Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 16 iunie 2011

Praedicationes (vol. 1) [15]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Praedicationes

(vol. 1)

***

Cât a făcut Dumnezeu pentru tine. Predică la Duminica a 23-a după Rusalii [Lc. 8, 26-39]

Iubiţii mei[1],

această duminică, prin Evanghelia ei de la Sfânta Liturghie, este o duminică a umilinţei; a umilirii celor care, şi în sculare, şi în culcare, sunt…cu dracu în gură.

De ce? Pentru că avem în faţa noastră minunea vindecării demonizatului din ţinutul Gherasinilor [tin horan ton Gherasinon, v. 26], a unui demonizat într-o stare critică, jalnică, „care era demonizat; [şi] de multă vreme el cu haină nu se îmbrăca şi în casă nu mai locuia, ci în morminte” [ehon demonia che hrono icano uc enedisato imation che en ichia uc emenen all’ en tis mnimasin, v. 27].

De aceea, când vreun tinerel, căruia i s-au sucit minţile, vine în faţa dumneavoastră şi o dă cu rockul, cu satanismul, cu anarhia, cu flower-power[2], cu faceţi dragoste şi vă îmbătaţi ca porcii, că asta e viaţa…să vă amintiţi de acest tânăr [anir, cf. Ibidem], de acest anir jalnic la vedere, pe care dracii îl învăţau să meargă gol şi să locuiască departe de oameni, adică în mormintele de la periferia cetăţii.

Deci dracilor nu le plăcea să îl vadă îmbrăcat…ci să meargă nud. Dracii au apetenţă pentru nud, pentru ipostaza în care tu eşti ridicol, pentru cea în care tu eşti de plâns pentru oamenii întregi la minte.

Şi haine nu avea, de spălat nu se mai spăla…şi mai locuia şi în morminte.

Ne putem închipui ce fel de om era acest om? Nu prea cred! O astfel de arătare de om ar fi o înspăimântare cruntă pentru oricine ar da nas în nas cu el.

Acest om însă Îl întâmpină pe Domnul [v. 27]…şi, la vederea Lui [v. 28], se petrece ceva….pe care noi, postmodernii, încercăm să îl aruncăm într-un utopic secol al tenebrelor istoriei.

Adică, pe de o parte, copiii noştri sunt învăţaţi la şcoală că ne tragem din lanţul trofic[3] iar, pe de altă parte…vine la televizor unul şi altul şi spune…că demonizarea este o chestie de ev mediu întunecat. Păi, bine, frate, dacă eu sunt fiul maimuţei… şi nu există decât materie evolutivă…iar eu, omul, sunt o spontanee făptură, nimerită prin încrengături, presupuse posibile de 1 la 10 miliarde …demoni de unde să existe?

Dacă omul e doar materie…atunci nu există spirit, suflet în om. Iar dacă omul s-a făcut din întâmplare, de unde draci?

Deci, cei care spun că demonizarea este de ev mediu dar, în acelaşi timp, sunt atei evoluţionişti, vorbesc despre contradicţii în termeni. Pentru că, dacă omul e materie, e doar corp, trup, şi nu există nici draci, nici îngeri şi nici Dumnezeu…atunci toate manifestările noastre dereglate sunt normale şi nimeni nu mai e nebun, psihopat, păcătos.

Însă există un singur Dumnezeu, Care este Treime de persoane, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh şi lumea aceasta văzută, cât şi cea nevăzută, sunt creaţia iubirii Sale.

Dumnezeu a creat şi mâna şi celula, şi spaţiul, şi timpul, şi floarea, şi planeta, şi vântul, şi apa, şi creierul, şi pe Îngertot.

Iar demonii sunt îngeri căzuţi, din mândrie, din infatuare; care au căzut în păcat din propria lor voinţă, ca nişte fiinţe libere create de Dumnezeu, ca şi omul.

Iar demonii caută să cuprindă fiinţa omului, datorită păcatelor lui…şi să-l stăpânească.

În v. 28 avem glasul demonilor din acest tânăr, care strigă, ca un singur glas, către Domnul.

Sfântul Luca spune că tânărul a strigat, că a căzut înaintea Lui şi că ceea ce a spus a spus cu glas mare [anacraxas prosepesen Afto che foni megali, v. 28].

De la fonos, vine fonetică, antifon [adică o cântare de la o strană căreia i se răspunde cu o altă cântare de la cealaltă strană], megafon [de la care se aude vocea cu putere], afon, saxofon

Şi ce spun demonii?! Ce spun ei, ca şi când ar fi unul?! Aceste lucruri spun: “Ti emi che Si, Iisu Iie tu Teu tu Ipsistu; deome Su, mi me vasanisis ” [Ce mi-e mie şi Ţie, Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt? Mă rog Ţie, să nu mă chinuieşti/să nu mă torturezi!], v. 28.

Acest vasanizo înseamnă eu chinui, eu torturez, eu arunc de colo-colo ceva, pe cineva.

După cum se observă, demonii mărturisesc teologic, fac teologie…pentru că ei simţeau cine este Cel din faţa lor.

Ce avem noi în comun, Doamne?, spun dracii. Ce lucru mare e să ne chinuieşti pe noi, când Tu eşti Creatorul tuturor şi al nostru? Şi cine este El, Cel mărturisit de către draci: Iisus, Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt, Fiul Tatălui, Cel născut mai înainte de luceafăr, adică mai înainte de toţi vecii din Tatăl.

Dracii ştiau cine este El. Dracii ştiau şi ştiu ce o să-i aştepte şi ce dureri suferă şi acum pentru răutatea lor asumată. Tocmai de aceea războiul lor cu noi e unul bezmetic, e pe viaţă şi pe moarte, e fără nicio regulă…ca să atragă cât mai mulţi de partea lor, ca să se laude cu faptul că au fost în stare să omoare veşnic pe cât mai mulţi oameni.

Războiul demonilor cu noi e un full combat[4] zilnic, 24 din 24. Când văd că începem să ne pocăim, când văd că suntem lăudaţi pentru faptele noastre bune, când văd că ne smerim, că ne rugăm asiduu, că iertăm, când văd că vrem să iubim şi să trăim frumos, duhovniceşte, în maldărul de murdărie interioară şi exterioară din societatea noastră, ei înnebunesc, te atacă orbeşte, te atacă cu o violenţă incredibilă, cu o ură dementă la culme.

Tocmai de aceea vezi că ţi se strică maşina din senin, că ţi se sparge pantoful când vrei să îl încalţi, că unuia i se pune pata pe tine, că ucenicul tău nu te mai ascultă, că mama ta are ceva cu tine, că fiul tău ţi se împotriveşte…că ai ispite în trup, că te apucă boli din senin, care apoi trec din senin, că te apucă nervii, că deznădăjduieşti, că îţi vine să te sinucizi, să te îmbeţi, sau să curveşti cu prima care îţi iese în faţă, pentru că ţi se pare că este zâna zorilor

Dracii, mai pe scurt, inventatorii tuturor scârnăviilor, cum îi numeşte Sfântul Ambrozie al Milanului[5] în rugăciunea de exorcizare[6] ce ne-a rămas de la Prea Sfinţia sa, au legătură cu…inopinatele noastre stări de spirit.

Te apucă din senin pandaliile[7], durerile, nervii, ispitele…Însă nu sunt din senin! Au la baza lor înrâurirea demonilor în viaţa noastră.

Dracii se roagă, aşadar, să nu îi chinuiască şi se tem de Fiul lui Dumnezeu. Ei nu se dau grande[8] în faţa Lui. Nu se consideră dumnezei, ci creaturi condamnabile.

De ce strigau demonii din tânăr? Pentru că El poruncea [le poruncea ca Dumnezeu, nu îi ruga să iasă!] duhului necurat să iasă din om [paringhilen gar to pnemati to acatarto exeltin apo tu antropu, v. 29].

Cataros înseamnă curat, pe când acataros înseamnă necurat.

Există în istorie nişte eretici care se numeau catari[9], pentru că ei se considerau că sunt curaţi, aleşi, nepătaţi…dar nu aveau nimic de-a face cu curăţia.

Nu trebuie să ne mire faptul că Sfântul Luca vorbeşte despre un duh necurat în v. 29, iar demonii spun în v. 30 că sunt o legiune, adică o mie de demoni în bietul tânăr.

Sfântul Luca a vrut să spună altceva mult mai important când a vorbit la singular, în v. 29, vorbind de un duh necurat. El a vrut să spună că demonii, deşi mulţi în om, se comportă în el ca şi când ar fi unul, după cum harul Duhului Sfânt, locuind în om, deşi e unul harul, multe sunt virtuţile pe care le aduce harul.

O mie de draci erau în tânăr şi fiecare drac aducea o altă patimă, o altă înşelare…Dar când era vorba de răutate, răutatea tuturor celor o mie era una, nu mai multe. Că dracul curviei e prieten cu cel al mândriei şi cu cel al ereziei, chiar dacă sunt trei draci şi nu unul. De ce? Pentru că toţi trei sau toţi o mie vor acelaşi lucru: să te închidă în Iad, să te pună la zid pentru veşnicie.

Tu, pentru că eşti slab la minte…poţi să râzi auzind aceste lucruri de taină, duhovniceşti. Pentru că aceste lucruri sunt cunoscute de către cei care se luptă cu demonii zilnic, în fiinţa lor…şi nu de cei care citesc despre ele, că ar fi sau că s-ar fi întâmplat cu mai ştiu eu ce Sfânt din vechime.

Dar, pentru folosul tuturor, Sfinţii lui Dumnezeu vorbesc despre ele şi trebuie să vorbim şi noi, pentru ca oamenii să ştie că Sfinţii Bisericii cunoşteau multiplele şiretlicuri ale demonilor şi că ei s-au mântuit, cu harul lui Dumnezeu, deşi zeci de mii de laţuri sunt întinse pentru noi la tot pasul.

Continuarea v. 29, ca şi sfârşitul v. 27, formează şi întregeşte imaginea jalnică a tânărului.

Deşi era tânăr, deci nu avea 30 de ani, când începe maturitatea, bărbăţia, demonii îl stăpîneau de mulţi ani [pollis gar hronis sinirpachi afton, v. 29].

Din copilăria lui, sărmanul om, era legat în lanţuri şi-n obezi [che edesmeveto alisesin che pedes filassomenos], adică nu ca la măicuţa de la Tanacu, ci în lanţuri groase, cu lacăte pe el, iar copilul, şi mai apoi tânărul demonizat, rupea lanţurile [diarrisson ta desma], rupea desmele, lanţurile de pe el…şi „era gonit de demon în pustiu” [ilavneto ipo tu demoniu is tas erimus, v. 28].

Adică era David Copperfield[10] cu puteri demonice, pe care nu stăteau lanţurile, care te frângea în mâini, care urla şi mergea dezbrăcat şi care locuia prin morminte şi de unul singur, prin locuri pustii, pe unde îl mânau dracii.

Un om hăituit de draci, renegat de oameni, care înspăimânta pe toată lumea cu siguranţă…şi care nu avea prieteni. Singurii săi prieteni execrabili erau dracii din el, care erau o mie, nu ca la domnul Lorin Fortuna[11], unde e numai un drac în om şi dânsul îl deparazitează de demon prin televizor, printr-un hocus-pocus televizat.

Aici erau o mie de draci fioroşi, nebuni, care vroiau să omoare un om, un singur om, şi care, paradoxal, deşi a stat mulţi ani cu dracii în el şi pe lângă elnu a murit şi nici nu a înnebunit.

Cunosc o doamnă din România, care acum bate la porţile monahismului, și care a trecut prin ceva asemănător, dar de mai mici dimensiuni, care avea o mulţime de draci în ea…şi care avea o privire de te băga în Iad.

Când m-am intersectat cu privirea dumneaei pe la 16-17 ani era să cad jos din cauza şocului pe care l-am avut. O răutate şi o putere satanică atât de compleşitoare erau concentrate în fiinţa şi în ochii dumneaei încât nu te puteai uita la o asemenea urâţenie parşivă, demonică…fără să nu ai un şoc profund.

Aşa că, fraţii mei, cei care aveţi dubii în ceea ce priveşte demonizarea, să dea Dumnezeu să nu aveţi în familia sau în viaţa dumneavoastră un asemnea caz grav sau chiar minor de posesie, că vă lecuiţi de necredinţă cât aţi zice peşte! Pentru că, dacă aveți un copil care deodată începe să reţină toată Biblia pe de rost şi vă pare că e superman sau unul care a început să înveţe limbi străine pe bandă rulantă sau unul care râde din senin ore în şir sau care începe să aibă comportamente excentrice, adică să stea în cap, în mâini, să meargă pe pereţi la propriu sau să mănânce în neştire şi să bea orice…atunci trebuie adus la un duhovnic pentru Molitvele cele mari şi pentru Sfântul Maslu.

Sau, dacă vedeţi că o pisică intră prin zidul casei dumneavoastră şi nu se mai vede sau auziţi cum troscăne din senin mobilierul sau vă cade lustra în cap fără să aibă nimic sau vi se strigă numele noaptea, la geam sau vă vine să vă aruncaţi de la balcon sau să vă aruncaţi în fântână…să nu vă mire aceste lucruri, pentru că demonii vor să vă vină de hac.

Pentru toate acestea şi multele altele, cu care nu mai vreau să vă înspăimânt, apelaţi la rugăciunile Bisericii şi la rugăciune şi post personale.

Nu sunt nişte noutăţi, ci sunt vechituri ale demonilor!

Nu sunteţi primii pe care demonii vor să îi înspăimânte şi nici ultimii.

De aceea, nu vă temeţi de acest fel de manifestări demonice, ci ţineţi-vă cumpătul!

Domnul îi întreabă pe demoni câţi sunt [v. 30], ca oamenii din jur să audă ce spun demonii din tânăr şi să ia aminte.

Legiune [Legion], spun demonii [v. 30]. Şi Sfântul Luca adaugă, în mod concis: „oti isilten demonia polla is afton” [căci intraseră mulţi demoni în acela] [Ibidem].

Deci mulţi, domnule Fortuna, nu unul! În dumneavoastră cred că sunt tot mulţi…dar dumneavoastră puteţi să credeţi ce vreţi.

În v. 31, slăbiciunea demonilor este la ea acasă. Pentru că demonii Îl rugau pe Domnul să nu le poruncească să meargă în adânc, în abisul fără fund al Iadului [che parecalun Afton ina mi epitaxi aftis is tin avisson apeltin].

De aceea, în Molitvele de exorcizare ale Bisericii, ierarhii şi  preoţii poruncesc demonilor, în numele Domnului, să iasă din oameni, după cum poruncea Domnul legiunii din tânăr.

Sfântul Vasile, Sfântul Ioan, Sfântul Ambrozie şi alţi Sfinţi Părinţi care au scris Rugăciuni de exorcizare, care s-au păstrat sau nu, au folosit ideea de poruncă, pentru că au putere, de la Domnul, prin hirotonia lor, să calce peste şerpii şi peste balaurii din Iad, adică au putere să-i izgonească pe demoni din oameni.

Domnul le îngăduie demonilor să intre în turma de porci [v. 32]. Nu intră de capul lor, ci din îngăduinţa Sa.

Demonii ies din tânăr şi intră, la îmbulzeală, în porci [tus hirus] şi întreaga turmă face un gest perplexant pentru îngrijitorii ei: se aruncă, de la înălţime, în mare şi, bineînţeles, moare în întregime [v. 33].

Tânărul, se spune, în v. 35, după ce au ieşit demonii din el, s-a îmbrăcat şi era întreg la minte şi sta jos, la picioarele lui Iisus [imatismenon che sofronunta para tus podas tu Iisu].

Acum era sofronunta, adică în toate minţile şi nu mai alerga ca un bezmetic prin cavouri, prin pustii şi prin locuri întunecate.

Dacă era dus la un spital de boli nervoase era catalogat ca nebun incurabil. Dar demonizarea nu e nebunie, ci locuirea ta de fiinţe spirituale, de demoni, care se lipesc de trupul şi de sufletul tău şi se manifestă, cu accepţiunea ta, prin gândirea, sufletul şi trupul tău. Adică e o trăire parazitară a unor fiinţe în tine, care nu ies decât atunci când sunt gonite de harul dumnezeiesc.

Deci la draci poţi să le dai perfuzii, injecţii, medicamente…că nu îi alungi de acolo nici morţi. Ci ei pleacă numai când sunt goniţi, prin rugăciune şi post, de oamenii lui Dumnezeu, de preoţii Bisericii, care se roagă pentru acest lucru şi îi alungă din oameni, cu puterea Sfântului Duh, adică cu degetul lui Dumnezeu, cum spuneau descântătorii Egiptului, când au văzut că Moise şi Aaron au făcut să apară ţânţari cu toiagul şi ei nu au putut să îi imite.

Deci, nu mai sunt demonii în el…şi tânărul îşi recapătă întreaga minte!

Maica de care vă spuneam anterior, din România, care a fost demonizată, când ieşeau demonii din ea avea o privire atât de calmă şi o voce atât de frumoasă…Dar când intrau demonii în ea, să te ţii, frate! Atunci o ţineau 5 zdragoni de bărbaţi[12] iar ea vroia să îl sugrume pe unul dintre preoţii care o exorcizau cu epitrahilul aceluia.

Adică ea avea vreo 70 de kilograme, să zicem, iar cinci bărbaţi în toată firea o ţineau pe o femeie care era slăbită de post şi de asceză, şi când o împuternicea dracu, scăpa din mâinile ălora, se smucea, şi sărea cu insulte şi cu tot felul de drăcii la gura ei, ca să îi omoare pe preoţi, pentru că spunea că o arde rugăciunea lor, că nu o mai suportă.

Oamenii erau cuprinşi de frică mare [fovo megalo, v. 37].

Tânărul, în bucuria lui imensă şi în recunoştinţa sa, dorea să rămână cu Domnul [v. 38].

Dar Domnul îi spune: „Ipostrefe is ton icon su che diigu osa si epiisen o Teos”, v. 39 [Întoarce-te la/ în casa ta şi spune cât a făcut Dumnezeu pentru tine!].

Omul aşa a făcut: s-a făcut propovăduitor al milei lui Dumnezeu cu el [Ibidem], lucru la care suntem chemaţi şi noi.

Să nu ne jucăm cu lucruri care nu sunt de jucat, dragii mei!

Această lecţie dumnezeiască este o lecţie perenă, una care ne vizează în mod direct.

Nu e niciunul dintre noi fără de păcat, adică fără înrâurirea demonilor în viaţa noastră. Fără o viaţă curată, autentic ortodoxă, nu ne putem mântui niciunul, chiar dacă nu am avea nicio erezie în capul şi în mintea noastră. Nu e de ajuns să credem drept şi să stăm în Biserica lui Dumnezeu ci să şi trăim drept, sfânt.

Dumnezeu să ne întărească pe fiecare în parte şi să ne bucure cu bucuria Sa negrăită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!


[1] Scrisă în data de 20 octombrie 2007.

[2] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Flower_power.

[3] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Lan%C8%9B_trofic.

[4] În engleză: un război total.

[5] Opera Sfântului Ambrozie al Milanului:

http://www.documentacatholicaomnia.eu/20_40_0339-0397-_Ambrosius_Mediolanensis,_Sanctus.html.

[6] A se vedea: Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Traduceri patristice (vol. 1), Teologie pentru azi, București, 2009, p. 36-38. Cartea poate fi downloadată de aici:

http://www.teologiepentruazi.ro/2009/10/19/traduceri-patristice-vol-1-2009/.

[7] Furiile.

[8] De mari, de importanți în fața Lui.

[9] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Catarism.

[10] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/David_Copperfield_%28illusionist%29.

[11] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Lorin_Fortuna.

[12] O țineau cinci bărbați în putere.

Poezia lui Vasile Voiculescu [9]

Poeziile Eva și Bancantă dansând ne readuc în atmosfera turnirului cu pasionalitatea: Pe buzele iubitei treceau șerpi moi de șoapte, / Aidoma cu șerpii divini din paradis. /…/ Încremenise raiul cu paznici la intrare, / Corabie-adormită pe cosmicul abis, / Tu stai cu mâna-ntinsă spre albul rod prin care / Îți deschidea păcatul dinamic paradis (Eva). În celălalt poem, dorința sexuală este exprimată fără simboluri, pentru că luminișul tainic, sub pântece aprins (Bacantă dansând) nu are nevoie de o descifrare sofisticată.

Revenind la poezia religioasă, dacă în Așijderi crinului sunt invocate harul și pronia lui Dumnezeu – ale Celui care îngrijește de crinii câmpului și de păsările cerului –, pentru un doinar hoinar și fără minți care este poetul și care cu ghimpii goi spre Tine mă întorc, în schimb, în Așteptare sub cortul pustiei, Voiculescu încearcă să scrie versuri cu pana acelui Arghezi deznădăjduit, reproducând același reproș arghezian și blagian, adresat nevederii și ne-simțirii prezenței Sale: Tu nu prea pogori pe țărâna pustie, / Cu îngerii tăi să mănânci pâinea mea, sub cort, / Ca-n dumnezeiasca de-odionioară Xenofilie[1].

Bineînțeles, poeții uită momentan să pună problema dacă și ei aveau aceeași credință precum Sfântul Avraam, xenofilul

Însă, într-o tradiție românească și bizantină foarte veche, pe care o reactualizează mulți poeți în această perioadă, cerul este numit hrisovul cu stele. Iar Voiculescu nu rămâne la starea de insurgent: redus la vegetativa lipsă de de voință, cu puterile vlăguite, își amintește că și florile înalță osanale de mireasmă.

Un poem duios și autentic (una dintre cele mai frumoase și mai autentice evocări ale copilăriei din lirica modernă, alături de poezia După melci a lui Ion Barbu, unde incursiunile copiilor în pădure se petrec la păresimi, adică în Postul Mare) este Iisus din copilărie, în care amintirea sentimentului din copilărie este încărcată de semnificațiile pe care conștiința le-a înțeles ulterior:

Iisuse, ca să Te urci la Ierusalim de Florii,
Treceai și prin orașul unde eram la școală.
Cum Te-așteptau sufletele de copii să vii,
Plângând pe la gazde-n cămăruța goală!

Tu ne mântuiai și ne trimeteai iar la părinți,
Cu brișci și căruțe pornindu-ne-acasă
Sub soarele cu luciri fierbinți
Pe drumuri domoale de plasă.
Și ajungeam la cuiburile noastre prin sate
Înaintea rândunelelor întârziate.

Amurgurile își ardeau în cer rășina
Prin nori întruchipând răstigniri și vedenii.
Clopotele mâhnite înmormântau lumina
Și lin o coborau amestecând-o-n denii.

Toată săptămâna Ți-o închinam numai Ție
Și patimilor Tale minunate,
Dar bătea în noi, ascuns, tainica bucurie
Că toate sunt un joc măreț și Tu le birui pe toate.

Joi porneam în cete la pădure
S-adunăm călțunași și viorele,
Umpleam de chiot și cântec dealurile sure,
Uitând că ești mort și că o să Te împodobim cu ele:

Zăceau pe sfânta masă biete flori vinete, încă înfrigurate,
Și printre ele lucea, vie, zugrăvită pe icoană,
Roșia floare a coastei Tale însângerate
Și stropii de sânge picurați din coroană.

Dar dacă zarzării erau înfloriți, făceam jaf,
Și Te-năbușeam sub troiene de cununițe
Pe Tine și tot alaiul de pe sfântul epitaf,
Iosif, Nicodim, mironosițe
Și Maica Domnului cu mahrama pe cosițe.

Vineri Te prohodeam apoi de-a bine.
Biserica era o slavă de fum și pară,
Vădanele boceau toți morții pe-afară,
Mama mă strângea la piept cu suspine
Și muream toți cu Tine,

Până ce duminică înviam iară:
Tu ca să Te urci la cer și să Te schimbi la față,
Noi să ne-ntoarcem jinduiți la viață,
La ouă, la miel, la cozonaci
Și la scrânciobul aninat între copaci.

Mângâietorule încununat cu spini,
Oricâte amărăciuni am înghițit pe cale,
Mi-s încă stupii sufletului plini
De toată mierea amintirii Tale.


[1] Se referă la pogorârea Sfintei Treimi, ca trei Îngeri, la Stejarul lui Mamvri și la virtutea iubirii de străini (xenofilie) a Sfinților Avraam și Sarra.

Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1) [9]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Teologia Dogmatică

Ortodoxă

O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe în contextul religios,

cultural și științific al lumii de astăzi

*

vol. 1

*

Teologie pentru azi

București

20**

***

Domnul îi vorbeşte lui Moise în Madiam [Madiam]/ Madian[1] şi îi spune să se întoarcă în Egipt pentru că au murit toţi cei care căutau sufletul său [4, 19]. El se întoarce cu familia sa în Egipt şi cu toiagul de la Dumnezeu în mâna lui [4, 20].

Domnul îi vorbeşte lui Moise [Ieş. 4, 21-23] şi îl trimite să facă toate minunile [ta terata] pe care El i le-a pus în mână, în faţa lui faraon [4, 21]. Faraon însă va fi întărit la inimă de către Domnul[2] şi acesta nu va lăsa poporul să plece [Ibidem]. Iar el trebuie să îi spună lui faraon faptul că pentru Domnul Israel este fiul Său cel întâi-născut [prototocos] [4, 22].

Intimitatea lui Dumnezeu cu Israel şi întâietatea sa între celelalte popoare rezidă în expresia că el este copilul întâi-născut al Domnului.

Întâietatea lui Israel între popoare este una eminamente religioasă, bazată pe făgăduinţele lui Dumnezeu faţă de Patriarhii lui Israel şi nu una morală în mod neapărat. Israelul de atunci nu era un popor de Sfinţi, dar era un popor care a rezultat din coapsele acelor bărbaţi cu care Dumnezeu a făcut făgăduinţe.

Întâietatea Israelului era o întâietate fundamentată pe făgăduinţele lui Dumnezeu făcute părinţilor poporului lui Israel şi pentru acest lucru Dumnezeu va lucra în mijlocul poporului.

Pentru că faraon nu îl lasă pe Israel, pe fiul Său cel întâi-născut să I Se închine, El îl va ucide pe fiul întâi-născut al lui faraon [4, 23]. Este evident aici paralelismul fiilor: Israel, întâiul-născut al lui Dumnezeu şi întâiul-născut al lui faraon. Pentru primul va muri al doilea.

În Ieş. 4, 24-26 apare un alt pasaj tainic, umbros şi în acelaşi timp perplexant pentru cititorul Scripturii. În timp ce călătorea spre Egipt, pe când făcuseră un popas[3], Moise [se subînţelege din text] s-a întâlnit cu Îngerul Domnului şi acesta încerca să-l omoare [v. 24].

Nu ni se spune motivul pentru care Îngerul lui Dumnezeu dorea să-l omoare. În v. 25 însă apare soţia lui Moise în prim-plan, Sempfora, şi aceasta face un gest ritualic de foarte mare însemnătate, salvator: ia o piatră de circumcizie şi circumcide pe fiul său, după care cade la picioarele Îngerului şi spune: „Stătut-a sângele tăierii-împrejur a fiului meu”. Acest gest ritualic îl îndepărtează pe Îngerul Domnului de la Moise [4, 26].

Însă Sempfora circumcide numai un fiu pe când ea avea doi. Iar gestul ritualic îl face ea şi nu Moise, deşi bărbaţii îi circumcideau pe bărbaţi. Iar Îngerul se depărtează imediat de Moise după acest ritual de circumcizie.

Nu găsim aici nicio lămurire a pasajului. Însă este evident că circumciderea a fost un act bineplăcut lui Dumnezeu, pentru că este previzionarea Botezului, a Mirungerii şi a Euharistiei şi că femeia, care e chipul Bisericii, face acest gest, pentru că Sfintele Taine sunt ale Bisericii.

În timp ce Moise venea spre Egipt, Domnul îi vorbeşte lui Aaron şi îl trimite să îl întâlnească pe Moise în pustiu [ 4, 27]. Aaron ascultă imediat glasul Domnului şi merge de se întâlneşte cu Moise în muntele lui Dumnezeu [ori tu Teu] şi se sărută unul pe altul [Ibidem].

Moise îi spune toate cuvintele şi semnele lui Dumnezeu lui Aaron [4, 28], merg amândoi la bătrânii lui Israel [4, 29], Aaron vorbeşte acestora [4, 30], Moise [se subînţelege din text] face semnele înaintea poporului [Ibidem]  şi „poporul a crezut şi s-a bucurat, pentru că a vizitat/ a cercetat Dumnezeu pe fiii lui Israel şi pentru că le-a văzut necazul. Şi s-a plecat poporul închinându-se” [4, 31].

Prorociile lui Dumnezeu se împlinesc pas cu pas prin mâna lui Moise şi prin vestirea lui Aaron.

Când ambii intră la faraon şi îi spun acestuia ce grăieşte Domnul Dumnezeul lui Israel, aceştia îi cer să lase poporul să Îl sărbătorească/ să-L prăznuiască[4] pe Dumnezeu în pustiu.

Faraon însă spune că nu îl cunoaşte pe Domnul [ 5, 2]. Moise şi Aaron vorbesc despre Dumnezeu ca despre Dumnezeul Evreilor [o Teos ton Evreon][5], Care le cere să meargă în pustiu cale de trei zile pentru a-I aduce jertfe, ca să nu se întâmple moarte şi măcel în popor [5, 3].

Când scribii fiilor lui Israel se întâlnesc cu Moise şi Aaron le spune că Dumnezeu îi va vedea şi îi va judeca pentru că au făcut din ei o mireasmă urâtă în faţa lui faraon [5, 21]. Moise se întoarce la Domnul şi Îi cere socoteală pentru ce îi este mai greu poporului decât înainte [5, 22-23]. Deşi el vorbise în numele Său, poporul nu a fost eliberat [5, 23].

Dar Domnul îi vorbeşte lui Moise şi îi explică ce se va petrece cu poporul lui Israel [Ieş. 6, 1-8]. Faraon va fi silit de mână tare [hiri cratia] şi de braţ înalt [vrahioni ipsilo], de puterea lui Dumnezeu [6, 1].

În Ieş. 6, 2-3 apar elemente revelaţionale noi din partea lui Dumnezeu.

În Ieş. 6, 2, Dumnezeu îi spune lui Moise că El este Domnul iar în 6, 3 apare o specificare foarte importantă pentru noi, pentru că Dumnezeu îi spune lui Moise: „Che oftin pros Avraam che Isaac che Iacov Teos on afton che to onoma Mu Chirios uc edilosa aftis ” [„Şi  M-am arătat lui Avraam şi lui Isaac şi lui Iacov ca Dumnezeu. Eu [M-am arătat] acestora. Dar numele Meu de Domnul nu l-am arătat acestora”].

Până acum El S-a arătat Patriarhilor ca Dumnezeu, dar acum El le arată că este şi Domnul. De aceea are loc în acest moment un plus revelaţional al lui Dumnezeu în faţa lui Moise, pentru că el este Dumnezeu dar tot El este şi Domnul. De ce Dumnezeu este Domnul, se spune, printre cuvinte, în Ieş. 6, 4-8.

Dumnezeu le reaminteşte legământul Său vizavi de pământul hannaneilor, unde ei au locuit ca nişte străini [ 6, 4] şi despre faptul că şi-a adus aminte de legământul Său cu ei[6] [6, 5].

Moise e trimis să le spună fiilor lui Israel că El este Domnul şi El îi va scoate de sub puterea egiptenilor. El îi va mântui [risome] din robie şi îi va răscumpăra [litromsome] cu braţ înalt [vrahioni ipsilo] şi mare judecată [crisi megali] [6, 6].

A fi Domnul pentru ei, cu alte cuvinte, înseamnă să fie Cel care se ocupă de ei, Cel care îi va elibera, îi va mântui, îi va răscumpăra.

El îi va lua drept popor al Său şi va fi Dumnezeul lor şi le va arăta că El este Domnul Dumnezeul lor, Cel care i-a scos de sub oprimarea/robia egiptenilor [Ieş. 6, 7]. El îi va scoate cu mâna Sa din robie şi le va da moştenirea făgăduită Patriarhilor, pentru că El este Domnul [ 6, 8].

Domnul îl trimite iarăşi pe Moise la faraon [6, 10-12] şi vorbeşte lui Moise şi Aaron şi îi învaţă ce să îi spună faraonului [6, 13]. După ce la Ieş. 6, 14-25  aveam prezentată genealogia leviţilor, în Ieş. 6, 26 se specifică faptul că Aaron şi Moise erau dintre leviţi şi pe ei i-a trimis Dumnezeu să scoată pe Israel, dimpreună cu puterea lor [sin dinamin afton], din Egipt.

Ieş. 6, 28-30 este o recapitulare a chemării şi a misiunii lui Moise. În Ieş. 7, 1-5 avem o nouă trimitere din partea Domnului a lui Moise şi a lui Aaron la faraon. Moise va fi pentru faraon ca un Dumnezeu, adică cu puteri dumnezeieşti iar Aaron va fi prorocul său, va spune acestuia ce îi va grăi Moise [Ieş. 7, 1].

Cele pe care le va vesti Moise prin Aaron nu vor fi ascultate de către faraon şi se vor înmulţi semnele şi minunile în Egipt [7, 2-3]. Domnul Îşi va pune mâna peste Egipt şi prin răzbunare mare [ecdichisi megali] va scoate puterea şi poporul Său din Egipt [7, 4], fapt pentru care egiptenii vor cunoaşte că El este Domnul, când El Îşi va întinde mâna Sa şi vor vedea ieşind din mijlocul lor pe poporul lui Israel [7, 5].

Prezenţa lui Dumnezeu ca Domn al lui Israel se va vedea prin aceea că poporul lui Israel va ieşi din Egipt în mod minunat, în urma multor minuni şi fiind mânat de puterea lui Dumnezeu în pustiu.

Domnul îl pune pe Aaron să facă minunea preschimbării toiagului în şarpe/ dragon [dracon] înaintea lui faraon, la cererea lui Moise [7, 8-9]. Când faraon vede cum toiagul lui Aaron a înghiţit toiegele sofiştilor şi ale magicienilor egipteni inima lui se învârtoşează/ se întăreşte, conform  cuvântului spus de către Domnul [7, 11-13].

Domnul îi vorbeşte lui Moise despre cum se face grea inima lui faraon [7, 14] şi e trimis dimineaţa la el, pe când acesta se va afla la ţărmul fluviului, ca să îl ameninţe că apa va fi preschimbată în sânge [metavali is ema] [ 7, 15-18]. Domnul îi vorbeşte lui Moise şi îl pune tot pe Aaron să preschimbe cu toiagul apa în sânge [7, 19]. Inima lui faraon se învârtoşează din nou după cuvântul Domnului, chiar dacă apa s-a prefăcut în sânge şi au murit peştii fluviului [7, 20-22].

Domnul îl trimite iarăşi pe Moise la faraon şi îl ameninţă că va lovi toate marginile sale cu broaşte [7, 26-27[7], cf. LXX, ed. Alfred Rahlfs]. Domnul îi vesteşte lui Moise faptul ca Aaron trebuie să-şi întindă mâna sa ca broaştele să urce peste tot [ 8, 1][8].

Deşi descântătorii egipteni fac şi ei, prin vrăjile lor, broaşte [ 8, 3][9], faraon cere lui Moise şi lui Aaron ca să se roage Domnului pentru el ca să îndepărteze broaştele în schimbul promisiunii că va lăsa poporul să plece să jertfească Domnului  [8, 4][10].

La întrebarea lui Moise către faraon despre timpul când să se roage pentru ei, acesta stabileşte că trebuie să se roage a doua zi [8, 5-6][11]. Moise va face rugăciune la cererea lui faraon, pentru ca el să vadă că nu este alt Dumnezeu decât Domnul [ 8, 6][12].

Moise strigă către Domnul ca să piară broaştele [8, 8][13] şi Domnul face după cuvântul lui Moise [8, 9][14]. Faraon s-a îngreunat iar la inimă şi nu a ascultat, după cum spusese Domnul [ 8, 11][15].

Rugăciunea Dreptului e ascultată iar inima celui păcătos se îngreunează, devine grea şi rece din cauza voinţei sale de a se împotrivii voii Domnului.

Domnul îl trimite pe Aaron, prin Moise, ca să aducă ţânţari [scnifes]  peste tot Egiptul [ 8, 12][16]. Descântătorii nu pot să facă cu vrăjile lor ţânţari [8, 14][17] şi îi spun lui faraon că aici avem de-a face cu degetul lui Dumnezeu [dactilos Teu], cu puterea lui Dumnezeu. Dar faraon tot nu i-a ascultat, după cum spusese Domnul [8, 15][18].

Moise e trimis la faraon ca să îl ameninţe cu tăuni [8, 17][19] şi să îi prevestească faptul că în pământul Gesem [Gesem] nu vor fi tăuni, unde e poporul Său, pentru ca faraon să cunoască că El este Domnul şi El este Domn peste tot pământul [8, 18][20].

Domnul, se specifică în Ieş. 8, 18, deşi este Dumnezeul lui Israel, El este Domnul întregului pământ. Deşi are ca întâi-născut pe Israel, Acesta stăpâneşte întregul pământ şi nu doar un singur popor. Însă El este Domnul lui Israel potrivit făgăduinţelor Sale şi de aceea va face diferenţă [diastolin][21] între poporul Său şi egipteni [8, 19][22].

Domnul a făcut ce a spus şi au venit tăunii peste egipteni [8, 20][23]. Faraon vrea să lase poporul să jertfească lui Dumnezeu în Egipt [8, 21][24] dar Moise nu doreşte acest lucru, pentru că cele pe care le-ar aduce jertfă Domnului Dumnezeu sunt dezgustătoare [vdeligmata] pentru egipteni [8, 22][25], pe de o parte iar, pe de altă parte, din acest motiv ei ar putea fi omorâţi cu pietre de către egipteni [Ibidem].

Când Moise cere să plece din Egipt pentru trei zile, după voia Domnului, faraon se învoieşte şi le cere din nou rugăciunea [8, 23-24][26].

Moise promite să se roage pentru faraon, se roagă şi e ascultat de către Dumnezeu. Dar faraon rămâne tot împovărat [evarinen] la inimă [ 8, 25-28][27].

Domnul trimite iarăşi pe Moise la faraon [9, 1] şi îl ameninţă cu faptul că mâna Domnului va fi peste cele ale lui şi va fi o moarte foarte mare [tanatos megas sfodra] în animalele sale [9, 2-3]. Domnul, în mod paradoxal [paradoxaso], minunat, va face ca animalele evreilor să nu moară niciuna [9, 4].

De aceea El a pus margine[28]/limită / oron, spunând: „În ziua de mâine se va face acest cuvânt al Domnului pe pământ!” [9, 5]. Cuvântul Domnului s-a împlinit [9, 6] dar faraon a rămas tot împovărat la inimă [9, 7].

Cuvântul lui Dumnezeu se împlineşte, El Îşi împlineşte întotdeauna cuvintele iar oamenii I se împotrivesc pentru că au voinţă liberă. Însă împotrivirea noastră în faţa voii lui Dumnezeu este spre defavoarea noastră, spre pierderea noastră.

Domnul îi trimite pe Moise şi Aaron să îşi umple mâinile cu funingine din cuptor [etalis camineas][29], care, aruncată spre cer înaintea lui faraon şi a slujitorilor săi [9, 8] se va preface într-o pulbere/într-un praf/ coniortos care va aduce băşici dureroase [elchi flictides] pe oameni şi animale [9, 9]. Faraon nu ascultă şi se întăreşte la inimă, după cum spusese Domnul [9, 12]. Cuvintele Domnului se adeveresc pas cu pas, pentru ca poporul să cunoască cum lucrează Domnul pentru fiii lui Israel.

Domnul îl trimite iarăşi pe Moise la faraon, dimineaţa devreme, ca să îl ameninţe că va trimite toate nenorocirile [ta sinantimata][30] Sale asupra inimii lui şi a poporului său [9, 13-14]. Prin această pedeapsă, faraon trebuia să vadă că nu este pe pământ altul ca Domnul [9, 14], în sensul că nu se mai manifestă cineva ca Domnul pe întregul pământ.

Ieş. 9, 15-16 se constituie în pasajul îngăduinţei dumnezeieşti faţă de faraon. Domnul îi spune lui faraon, prin Moise, că dacă şi-ar fi întins mâna Sa şi l-ar fi lovit cu moarte [în sensul de boală aducătoare de moarte], el ar fi fost distrus/ şters[31] de pe pământ [9, 15]. Motivul pentru care a fost ţinut în viaţă faraon, îi spune Domnul lui Moise, a fost acela de a arăta întru el puterea Sa şi pentru ca să se vestească numele Său în tot pământul [9, 16].

Puterea lui Dumnezeu se arată în minunile făcute cu faraon şi, totodată, numele lui Dumnezeu se vesteşte întregului pământ, în sensul că toţi au cunoscut şi vor cunoaşte cele pe care le-a făcut Domnul în Egipt, pentru ca să-şi scoată poporul din robie.

Domnul îi vesteşte lui faraon că va aduce a doua zi grindină [halazan] în Egipt, o grindină cum n-a mai fost niciodată în această ţară [ 9, 18]. Dar, în acelaşi timp, îi spune să îşi adune oamenii şi turmele de pe câmp ca să nu fie omorâţi de grindină [9, 19]. Pedeapsa e îmbinată cu îngăduinţă dumnezeiască.

Unii dintre slujitorii lui faraon, care se tem de cuvântul Domnului [o fovumenos to rima Chiriu] se protejează, alţii, care nu se tem de El, şi-au lăsat vitele în câmp [9, 20-21]. La porunca Domnului [9, 22] Moise îşi întinde mâna spre cer şi Domul aduce tunete şi grindină, face să cadă foc pe pământ, şi astfel a fost grindină în tot Egiptul [9, 23].

Curgea grindină şi foc printre grindină [9, 24] şi a distrus Egiptul, dar nu şi ţinutul Gesem [9, 25-26]. Văzând acest prăpăd, faraon recunoaşte în faţa lui Moise şi a lui Aaron că a păcătuit, că Domnul este drept [dicheos], şi că el şi poporul său sunt neevlavioşi [asevis] [9, 27].

Văzând puterea lui Dumnezeu manifestându-se în faţa sa, faraon simte că e vorba de Domnul, că este Domnul, Cel viu, Care Se manifestă, că El e drept când loveşte cu boli şi cataclisme şi că de aceea loveşte, pentru că oamenii sunt neevlavioşi.

Aici se împlineşte proverbul: „gura păcătosului adevărul grăieşte”. El grăieşte adevărul când spune cum a căzut în păcate datorită neascultării sale şi cum a fost lovit, pe drept, cu multe necazuri de către Dumnezeu, pentru că nu s-a pocăit.

El le cere din nou rugăciunea [9, 28] şi Moise îi promite că ploaia şi grindina vor înceta, pentru ca să cunoască că pământul e al Domnului [9, 29]. Însă, completează Moise în faţa lui faraon, el ştie că faraon şi slujitorii săi nu se tem de Domnul [ 9, 30]. După încetarea calamităţii faraon nu dă drumul poporului să plece, după cum spusese Domnul [ 9, 35].

Domnul îl trimite pe Moise la faraon, spunându-i că El a întărit inima lui faraon pentru ca să vină asupra lui toate semnele [10, 1] ce trebuie făcute.

Semnele lui Dumnezeu care se vor face în Egipt vor fi subiecte de descris fiilor şi fiilor fiilor lui Israel, pentru ca ei să râdă de egipteni, fiind semne prin care ei vor cunoaşte că El este Domnul [10, 2].

Moise şi Aaron intră la faraon şi îl ameninţă cu invadarea ţării de către mulţime de lăcuste [acrida pollin] [10, 3-6]. La sfatul slujitorilor lui faraon [10, 7] acesta le încuviinţează să plece ca să slujească Dumnezeului lor [10, 8]. Moise vorbeşte despre ieşirea în pustiu ca despre sărbătoarea [eorti] Domnului Dumnezeului lui Israel [10, 9] iar faraon dă voie să iasă numai bărbaţilor [10, 11].

Însă Domnul nu e de acord cu aranjamentul lui faraon şi îi spune lui Moise să îşi întindă mâna peste pământul Egiptului ca să vină lăcustele [10, 12]. Domnul aduce lăcustele prin intermediul vântului [10, 13].

Prezenţa lui Dumnezeu în cadrul fenomenelor climatice şi în pedepsele aduse peste egipteni este o prezenţă reală, copleşitoare. Toată naraţiunea sfântă a cărţii ne pune în faţă prezenţa deplină a lui Dumnezeu, care a fost resimţită adânc în viaţa oamenilor.

La vederea cataclismului produs de lăcuste, faraon mărturiseşte lui Moise şi Aaron că a greşit înaintea Domnului Dumnezeului lor cât şi a acestora [10, 16]. De aceea, cere rugăciunile lor, pentru a i se ierta păcatele şi pentru a scăpa de moartea adusă de lăcuste [10, 17]. Moise Se roagă către Dumnezeu [10, 18] şi lăcustele sunt aruncate, de vântul schimbat de către Domnul, în Marea Roşie [tin eritran talassan][10, 19]. Însă Domnul a întărit din nou inima lui faraon [10, 20].

Domnul îi spune lui Moise să aducă un întuneric, simţit ca întuneric [psilafiton scotos][32], peste Egipt [10, 21]. Dacă în partea egiptenilor a fost, timp de trei zile [10, 23], întuneric întunecat [scotos gnofos] şi furtună [tiella] [10, 22][33], în partea Israelului însă a fost lumină [ 10, 23].

Faraon vrea să dea drumul poporului ca să slujească Domnului Dumnezeu dar fără turmele şi cirezile lor [10, 24]. Moise însă vrea ca faraon să le dea arderi de tot şi jertfe pe care să le aducă Domnului Dumnezeu [10, 25].

Vor merge cu toate turmele lor în pustiu, pentru că numai acolo vor cunoaşte ce fel de jertfe trebuie să aducă Domnului Dumnezeu [10, 26]. Însă Domnul a întărit iarăşi inima lui faraon [10, 27].

Domnul îi vorbeşte lui Moise şi îi spune că va mai aduce o singură lovitură/ plagă [plighin] peste faraon şi Egipt, şi după aceea îi vor arunca/ alunga[34] din pământul lor [11, 1].

Domnul îl învaţă pe Moise ca să vorbească în taină în urechile poporului, cum că aceştia trebuie să ceară de la vecinii lor vase de argint şi de aur, şi haine [11, 2].  Domnul a dat har poporului lui Israel înaintea egiptenilor iar Moise ajunsese foarte mare înaintea egiptenilor, a lui faraon şi a tuturor slujitorilor acestuia [11, 3].

Cu alte cuvinte, Dumnezeu te face să ai trecere în faţa altora, El te măreşte, te face recunoscut şi adevărata putere asupra oamenilor este cea duhovnicească, este autoritatea pe care ţi-o dă viaţa sfântă. Prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră este cea care stârneşte admiraţia altora faţă de noi şi ne face autoritativi, puternici în cuvânt în faţa oamenilor.

Moise îi spune lui faraon[35] că Domnul va trece la miezul nopţii prin mijlocul Egiptului [11, 4] şi din această cauză vor muri întâi-născuţii Egiptului, începând cu întâiul-născut al lui faraon [11, 5]. Poporul lui Israel va vedea ce mare distincţie [paradoxasi] face Dumnezeu între egipteni şi israeliteni [11, 7].

Domnul îl atenţionează pe Moise asupra faptului că nici acum faraon nu va asculta, pentru ca să se înmulţească mult [plitinon plitino] semnele şi minunile Sale în Egipt [11, 9].

Ieş. 11, 10, ca o concluzie la loviturile/ plăgile aduse peste egipteni, chintesenţiază faptul că Moise şi Aaron au făcut toate semnele şi minunile în faţa lui faraon dar Domnul a întărit inima lui şi acesta nu a lăsat poporul să plece.

Pregătirea mielului pascal. Domnul vorbeşte lui Moise şi Aaron despre faptul, că luna în care ei sunt acum trebuie să fie considerată prima între lunile anului [ 12, 1-2].

În ziua a 10-a a acestei luni toţi părinţii de familii/ de case [icus patridon] trebuie să ia un miel [12, 3], se indică semnalmentele animalului [11, 5] iar în luna a 14, spre seară, acesta se junghie [12, 6].

Lucrurile care trebuie să se facă cu mielul înjunghiat [12, 7-11], care este Paştile Domnului [Pasha estin Chirio] [12, 11].

Domnul va lovi noaptea pe întâi-născuţii oamenilor şi ai animalelor, şi Se va răzbuna pe toţi dumnezeii Egiptului, pentru că El este Domnul [12, 12]. El va arăta, cum că dumnezeii falşi ai Egiptului nu pot să facă nimic înaintea Domnului, Care loveşte oamenii şi animalele.

Sângele mielului pascal va fi semnul care va scăpa casele de rana omorâtoare[36] [plighi tu ectrivine, cf. Ieş. 12, 13].

Ziua aceasta în care vor muri întâi-născuţii Egiptului va fi spre pomenire [mnimosinon], pentru că va fi ziua în care se va prăznui sărbătoarea Domnului [eortin Chirio] din neam în neam ca o sărbătoare veşnică [eonion] [12, 14]. Şi sărbătoarea Domnului va fi veşnică, pentru că trecerea noastră de la viaţa cu Domnul la viaţa veşnică împreună cu El va fi o sărbătoare, o prăznuire veşnică.

În Ieş. 12, 17, Paştile Domnului este numit drept un aşezământ veşnic [nomimon eonion]. La fel şi în 12, 24.

Domnul va trece pe lângă uşa însemnată cu sânge şi nu va lăsa pe omorâtor/ distrugător [ton oletrofonta] [37] să lovească casele lui Israel [ 12, 23].

Mielul pascal „este jertfa de Paşti pentru Domnul, Care a acoperit casele lui Israel în Egipt, când a lovit pe egipteni dar casele noastre le-a mântuit” [12, 27]. Aceasta va fi, pe scurt, însemnătatea Paştilor pentru viitoarele generaţii ale lui Israel [12, 26].

Domnul îi loveşte pe întâi-născuţii Egiptului [ 12, 29]. Faraon îi cheamă pe Moise şi pe Aaron în această noapte a morţii şi a bocetelor şi dă drumul întregului popor, cu toate ale lor, ca să slujească Domnului, cerându-le să îl binecuvinteze şi pe el [12, 31-32]. Pentru că Domnul dăduse har fiilor lui Israel în faţa egiptenilor, aceştia cer lucrurile pe care li le spusese Domnul încât îi despoaie pe egipteni [12, 35-36].

Toată puterea Domnului iese din Egipt [12, 41 şi 51]. Aceasta a fost noapte de veghe [nictos profilachi]  pentru Domnul [12, 42] şi legea/ regula/ rânduiala[38] Paştilor e numai pentru fiii lui Israel [12, 43], pentru slujitorul cumpărat cu arginţi, care a fost în prealabil tăiat-împrejur [12, 44] şi pentru prozelitul care vrea să se taie-împrejur pentru a mânca Paştile [12, 48].

Domnul îi vorbeşte lui Moise şi îi spune să îi sfinţească tot întâiul născut al oamenilor şi al animalelor din Israel [13, 1-2], pentru că cel care deschide pântecele, de la om până la dobitoc, este al Lui [13, 2].

În discursul Sfântului Moise către popor, acesta le spune că această zi trebuie să le rămână în amintire, pentru că Domnul i-a scos, cu mână tare, din casa robiei [icu dulias] [Fac. 13, 3]. Domnul Dumnezeu va duce poporul în ţara promisă [13, 5] şi acolo vor prăznui sărbătoarea Domnului [13, 6]. Azimele sunt în amintirea scoaterii lor din Egipt de către Domnul [13, 7-8].

Fiii lui Israel trebuie să îşi amintească de acest moment pururea şi legea Domnului trebuie să fie în gura lor, pentru că Domnul Dumnezeu i-a scos cu mână tare din Egipt [13, 9].

Când vor ajunge în ţara făgăduită lor trebuie să pună de-o parte, pentru Domnul, pe tot întâiul născut de parte bărbătească şi, la fel, şi din animale, pentru că aceia vor fi un lucru sfânt al Domnului [aghiasis tu Chiriu] [ 13, 12]. Întâi-născuţii de parte bărbătească trebuie răscumpăraţi [13, 13] pentru că Domnul a scos pe popor din Egipt [13, 14] şi de aceea aceştia sunt ai Lui.

Pentru că Domnul i-a ucis pe întâi-născuţii Egiptului dar nu şi pe cei ai lui Israel, de aceea fiii lui Israel trebuie să jertfească Domnului Dumnezeu pe întâii-născuţi pe care i-au răscumpărat [13, 15].

Când faraon dă drumul poporului, Domnul nu-i îndrumă/ nu-i călăuzeşte spre filistiimi/filisteni[39], ci i-a făcut să ocolească pe calea pustiului, spre Marea Roşie [13, 17-18]. Dumnezeu îi conducea pe ei, pe timp de zi arătându-li-Se în stâlp de nor, pentru ca să le arate calea iar noaptea îi călăuzea arătându-li-Se în stâlp de foc [13, 21]. Astfel S-a arătat mereu înaintea poporului [13, 22].

Domnul stabileşte locul taberei [14, 1-2] şi anunţă poporul, prin Moise, despre faptul că vor fi urmăriţi de faraon şi de oştirea acestuia [14, 3-4]. Domnul Se va preamări în faraon şi în toată oştirea lui şi vor cunoaşte toţi egiptenii că El este Domnul [14, 4]. Toate actele proniatoare faţă de Israel sunt acte doveditoare ale prezenţei Domnului în mijlocul lor. Prin puterea Domnului se petrec toate aceste minuni preaslăvite cu poporul lui Israel.

Domnul întăreşte din nou inima lui faraon [14, 8] dar fiii lui Israel ieşiseră deja prin mâna înaltă a Domnului [Ibidem]. Când oştile lui faraon îi ajung din urmă, acolo unde fiii lui Israel poposiseră, aceştia, înfricoşându-se foarte mult, strigă către Domnul [14, 10].

Moise spune poporului să aibă curaj, pentru că vor vedea cu toţii mântuirea de la Dumnezeu [tin sotirian tin para tu Teu] iar pe egiptenii aceştia nu îi vor mai vedea în veacul veacului [14, 13].

Mântuirea, apare aici ca izbăvire de moarte sau ca ţinere în viaţă, prin voia Domnului şi prin minunea făcută cu poporul lui Israel.

Domnul se  va lupta pentru Israel [14, 14]. Domnul îi spune lui Moise să nu mai strige către El ci să spună poporului să meargă mai departe [14, 15]. Domnul îi porunceşte lui Moise să despice apa mării cu toiagul, ca „fiii lui Israel să treacă prin mijlocul mării ca pe uscat” [14, 16]. Domnul Se va preamări în faraon şi în oştirea lui şi ei vor cunoaşte că El este Domnul [ 14, 17- 18].

Îngerul lui Dumnezeu [o Anghelos tu Teu] se mută din faţa taberei lui Israel dinapoia ei [14, 19], stând între tabăra egiptenilor şi ce a israeliţilor [14, 20].

Domnul face să fie întuneric şi întunecime [scotos che gnofos][40], în aşa fel încât, în acea noapte, cele două tabere nu s-au ajuns una pe cealaltă [Ibidem].

Când Moise îşi întinde mâna sa peste mare, Domnul desparte marea printr-un vânt puternic venit dinspre sud, pe tot timpul nopţii, şi marea se face uscat, pentru că se împarte apa [14, 21].

Domnul lucrează prin gestul uman al lui Moise sau la  gestul mâinii lui Moise Domnul începe minunea separării apei. Acesta poate fi considerat un bun exemplu de cooperare divino-umană, o indicare a ceea ce se întâmplă în lucrarea liturgică a Bisericii, unde Domnul lucrează în mod direct, haric, când slujitorii Săi lucrează/ săvârşesc slujbele Bisericii.

Dacă israeliții trec prin mare ca pe uscat [14, 22], Domnul caută şi priveşte din stâlpul de foc şi de nor către egipteni şi îi tulbură [14, 24][41].

Domnul le împiedică roţile carelor de război încât acestea mergeau cu mare sforţare [14, 25], moment în care egiptenii conştientizează faptul că Domnul luptă de partea lui Israel [Ibidem].

Moise, la porunca Domnului, întinde mâna sa şi apele îi acoperă pe egipteni cu toate ale lor [14, 26-28].  Înecarea egiptenilor e considerată de Ieş. 14, 27 ca un act de voinţă al Domnului.

În textul LXX găsim următoarea expresie pentru a indica moartea acestora: „exetinaxen Chirios tus Eghiptius meson tis talassis” [„s-a descotorosit/ s-a dezbărat/ a scăpat Domnul de egipteni în mijlocul mării”]. Moartea celor păcătoşi e văzută aici ca separare voită de Dumnezeu sau ca intrare a lor în moarte după ce Domnul i-a răbdat, i-a aşteptat îndelung ca să se pocăiască. El scapă de ei prin moarte, scapă de amplificarea răutăţii lor, aici, pe pământ.

Trecerea prin mare e văzută în Ieş. 14, 30 ca mântuire a Domnului. Israelul a văzut mâna cea mare a Domnului, Care a lucrat în favoarea sa [Ieş. 14, 31]. Exprimarea bucuriei şi a recunoştinţei lui Moise şi a poporului eliberat din robie s-a concretizat într-o cântare [tin odin] adusă Domnului [15, 1].

Autenticul cântării [Ieş. 15, 1-19] se concretizează în erupţia de veselie pe care au avut-o şi care se regăseşte în textul ei. Ei cântă Domnului Care S-a preamărit cu slavă multă [Ieş. 15, 1], adică prin minuni şi arătări mari şi înfricoşate, prin care a mântuit/ a salvat/ a eliberat/ a scos din robie pe fiii lui Israel.

Mântuirea este scoatere de sub oprimare, este libertate, este bucurie, este cauzatoare de bucurie doxologică.

Lăudăm pe Domnul pentru că am văzut minunile Sale cu noi şi pentru că  am simţit, am trăit şi trăim eliberarea reală de egipteanul cel gândit, adică de Satana. Orice scoatere, orice eliberare a noastră de ispitele lui este o mântuire.

Dumnezeu este ajutător [voitos] şi apărător [schepastis] al persoanei noastre[42] şi ni se face nouă spre mântuire [15, 2], adică ne ajută şi ne apără în vederea mântuirii noastre.


[1] În ambele ediţii sinodale: BOR 1988 şi BOR 2001.

[2] Ed. BOR 1988: „Eu însă voi învârtoşa inima lui” / Ed. BOR: „Eu însă îi voi învârtoşa inima”/ LXX: „Ego de sclirino tin cardian aftu”: „Iar Eu voi întări inima lui”, cu sensul de a o învârtoşa, de a o face impenetrantă la cuvintele lui Moise.

[3] În ambele ediţii româneşti se vorbeşte despre un popas de noapte, pe când în LXX e vorba de a sta într-o cameră de oaspeţi, deci despre un popas fără precizare temporală.

[4] Ed. BOR 1988: „Lasă pe poporul Meu, ca să-Mi facă sărbătoare în pustie!” / Ed. BOR 2001: „Dă-i drumul poporului Meu, ca să Mă prăznuiască în pustie!”. În n. c, p. 83, pentru ca să explice de ce a tradus prin a prăznui verbul ebraic din versetul de faţă, ÎPS Bartolomeu Anania spune: „Verbul ebraic indică o sărbătorire la capătul unui pelerinaj, cum sunt la noi hramurile marilor mănăstiri sau Paştile la Ierusalim”. Verbul la care face referire ÎPS Bartolomeu Anania este va’tonov de la Ieş 5, 1, cf. WTT, care înseamnă a face sărbătorire, prăznuire. Cf. YLT: „Send Me people away, and they keep a feast to Me in the wilderness”.  În LXX: „exapostilon ton laon Mu ina Mi eortasosin en ti erimo”: „Lasă pe poporul Meu ca să Mă prăznuiască în pustiu!” [Ieş. 5, 1].

[5] Expresie apărută prima dată la Ieş. 3, 18. Ea va apare în LXX în Ieş. 3, 18 ; 5, 3 ; 7, 16 ; 9, 1 ; 9, 13, 10, 3. Expresia  „Dumnezeul evreilor”,  cu alte cuvinte, este specifică numai cărţii Ieşirea.

[6] În LXX avem: „tis diatichis imon”:  „legământul nostru” [Ieş. 6, 5].  În ed. BOR 1988 şi 2001: „legământul Meu cu voi”.

În LXX se exprimă de fapt cele două coordonate ale legământului: faptul că este un acord între două părţi, între Dumnezeu şi oameni. Legământul lui Dumnezeu s-a făcut către Patriarhii lui Israel şi ei au acceptat aceste făgăduinţe, le-au crezut şi au nădăjduit că ele se vor împlini cu urmaşii lor.

[7] În ed. BOR 1988 şi 2001 este Ieş. 8, 1-2.

[8] În ambele ed. rom cit. avem: Ieş. 8, 5.

[9] Idem: Ieş. 8, 7.

[10] Idem: Ieş. 8, 8.

[11] Idem: Ieş. 8, 9-10.

[12] Idem: Ieş. 8, 10.

[13] Idem: Ieş. 8, 12

[14] Idem: Ieş. 8, 13.

[15] Idem: Ieş. 8, 15.

[16] Idem: Ieş. 8, 16.

[17] Idem: Ieş. 8, 18.

[18] Idem: Ieş. 8, 19.

[19] Idem: Ieş. 8, 21.

[20] Idem: Ieş. 8, 22.

[21] În ed. BOR 1988: „Voi face deosebire…”. / În ed. BOR 2001 : „Face-voi deosebire…”. / LXX: „Şi voi face diferenţă/distincţie…”.

[22] În ambele ed. rom citate: Ieş. 8, 23.

[23] Idem: Ieş. 8, 24.

[24] Idem: Ieş. 8, 25.

[25] Idem: Ieş. 8, 26. În ambele ediţii rom. se foloseşte cuvântul urâciune, ca traducere pentru vdeligmata. Cuvântul grecesc vorbeşte despre cele dezgustătoare, detestabile în ochii cuiva.

[26] Idem: Ieş. 8, 27-28.

[27] Idem: Ieş. 29-32.

[28] În ambele ed. rom cit. ant. se vorbeşte despre soroc şi despre împlinirea unei fapte şi nu a cuvântului Său. Se merge pe ideea de faptă şi nu de împlinirea a unui cuvânt al Său, ca în LXX. Însă rima poate fi tradus şi prin cuvânt cât şi prin lucru.

[29] Ed. BOR 1988: cenuşă din cuptor / Ed. BOR 2001: spuză din cuptor.

[30] În ed. BOR 1988: „toate pedepsele Mele” / Ed. BOR 2001: „toate loviturile Mele”. Substantivul grecesc sinantima înseamnă de fapt eveniment, întâmplare, accident sau pieire, prăpăd, moarte. De aceea se poate traduce în multe feluri fragmentul citat din Ieş. 9, 14.

[31] Ambele ediţii rom. folosesc pe: şters de pe faţa pământului la Ieş. 9, 15.

[32] În ed. BOR 1988 şi 2001: „un întuneric pe care să-l pipăi cu mâna”. În VUL avem de-a face cu „tenebrae horribiles” = întuneric îngrozitor/înfricoşător.

[33] În ed. BOR 1988: „întuneric beznă” / În ed. BOR 2001: „întuneric beznă şi negură groasă”.

[34] În ambele ed. rom. cit. ant.

[35] Se înţelege acest lucru din Ieş. 11, 8.

[36] Ca în ed. BOR 1988/ În ed. BOR 2001: rană nimicitoare.

[37] Acest participiu activ apare de două ori în LXX: Ieş. 12, 23 şi Ier. 22, 7. În ed. BOR 1988 avem pierzătorul, scris cu literă mică.

În ed. BOR 2001, scris cu majusculă, avem: pe Nimicitor.

În n. e, p. 91, ÎPS Bartolomeu Anania spune că e vorba de nimicitor, de cel care execută pedepsele divine şi că acesta este menţionat şi la I Cor. 10, 10. Și, adevărat, cf. GNT, avem în I Cor. 10, 10 genitivul singular al lui alotreftis, Sfântul Pavel folosind acelaşi cuvânt ca în LXX.

[38] Rânduiala Paştelui e folosită şi în BOR 1988 şi în BOR 2001.

[39] În ambele ed. rom. citate.

[40] În ed. BOR 1988, la Ieş. 14, 20: „era negură şi întuneric pentru unii, iar pentru ceilalţi lumină” / ed. BOR 2001: „şi-ntuneric s-a făcut şi negură, şi noaptea s-a scurs fără ca-n timpul nopţii să se poată apropria unii de alţii”.

Ed. BOR 2001 reprezintă LXX.

Cf. WTT avem: „şi s-a făcut întuneric şi noapte şi acestea nu s-au apropiat [una de alta] toată noaptea”. Se referă la cele două tabere.

VUL: „A stat între tabăra egiptenilor şi tabăra lui Israel şi acesta era nor întunecos şi lumina noaptea, în aşa fel încât acestea nu au putut toată noaptea să se apropie una de alta”.

[41] Ed. BOR 1988 şi BOR 2001 vorbesc despre umplerea de spaimă a egiptenilor.

[42] În WTT avem: „tăria şi alegerea mea este Dumnezeu”.

În YLT: „Tăria mea şi cântarea mea este Domnul”.

VUL are text identic cu YLT: „fortitudo mea et laus mea Dominus”  .

Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1) [8]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Teologia Dogmatică

Ortodoxă

O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe în contextul religios,

cultural și științific al lumii de astăzi

*

vol. 1

*

Teologie pentru azi

București

20**

***

1. 2. Cartea Ieşirea

În Ieş. 1, 17 apare pentru prima dată numele lui Dumnezeu în această carte. Cele două moaşe [e mee] evreice, Sepfora [Sepfora]/ Şifra[1] şi  Fua [Fua]/ Pua[2] [Ieş. 1, 15] se tem de Dumnezeu [1, 17] şi nu împlinesc porunca împăratului egiptean de a-i omorî pe pruncii de parte bărbătească [1, 16-17].

Frica de Dumnezeu e cea care te face să fii drept şi să nu omori oameni nevinovaţi.

Pentru fapta lor admirabilă, Dumnezeu le-a făcut bine moaşelor [1, 20] şi le-a făcut casele lor să stea, le-a întărit casele lor [1, 21], în sensul că a adus binecuvântarea harului Său peste membrii caselor lor. Din cauza gestului femeilor a avut de câştigat un neam întreg, poporul lui Israel, dar şi neamul lor personal, familiile lor.

Ieş. 2 ne introduce în viaţa Sfântului Proroc Moise/ Moisis [Moisis], a bărbatului unic al lui Israel. El se naşte din seminţia lui Levi [Levi] [2, 1] şi scapă cu viaţă pentru că era astion [frumos], fiind tăinuit de mama lui timp de trei luni [2, 2].

Moise se căsătoreşte cu Sepfora [Sepfora] [2, 21] şi când l-a născut pe al doilea său fiu, pe Eliezer, i-a pus acest nume pentru că Dumnezeul părintelui său l-a ajutat ca să scape de faraon [ed. BOR 1988 şi 2001][3] [2, 22].

Când fiii lui Israel gem din cauza muncilor la care erau supuşi, ei strigă/ ţipă către Dumnezeu şi ţipătul lor a ajuns la Dumnezeu din mijlocul muncilor lor [2, 23].

Când durerea este insuportabilă şi înţelegi că numai Dumnezeu e scăparea ta, ţipătul adânc, acut, dureros, este auzit de Dumnezeu, de Cel care doreşte pocăinţa, întoarcerea omului la El, spre El.

Dumnezeu aude plângerea lor şi îşi aduce aminte de legământul Lui cu Avraam, Isaac şi Iacov [2, 24].

Dumnezeu îşi aducea aminte mereu de legămintele şi făgăduinţele Sale, pentru că numai pe acelea le dorea, numai că poporul nu era pregătit pentru împlinirea lor, pentru că nu ştia să plângă, să ceară şi să nădăjduiască scăparea de la Dumnezeu.

Strigătul nostru ajunge la Dumnezeu când nu Îl mai vedem decât pe El în viaţa noastră. Şi El aude strigătul autentic şi nu pe cel prefăcut al fiinţei noastre, strigătul care ne exprimă întreaga determinare a vieţii noastre.

În 2, 25, în ultimul verset al capitolului, găsim textul: „Şi Dumnezeu a privit îndelung pe fiii lui Israel şi i-a cunoscut pe ei” [che epiden o Teos tus ius Israil che egnosti aftis]. Dumnezeu i-a privit şi i-a cunoscut numai pe cei care ţipau, plângeau de durere, care vedeau că nu mai au nicio scăpare în afară de El.

Îngerul Domnului [Anghelos Chiriu] i se arată lui Moise în pară de foc, în flacără de foc [en floghi piros] [3, 2], dintr-un  mărăciniş [ec tu vatu/ thorn bush[4]]/ rug[5] şi acestuia îi este dat să vadă cum rugul ardea dar nu se mistuia [Ibidem]. Avem aici, la Ieş. 3, 2, prima vedenie narată în cartea Ieşirea.

Textul cărţii spune foarte clar că Îngerul Domnului  s-a arătat în rug şi că Moise nu a văzut un incendiu spontan şi localizat, ci o prezenţă îngerească văzută în mod extatic. Îngerul i s-a arătat şi el l-a văzut ca foc care ardea în mijlocul unui arbust, a unui rug şi cum acesta ardea şi nu se mistuia.

În 3, 3 găsim faptul că Sfântul Moise înţelege că focul din rug e de fapt o vedenie, o vedenie mare [to orama to mega] şi se apropie să vadă ce este, ce se petrece de nu se mistuie arbustul.

Ieş. 3, 4 nu mai vorbeşte despre Îngerul Domnului ci de Domnul, de Chirios, Care atunci când vede că Moise se apropie de rug, îl cheamă pe acesta din rug şi îi pronunţă de două ori numele. Conform LXX, răspunsul lui Moise a fost o întrebare: Ti estin / „Cine eşti?”[6]. La această întrebare i se răspunde în 3, 6.

În 3, 5 Domnul îl pregăteşte pe Moise pentru revelarea Sa în viaţa lui. De aceea îi spune să nu se apropie [mi enghisis] mai mult decât atât, ci să îşi scoată sandalele din picioare, căci locul în care el este, este pământ sfânt [ghi aghia].

Revelarea lui Dumnezeu sfinţeşte pământul, un anumit loc şi pe oameni. Ca să te apropii de Dumnezeu trebuie să laşi sandalele vechilor obiceiuri, pe omul gros, pământesc la o parte şi să te apropii cu minte şi inimă clară, smerită, ca să vezi şi să simţi slava lui Dumnezeu.

El a întrebat despre numele Celui care îi vorbise şi i s-a vorbit mai întâi despre cine trebuie să fie el când e în faţa lui Dumnezeu. Moise vrea numele Celui care îl chemase pe nume, iar Domnul îi vorbeşte despre distanţa dintre Dumnezeu şi om, despre distanţa curăţirii de patimi şi a intimităţii cu Dumnezeu prin credinţă şi dragoste față de El.

Ca să te apropii de Dumnezeu trebuie să te opreşti mai întâi şi să te curăţeşti de patimi. Nu poţi să vii oricum la Dumnezeu, ca să Îl înţelegi pe Dumnezeu. Trebuie să te opreşti şi să te vezi pe tine însuşi, să-ţi scoţi patimile din tine şi să vezi orice loc unde e Dumnezeu şi orice Sfânt al lui Dumnezeu ca pe nişte pământuri sfinte, unde locuieşte Dumnezeu.

În 3, 6 Dumnezeu îi vorbeşte în mod desluşit lui Moise despre Sine: „Imi o Teos tu patros su Teos Avraam che Teos Isaac che Teos Iacov” [Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov”. Revelarea lui Dumnezeu faţă de Moise este identică în esenţă cu cea faţă de ceilalţi Patriarhi anteriori.

I s-a spus că stă în faţa lui Dumnezeu, în faţa Dumnezeului care a făcut făgăduinţe părinţilor lui şi care e şi Dumnezeul lui. Acum se întâlneşte cu Dumnezeul lui, cu Dumnezeul veşnic şi netrecător, cu Cel care a făcut cerul şi pământul.

Sfântul Moise află în această vedenie preaminunată, mai întâi de toate: cine este Cel care îl strigase pe nume. Cel care era în foc, Care Se arătase în foc era Dumnezeul tatălui său şi al strămoşilor lui.

La o asemenea descoperire Moise şi-a întors faţa sa cu evlavie [evlavito], căci nu putea să privească decât în jos înaintea Domnului[7].

Evlavia e dragoste plină de cutremurare şi nu frică paralizantă. Aici e vorba despre evlavie şi nu despre frică; despre sentimente pline de resimţirea măreţiei lui Dumnezeu dar şi a bunătăţii Sale faţă de noi.

Prima vorbire a Domnului către Moise: Ieş 3, 7-10. În 3, 7, Domnul Îşi asumă poporul Său, poporul care suferea oprimarea [tin cacosin] în Egipt. El a văzut necazul[8] lor, a auzit strigarea lor şi ştie suferinţa lor [Ibidem].

A vedea, a auzi, a cunoaşte: trei verbe folosite pentru explicarea relaţiei lui Dumnezeu cu oamenii.

El S-a pogorât [catevin] ca să Îşi ia poporul din mâinile egiptenilor şi să-l conducă într-un pământ bun şi mare, unde curge lapte şi miere, în ţinutul ocupat de popoare păgâne ca hananeii, heteii, amoreii, ferezeii, ghergheseii, eveii şi ebuseii [3, 8].

Avem un verset capital aici pentru înţelegerea modului personal în care Domnul vorbeşte cu Moise – căci Domnul Se pogoară la Moise, i Se face cunoscut pe măsura lui – dar avem indicat şi faptul că Dumnezeu vede neamurile ca entităţi de sine stătătoare şi că îi desparte pe fiii lui Israel de fiii altor neamuri, socotindu-i fii ai făgăduinţei şi popor al Său. Ţipătul fiilor lui Israel a ajuns până la Domnul şi Acesta a văzut cum sunt oprimaţi[9] aceştia de către egipteni [3, 9].

Ieş. 3, 10 cuprinde motivul coborârii Domnului la Moise: trimiterea lui la faraon. Domnul îl trimite la Faraon, împăratul Egiptului, pentru ca să scoată pe poporul Lui, pe poporul lui Israel, din Egipt [Ibidem].

Moise este un trimis al Domnului la faraon ca să elibereze pe poporul Domnului. Poporul Domnului este însă poporul lui Israel, vorbind astfel anticipativ despre Biserica Sa, care este poporul lui Dumnezeu.

Chemarea lui Moise de către Dumnezeu e întâmpinată cu smerenie de către acesta, pentru că el nu se crede în stare să facă acest lucru [Ieş. 3, 11].

Dacă în LXX, la 3, 7, apare Domnul, ca Cel ce îi vorbeşte lui Moise, în 3, 11 Moise Îl întreabă pe Dumnezeu. În faţa lui Dumnezeu, Moise se întreabă cine este el ca să îi vorbească lui faraon [Ieş. 3, 11].

Şi Dumnezeu îi răspunde smereniei lui Moise nu cu ceea ce este el de unul singur, ci cu ceea ce este Moise împreună cu Dumnezeu: „Eu voi fi cu tine. Şi acesta e semnul că Eu te trimit: în [aceea] că vei scoate poporul Meu din Egipt şi vă veţi închina lui Dumnezeu în muntele acesta” [Ieş. 3, 12].

Cine este Moise împreună cu Dumnezeu? Este trimisul lui Dumnezeu, care va scoate pe poporul Său din Egipt şi îl va aduce să se închine lui Dumnezeu în muntele acesta, în care El S-a pogorât ca să vestească izbăvirea lui Israel din robie.

Izbăvirea din robie are sensul închinării lui Dumnezeu, ascultării de Dumnezeu, plecării totale în faţa voii lui Dumnezeu. Izbăvirea lui Israel nu are așadar scop etnic, de perpetuare a unei etnii, ci  scop soteriologic.

Poporul Său este poporul care trebuie izbăvit pentru ca să se închine Sieşi.

Verbul latrevo mă închin/ slujesc reprezintă sensul real al eliberării de sub asuprire. Se face aşadar trecerea de la eliberarea fizică la cea duhovnicească, la o trăire reală a eliberării fizice şi duhovniceşti care se manifestă ca închinare, ca slujire a lui Dumnezeu.

Moise crede cuvintelor lui Dumnezeu şi semnului indicat de către El. De aceea spune că va merge să le spună fiilor lui Israel că Dumnezeul părinţilor lor l-a trimis la ei şi pentru asta vrea să ştie numele Lui [3, 13].

Problema numelui lui Dumnezeu e o problemă ridicată de către Sfântul Moise şi este una foarte teologică, pentru că reprezintă raportarea celor credincioşi la Dumnezeu. Cei credincioşi trebuie să ştie cine este Dumnezeul lor.

Răspunsul lui Dumnezeu către Moise, în privinţa numelui Său, este acesta: „Eu sunt Cel care sunt”[10] [Ego imi o on] [Ieş 3, 14]. Dumnezeu este neschimbabil, Dumnezeu este mereu acelaşi, Dumnezeu este Cel care S-a arătat tuturor Sfinţilor de mai înainte, Dumnezeu este existenţa şi viaţa prin Sine, Care vorbeşte tuturor despre veşnicia Sa. Numele lui Dumnezeu revelat lui Moise reprezintă mărturia singularităţii existenţei lui Dumnezeu şi a neschimbabilităţii Sale.

Dar Cel ce este [Ieş. 3, 14] este Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov. Numele Lui e veşnic şi amintirea/ pomenirea Lui [din] neam [şi până în] neam [Ieş. 3, 15]. Veşnicia lui Dumnezeu se vede şi din veşnicia numelui Său, din cunoaşterea numelui Său între oameni, căci El va fi pomenit/ chemat de către oameni în fiecare neam.

Dumnezeu îl învaţă pe Moise ce să le spună bătrânilor fiilor lui Israel, îi revelează conţinutul propovăduirii sale în faţa fiilor lui Israel. Şi conţinutul propovăduirii lui Moise e acela că Dumnezeu i S-a arătat şi că El a cercetat şi a văzut ce se petrece cu ei în Egipt [3, 16].

În LXX se insistă asupra cercetării, a supravegherii poporului de către Dumnezeu şi a vizitării lor, adică asupra contactului direct al lui Dumnezeu cu suferinţa fiilor lui Israel.

Dumnezeu îi repetă lui Moise că va ridica poporul de sub oprimarea egiptenilor şi îl va duce în pământul unde curge lapte şi miere [3, 17]. Poporul, îi proroceşte Dumnezeu, va asculta glasul lui Moise şi el va merge împreună cu bătrânii poporului la faraon, pentru ca să-i ceară acestuia să lase poporul să meargă în pustie, cale de trei zile, ca să aducă jertfe lui Dumnezeu [3, 18].

Pentru prima dată găsim în Scriptură expresia: „Dumnezeul evreilor” [o Teos ton Evreon], cât şi expresia: „jertfe lui Dumnezeu” [tisomen to Teo], aici, la Ieş. 3, 18.

Legitimarea poporului pentru cei din afară este aceea că Dumnezeu este Dumnezeul evreilor. Însă Dumnezeu era Dumnezeul Care a fost, este şi va fi singurul şi unicul. Numai că egiptenii nu acceptau singularitatea şi unicitatea lui Dumnezeu.

Motivul ieşirii lui Israel din Egipt, exprimat în faţa faraonului, este eminamente liturgic. Numai că planul dumnezeiesc nu era ca ei să iasă doar pentru trei zile, să aducă jertfe şi să se întoarcă, ci să plece definitiv din Egipt. Planul lui Dumnezeu prin Moise era acela să-l convingă pe faraon ca să îi lase să plece.

Dar Dumnezeu îi proroceşte iarăşi lui Moise faptul că El ştie că faraon nu îi va lăsa să plece, dacă nu va fi silit de o mână tare [hiros crateas] [ 3, 19]. Mâna tare fiind puterea lui Dumnezeu, El fiind Cel care va lucra în Egipt. De aceea El va întinde mâna şi va lovi Egiptul, prin toate minunile pe care le va face în aceia şi numai după aceea vor fi lăsaţi să plece [Ieş. 3, 20].

Dumnezeu loveşte prin minuni. Minunile sunt modul prin care ne loveşte conştiinţa, inima, pentru ca să ne smerim şi să facem voia Lui.

Poporul, îi proroceşte iarăşi Dumnezeu lui Moise, va avea har înaintea egiptenilor şi când vor pleca nu vor pleca goi, ci cu lucruri scumpe date de către egipteni [ 3, 21-22].

Când Moise cere semn a vorbit cu Dumnezeu [4, 1], Domnul îi dă primul semn şi anume semnul toiagului; toiag [ravdos] care devine şarpe şi iarăşi redevine toiag [4, 2-4]. Acesta era primul semn pe care trebuia să îl arate mai marilor poporului, pentru ca ei să creadă că lui Moise i S-a arătat Domnul Dumnezeu părinţilor lor [4, 5].

Al doilea semn era vârârea mâinii în sân, care se făcea albă ca zăpada[11] şi apoi, la a doua introducere a mâinii în sân, pielea mâinii devenea la fel [4, 6-8].

Al treilea semn de încredinţare era apa care devenea sânge. Trebuia să ia apă din fluviu şi să o verse pe uscat şi ea devenea sânge [4, 9].

În faţa celor trei semne, Sfântul Moise se roagă Domnului pentru că este slab la glas [ishnofonos] şi încet la limbă [vradiglossos], adică nu are o voce tare, autoritară, de conducător şi vorbeşte rar, fără o retorică pronunţată [4, 10].

La rugăciunea sa smerită, cum că este impropriu pentru un asemenea rol de conducător al poporului lui Israel, Dumnezeu îi aminteşte lui Moise că El este Cel care dă gură omului, adică puterea de a vorbi, şi că El este Cel care îl face surd sau mut, văzător sau orb pe om [4, 11]. De aceea îl trimite să vorbească, pentru că El îi va deschide gura lui Moise şi îl va învăţa despre ce să vorbească [4, 12].

Moise este trimis de către Dumnezeu ca să vorbească dar tot El este Cel care merge cu el şi îl învaţă despre ce să vorbească mai marilor poporului. Avem aici aşadar autentificarea faptului trimiterii lui Moise din partea lui Dumnezeu, autentificarea faptului că Dumnezeu merge împreună cu El şi că El este Cel care îi insuflă vorbirea, îl învaţă cele ce are să spună.

Moise se arată foarte smerit, vrea să se retragă şi cere ca Domnul să aleagă pe cineva capabil/ puternic pentru această misiune [4, 13]. La această dorinţă a lui Moise, spune textul grecesc: „timotis orghi Chirios epi Moisin” [s-a aprins mânia Domnului peste Moise] [4, 14].

Neascultarea pe motive de smerenie exagerată Îl mânie pe Dumnezeu. Acesta îl trimite la Aaron [Aaron], fratele lui, care era dintre leviţi, şi care ştia să vorbească fluent şi care avea să se bucure că îl vede [4, 14].

Moise va pune cuvintele Domnului în gura lui Aaron şi El Însuşi va deschide gura amândurora ca să ştie ce să facă [4, 15]. Deşi e nevoie ca Moise să îi reveleze voia lui Dumnezeu lui Aaron, totuşi Cel care aduce vorbirea adevărată, autentică şi care aduce luminarea în ceea ce priveşte cuvântul propovăduirii este Domnul Însuşi.

E nevoie de învăţare dar şi de luminare dumnezeiască, cu alte cuvinte, pentru ca să propovăduim voia lui Dumnezeu.

În propovăduirea curentă se îmbină asumarea acrivică a Tradiţiei cu evenimentul direct al luminării dumnezeieşti. Trăim îmbinarea ştiutului cu neprevăzutul luminării dumnezeieşti, din care rezultă conştiinţa/ conştientizarea noastră că Dumnezeu e Cel care a vorbit prin gura noastră şi nu a fost voia noastră în predicarea voii Sale.

Aaron va fi gura lui Moise către popor, cel care va predica cele pe care i le va spune Moise iar pentru Aaron, Moise va fi ceea ce este Dumnezeu pentru el, adică o sursă a revelării lui Dumnezeu, o sursă autentică a voii lui Dumnezeu pentru poporul lui Israel [4, 16].


[1] Ed. BOR 1988 şi 2001.

[2] Ibidem.

[3] Textul: „Şi dacă a zămislit iarăşi, ea a mai născut un fiu, iar el i-a pus numele Eliezer, zicând: Dumnezeul părintelui meu mi-a fost ajutor şi m-a scăpat din mâna lui Faraon”, cf. ed. BOR 2001, nu se regăseşte în LXX, ed. Rahlfs, pe care noi lucrăm.

În ed. BOR 2001, ÎPS Bartolomeu Anania spune în n. g, p. 80: „Această a doua jumătate a versetului se află numai în unele versiuni ale Septuagintei (printre care şi ediţia de Frankfurt 1597), în acord cu 18, 4”. Şi, e adevărat, în ed. BOR 2001, la Ieş. 18, 4 avem un text identic ca și conţinut cu 2, 22, text de la 18, 4 care apare şi în LXX, ed. Rahlfs. În ed. BOR 1988 avem acelaşi text ca în ed. BOR 2001.

[4] Tufiş de mărăcini, mărăciniş, cf. Leon Leviţchi şi Andrei Bantaş, Dicţionar Englez-român, Ed. Teora, Bucureşti, 1992, p. 275.

[5] Cf. ed. BOR 1988 şi 2001.

[6] În ed. BOR 1988 avem un răspuns şi nu o întrebare: „Iată-mă, Doamne!”.

În ed. BOR 2001 avem o întrebare de punere în temă şi nu o întrebare despre persoana Celui care l-a strigat: „Ce este?”.

Traducerea noastră supra vrea să arate faptul că Moise s-a adresat unei Persoane, Cuiva, pentru că numai Cineva poate să te strige.

Ceva nu poate să te strige, adică un obiect, un lucru, ci numai cineva. Iar aici, pentru că el înţelesese că e vorba de o vedenie mare şi că acest foc care nu mistuie arbustul e un semn de la Dumnezeu, Moise se adresează Celui ce îl chemase din arbust.

În VUL avem adsum, ceea ce indică faptul că ed. BOR 1988 merge pe acest filon în cadrul lui 3, 4. Iată-mă! Vin imediat! Sunt aici!, spune VUL. În textul latin avem aşadar de-a face cu o confirmare la chemarea Domnului, pe când în LXX avem o întrebare vizavi de prezenţa Domnului, ca El să Se facă explicit sieşi.

În YLT avem iarăşi o confirmare: „Here am I!”: Iată-mă! Eu sunt…

În WTT Hinneni/ Iată-mă!: tot o confirmare, un răspuns.

Textul din KJV este identic cu cel din YLT. În L45 [Luther 1545 German Bible] avem tot o confirmare: Hie bin ich /Iată, aici sunt! În GNV [Geneva Bible 1599]: I am here/ Aici sunt!

[7] Ed. BOR 1988, ca şi ed. BOR 2001, vorbesc despre teamă şi nu despre evlavie.

În ed. BOR 1988 la 3, 6 avem: „Şi şi-a acoperit Moise faţa sa, că se temea să privească spre Dumnezeu”.

În ed. BOR 2001, la acelaşi verset, avem textul: „Iar Moise şi-a întors faţa, fiindcă se temea să se uite deschis către faţa lui Dumnezeu”.

[8] Traducerea lui cacosin în ambele ediţii româneşti.

[9] Ed. BOR 1988 vorbeşte despre chinurile suportate de către evrei. Ed. BOR 2001 vorbeşte despre apăsarea cu care îi apasă egiptenii.

[10] În ed. BOR 1988: „Eu sunt Cel ce sunt” / ed. BOR 2001: „Eu sunt Cel ce este”.

[11] În ed. BOR 1988, se vorbeşte despre faptul că „mâna lui era albă ca zăpada de lepră” [4, 6]. La fel, în ed. BOR 2001, avem la 4, 6: „mâna îi era albă de lepră, ca zăpada”. Dar în LXX nu se vorbeşte despre lepră: „şi s-a făcut mâna lui ca zăpada” [che egheniti i hir aftu osi hion] [4, 6].

Acelaşi sfârşit de verset avem și în alte ediţii ale Scripturii.

În NAU avem: „his hand was leprous like snow” [mâna lui era leproasă ca zăpada].

În VUL: „in sinum protulit leprosam instar nivis” [scoţând mâna din sân era leproasă ca zăpada].

În WTT:  bete’cvo vaivoțiah vihnneh iadovo mețodaat cașalen [şi scoţând mâna din sân iată că ea era leproasă ca zăpada].

SBP: „estava coberta de lepra e branca como a neve”.

Deci în multe ediţii se vorbeşte explicit despre lepră dar nu şi în LXX, ed. Rahlfs.

În LXE, care este LXX-ul transliterat în engleză, ed. Brenton, avem: „and his hand became as snow”.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno