sieşi şi Cel [care este] aşteptarea neamurilor”.

[2] În ed. BOR 1988, în finalul versetului 24, se vorbeşte despre păstorul şi tăria lui Israel, pe când în ed. BOR 2001 despre „braţul Celui-Tare al lui Iacob, Tăria şi Scutul lui Israel”.

În LXX însă se vorbeşte despre mâna Conducătorului lui Iacov şi despre Cel prin care Iacov domneşte.

[3] *** Molitfelnic, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod şi cu binecuvântarea PFP Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2002, p. 102.

Did you like this? Share it: