Poeziile Eva și Bancantă dansând ne readuc în atmosfera turnirului cu pasionalitatea: Pe buzele iubitei treceau șerpi moi de șoapte, / Aidoma cu șerpii divini din paradis. /…/ Încremenise raiul cu paznici la intrare, / Corabie-adormită pe cosmicul abis, / Tu stai cu mâna-ntinsă spre albul rod prin care / Îți deschidea păcatul dinamic paradis (Eva). În celălalt poem, dorința sexuală este exprimată fără simboluri, pentru că luminișul tainic, sub pântece aprins (Bacantă dansând) nu are nevoie de o descifrare sofisticată.

Revenind la poezia religioasă, dacă în Așijderi crinului sunt invocate harul și pronia lui Dumnezeu – ale Celui care îngrijește de crinii câmpului și de păsările cerului –, pentru un doinar hoinar și fără minți care este poetul și care cu ghimpii goi spre Tine mă întorc, în schimb, în Așteptare sub cortul pustiei, Voiculescu încearcă să scrie versuri cu pana acelui Arghezi deznădăjduit, reproducând același reproș arghezian și blagian, adresat nevederii și ne-simțirii prezenței Sale: Tu nu prea pogori pe țărâna pustie, / Cu îngerii tăi să mănânci pâinea mea, sub cort, / Ca-n dumnezeiasca de-odionioară Xenofilie[1].

Bineînțeles, poeții uită momentan să pună problema dacă și ei aveau aceeași credință precum Sfântul Avraam, xenofilul

Însă, într-o tradiție românească și bizantină foarte veche, pe care o reactualizează mulți poeți în această perioadă, cerul este numit hrisovul cu stele. Iar Voiculescu nu rămâne la starea de insurgent: redus la vegetativa lipsă de de voință, cu puterile vlăguite, își amintește că și florile înalță osanale de mireasmă.

Un poem duios și autentic (una dintre cele mai frumoase și mai autentice evocări ale copilăriei din lirica modernă, alături de poezia După melci a lui Ion Barbu, unde incursiunile copiilor în pădure se petrec la păresimi, adică în Postul Mare) este Iisus din copilărie, în care amintirea sentimentului din copilărie este încărcată de semnificațiile pe care conștiința le-a înțeles ulterior:

Iisuse, ca să Te urci la Ierusalim de Florii,
Treceai și prin orașul unde eram la școală.
Cum Te-așteptau sufletele de copii să vii,
Plângând pe la gazde-n cămăruța goală!

Tu ne mântuiai și ne trimeteai iar la părinți,
Cu brișci și căruțe pornindu-ne-acasă
Sub soarele cu luciri fierbinți
Pe drumuri domoale de plasă.
Și ajungeam la cuiburile noastre prin sate
Înaintea rândunelelor întârziate.

Amurgurile își ardeau în cer rășina
Prin nori întruchipând răstigniri și vedenii.
Clopotele mâhnite înmormântau lumina
Și lin o coborau amestecând-o-n denii.

Toată săptămâna Ți-o închinam numai Ție
Și patimilor Tale minunate,
Dar bătea în noi, ascuns, tainica bucurie
Că toate sunt un joc măreț și Tu le birui pe toate.

Joi porneam în cete la pădure
S-adunăm călțunași și viorele,
Umpleam de chiot și cântec dealurile sure,
Uitând că ești mort și că o să Te împodobim cu ele:

Zăceau pe sfânta masă biete flori vinete, încă înfrigurate,
Și printre ele lucea, vie, zugrăvită pe icoană,
Roșia floare a coastei Tale însângerate
Și stropii de sânge picurați din coroană.

Dar dacă zarzării erau înfloriți, făceam jaf,
Și Te-năbușeam sub troiene de cununițe
Pe Tine și tot alaiul de pe sfântul epitaf,
Iosif, Nicodim, mironosițe
Și Maica Domnului cu mahrama pe cosițe.

Vineri Te prohodeam apoi de-a bine.
Biserica era o slavă de fum și pară,
Vădanele boceau toți morții pe-afară,
Mama mă strângea la piept cu suspine
Și muream toți cu Tine,

Până ce duminică înviam iară:
Tu ca să Te urci la cer și să Te schimbi la față,
Noi să ne-ntoarcem jinduiți la viață,
La ouă, la miel, la cozonaci
Și la scrânciobul aninat între copaci.

Mângâietorule încununat cu spini,
Oricâte amărăciuni am înghițit pe cale,
Mi-s încă stupii sufletului plini
De toată mierea amintirii Tale.


[1] Se referă la pogorârea Sfintei Treimi, ca trei Îngeri, la Stejarul lui Mamvri și la virtutea iubirii de străini (xenofilie) a Sfinților Avraam și Sarra.

Did you like this? Share it: