Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1) [8]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Teologia Dogmatică

Ortodoxă

O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe în contextul religios,

cultural și științific al lumii de astăzi

*

vol. 1

*

Teologie pentru azi

București

20**

***

1. 2. Cartea Ieşirea

În Ieş. 1, 17 apare pentru prima dată numele lui Dumnezeu în această carte. Cele două moaşe [e mee] evreice, Sepfora [Sepfora]/ Şifra[1] şi  Fua [Fua]/ Pua[2] [Ieş. 1, 15] se tem de Dumnezeu [1, 17] şi nu împlinesc porunca împăratului egiptean de a-i omorî pe pruncii de parte bărbătească [1, 16-17].

Frica de Dumnezeu e cea care te face să fii drept şi să nu omori oameni nevinovaţi.

Pentru fapta lor admirabilă, Dumnezeu le-a făcut bine moaşelor [1, 20] şi le-a făcut casele lor să stea, le-a întărit casele lor [1, 21], în sensul că a adus binecuvântarea harului Său peste membrii caselor lor. Din cauza gestului femeilor a avut de câştigat un neam întreg, poporul lui Israel, dar şi neamul lor personal, familiile lor.

Ieş. 2 ne introduce în viaţa Sfântului Proroc Moise/ Moisis [Moisis], a bărbatului unic al lui Israel. El se naşte din seminţia lui Levi [Levi] [2, 1] şi scapă cu viaţă pentru că era astion [frumos], fiind tăinuit de mama lui timp de trei luni [2, 2].

Moise se căsătoreşte cu Sepfora [Sepfora] [2, 21] şi când l-a născut pe al doilea său fiu, pe Eliezer, i-a pus acest nume pentru că Dumnezeul părintelui său l-a ajutat ca să scape de faraon [ed. BOR 1988 şi 2001][3] [2, 22].

Când fiii lui Israel gem din cauza muncilor la care erau supuşi, ei strigă/ ţipă către Dumnezeu şi ţipătul lor a ajuns la Dumnezeu din mijlocul muncilor lor [2, 23].

Când durerea este insuportabilă şi înţelegi că numai Dumnezeu e scăparea ta, ţipătul adânc, acut, dureros, este auzit de Dumnezeu, de Cel care doreşte pocăinţa, întoarcerea omului la El, spre El.

Dumnezeu aude plângerea lor şi îşi aduce aminte de legământul Lui cu Avraam, Isaac şi Iacov [2, 24].

Dumnezeu îşi aducea aminte mereu de legămintele şi făgăduinţele Sale, pentru că numai pe acelea le dorea, numai că poporul nu era pregătit pentru împlinirea lor, pentru că nu ştia să plângă, să ceară şi să nădăjduiască scăparea de la Dumnezeu.

Strigătul nostru ajunge la Dumnezeu când nu Îl mai vedem decât pe El în viaţa noastră. Şi El aude strigătul autentic şi nu pe cel prefăcut al fiinţei noastre, strigătul care ne exprimă întreaga determinare a vieţii noastre.

În 2, 25, în ultimul verset al capitolului, găsim textul: „Şi Dumnezeu a privit îndelung pe fiii lui Israel şi i-a cunoscut pe ei” [che epiden o Teos tus ius Israil che egnosti aftis]. Dumnezeu i-a privit şi i-a cunoscut numai pe cei care ţipau, plângeau de durere, care vedeau că nu mai au nicio scăpare în afară de El.

Îngerul Domnului [Anghelos Chiriu] i se arată lui Moise în pară de foc, în flacără de foc [en floghi piros] [3, 2], dintr-un  mărăciniş [ec tu vatu/ thorn bush[4]]/ rug[5] şi acestuia îi este dat să vadă cum rugul ardea dar nu se mistuia [Ibidem]. Avem aici, la Ieş. 3, 2, prima vedenie narată în cartea Ieşirea.

Textul cărţii spune foarte clar că Îngerul Domnului  s-a arătat în rug şi că Moise nu a văzut un incendiu spontan şi localizat, ci o prezenţă îngerească văzută în mod extatic. Îngerul i s-a arătat şi el l-a văzut ca foc care ardea în mijlocul unui arbust, a unui rug şi cum acesta ardea şi nu se mistuia.

În 3, 3 găsim faptul că Sfântul Moise înţelege că focul din rug e de fapt o vedenie, o vedenie mare [to orama to mega] şi se apropie să vadă ce este, ce se petrece de nu se mistuie arbustul.

Ieş. 3, 4 nu mai vorbeşte despre Îngerul Domnului ci de Domnul, de Chirios, Care atunci când vede că Moise se apropie de rug, îl cheamă pe acesta din rug şi îi pronunţă de două ori numele. Conform LXX, răspunsul lui Moise a fost o întrebare: Ti estin / „Cine eşti?”[6]. La această întrebare i se răspunde în 3, 6.

În 3, 5 Domnul îl pregăteşte pe Moise pentru revelarea Sa în viaţa lui. De aceea îi spune să nu se apropie [mi enghisis] mai mult decât atât, ci să îşi scoată sandalele din picioare, căci locul în care el este, este pământ sfânt [ghi aghia].

Revelarea lui Dumnezeu sfinţeşte pământul, un anumit loc şi pe oameni. Ca să te apropii de Dumnezeu trebuie să laşi sandalele vechilor obiceiuri, pe omul gros, pământesc la o parte şi să te apropii cu minte şi inimă clară, smerită, ca să vezi şi să simţi slava lui Dumnezeu.

El a întrebat despre numele Celui care îi vorbise şi i s-a vorbit mai întâi despre cine trebuie să fie el când e în faţa lui Dumnezeu. Moise vrea numele Celui care îl chemase pe nume, iar Domnul îi vorbeşte despre distanţa dintre Dumnezeu şi om, despre distanţa curăţirii de patimi şi a intimităţii cu Dumnezeu prin credinţă şi dragoste față de El.

Ca să te apropii de Dumnezeu trebuie să te opreşti mai întâi şi să te curăţeşti de patimi. Nu poţi să vii oricum la Dumnezeu, ca să Îl înţelegi pe Dumnezeu. Trebuie să te opreşti şi să te vezi pe tine însuşi, să-ţi scoţi patimile din tine şi să vezi orice loc unde e Dumnezeu şi orice Sfânt al lui Dumnezeu ca pe nişte pământuri sfinte, unde locuieşte Dumnezeu.

În 3, 6 Dumnezeu îi vorbeşte în mod desluşit lui Moise despre Sine: „Imi o Teos tu patros su Teos Avraam che Teos Isaac che Teos Iacov” [Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov”. Revelarea lui Dumnezeu faţă de Moise este identică în esenţă cu cea faţă de ceilalţi Patriarhi anteriori.

I s-a spus că stă în faţa lui Dumnezeu, în faţa Dumnezeului care a făcut făgăduinţe părinţilor lui şi care e şi Dumnezeul lui. Acum se întâlneşte cu Dumnezeul lui, cu Dumnezeul veşnic şi netrecător, cu Cel care a făcut cerul şi pământul.

Sfântul Moise află în această vedenie preaminunată, mai întâi de toate: cine este Cel care îl strigase pe nume. Cel care era în foc, Care Se arătase în foc era Dumnezeul tatălui său şi al strămoşilor lui.

La o asemenea descoperire Moise şi-a întors faţa sa cu evlavie [evlavito], căci nu putea să privească decât în jos înaintea Domnului[7].

Evlavia e dragoste plină de cutremurare şi nu frică paralizantă. Aici e vorba despre evlavie şi nu despre frică; despre sentimente pline de resimţirea măreţiei lui Dumnezeu dar şi a bunătăţii Sale faţă de noi.

Prima vorbire a Domnului către Moise: Ieş 3, 7-10. În 3, 7, Domnul Îşi asumă poporul Său, poporul care suferea oprimarea [tin cacosin] în Egipt. El a văzut necazul[8] lor, a auzit strigarea lor şi ştie suferinţa lor [Ibidem].

A vedea, a auzi, a cunoaşte: trei verbe folosite pentru explicarea relaţiei lui Dumnezeu cu oamenii.

El S-a pogorât [catevin] ca să Îşi ia poporul din mâinile egiptenilor şi să-l conducă într-un pământ bun şi mare, unde curge lapte şi miere, în ţinutul ocupat de popoare păgâne ca hananeii, heteii, amoreii, ferezeii, ghergheseii, eveii şi ebuseii [3, 8].

Avem un verset capital aici pentru înţelegerea modului personal în care Domnul vorbeşte cu Moise – căci Domnul Se pogoară la Moise, i Se face cunoscut pe măsura lui – dar avem indicat şi faptul că Dumnezeu vede neamurile ca entităţi de sine stătătoare şi că îi desparte pe fiii lui Israel de fiii altor neamuri, socotindu-i fii ai făgăduinţei şi popor al Său. Ţipătul fiilor lui Israel a ajuns până la Domnul şi Acesta a văzut cum sunt oprimaţi[9] aceştia de către egipteni [3, 9].

Ieş. 3, 10 cuprinde motivul coborârii Domnului la Moise: trimiterea lui la faraon. Domnul îl trimite la Faraon, împăratul Egiptului, pentru ca să scoată pe poporul Lui, pe poporul lui Israel, din Egipt [Ibidem].

Moise este un trimis al Domnului la faraon ca să elibereze pe poporul Domnului. Poporul Domnului este însă poporul lui Israel, vorbind astfel anticipativ despre Biserica Sa, care este poporul lui Dumnezeu.

Chemarea lui Moise de către Dumnezeu e întâmpinată cu smerenie de către acesta, pentru că el nu se crede în stare să facă acest lucru [Ieş. 3, 11].

Dacă în LXX, la 3, 7, apare Domnul, ca Cel ce îi vorbeşte lui Moise, în 3, 11 Moise Îl întreabă pe Dumnezeu. În faţa lui Dumnezeu, Moise se întreabă cine este el ca să îi vorbească lui faraon [Ieş. 3, 11].

Şi Dumnezeu îi răspunde smereniei lui Moise nu cu ceea ce este el de unul singur, ci cu ceea ce este Moise împreună cu Dumnezeu: „Eu voi fi cu tine. Şi acesta e semnul că Eu te trimit: în [aceea] că vei scoate poporul Meu din Egipt şi vă veţi închina lui Dumnezeu în muntele acesta” [Ieş. 3, 12].

Cine este Moise împreună cu Dumnezeu? Este trimisul lui Dumnezeu, care va scoate pe poporul Său din Egipt şi îl va aduce să se închine lui Dumnezeu în muntele acesta, în care El S-a pogorât ca să vestească izbăvirea lui Israel din robie.

Izbăvirea din robie are sensul închinării lui Dumnezeu, ascultării de Dumnezeu, plecării totale în faţa voii lui Dumnezeu. Izbăvirea lui Israel nu are așadar scop etnic, de perpetuare a unei etnii, ci  scop soteriologic.

Poporul Său este poporul care trebuie izbăvit pentru ca să se închine Sieşi.

Verbul latrevo mă închin/ slujesc reprezintă sensul real al eliberării de sub asuprire. Se face aşadar trecerea de la eliberarea fizică la cea duhovnicească, la o trăire reală a eliberării fizice şi duhovniceşti care se manifestă ca închinare, ca slujire a lui Dumnezeu.

Moise crede cuvintelor lui Dumnezeu şi semnului indicat de către El. De aceea spune că va merge să le spună fiilor lui Israel că Dumnezeul părinţilor lor l-a trimis la ei şi pentru asta vrea să ştie numele Lui [3, 13].

Problema numelui lui Dumnezeu e o problemă ridicată de către Sfântul Moise şi este una foarte teologică, pentru că reprezintă raportarea celor credincioşi la Dumnezeu. Cei credincioşi trebuie să ştie cine este Dumnezeul lor.

Răspunsul lui Dumnezeu către Moise, în privinţa numelui Său, este acesta: „Eu sunt Cel care sunt”[10] [Ego imi o on] [Ieş 3, 14]. Dumnezeu este neschimbabil, Dumnezeu este mereu acelaşi, Dumnezeu este Cel care S-a arătat tuturor Sfinţilor de mai înainte, Dumnezeu este existenţa şi viaţa prin Sine, Care vorbeşte tuturor despre veşnicia Sa. Numele lui Dumnezeu revelat lui Moise reprezintă mărturia singularităţii existenţei lui Dumnezeu şi a neschimbabilităţii Sale.

Dar Cel ce este [Ieş. 3, 14] este Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov. Numele Lui e veşnic şi amintirea/ pomenirea Lui [din] neam [şi până în] neam [Ieş. 3, 15]. Veşnicia lui Dumnezeu se vede şi din veşnicia numelui Său, din cunoaşterea numelui Său între oameni, căci El va fi pomenit/ chemat de către oameni în fiecare neam.

Dumnezeu îl învaţă pe Moise ce să le spună bătrânilor fiilor lui Israel, îi revelează conţinutul propovăduirii sale în faţa fiilor lui Israel. Şi conţinutul propovăduirii lui Moise e acela că Dumnezeu i S-a arătat şi că El a cercetat şi a văzut ce se petrece cu ei în Egipt [3, 16].

În LXX se insistă asupra cercetării, a supravegherii poporului de către Dumnezeu şi a vizitării lor, adică asupra contactului direct al lui Dumnezeu cu suferinţa fiilor lui Israel.

Dumnezeu îi repetă lui Moise că va ridica poporul de sub oprimarea egiptenilor şi îl va duce în pământul unde curge lapte şi miere [3, 17]. Poporul, îi proroceşte Dumnezeu, va asculta glasul lui Moise şi el va merge împreună cu bătrânii poporului la faraon, pentru ca să-i ceară acestuia să lase poporul să meargă în pustie, cale de trei zile, ca să aducă jertfe lui Dumnezeu [3, 18].

Pentru prima dată găsim în Scriptură expresia: „Dumnezeul evreilor” [o Teos ton Evreon], cât şi expresia: „jertfe lui Dumnezeu” [tisomen to Teo], aici, la Ieş. 3, 18.

Legitimarea poporului pentru cei din afară este aceea că Dumnezeu este Dumnezeul evreilor. Însă Dumnezeu era Dumnezeul Care a fost, este şi va fi singurul şi unicul. Numai că egiptenii nu acceptau singularitatea şi unicitatea lui Dumnezeu.

Motivul ieşirii lui Israel din Egipt, exprimat în faţa faraonului, este eminamente liturgic. Numai că planul dumnezeiesc nu era ca ei să iasă doar pentru trei zile, să aducă jertfe şi să se întoarcă, ci să plece definitiv din Egipt. Planul lui Dumnezeu prin Moise era acela să-l convingă pe faraon ca să îi lase să plece.

Dar Dumnezeu îi proroceşte iarăşi lui Moise faptul că El ştie că faraon nu îi va lăsa să plece, dacă nu va fi silit de o mână tare [hiros crateas] [ 3, 19]. Mâna tare fiind puterea lui Dumnezeu, El fiind Cel care va lucra în Egipt. De aceea El va întinde mâna şi va lovi Egiptul, prin toate minunile pe care le va face în aceia şi numai după aceea vor fi lăsaţi să plece [Ieş. 3, 20].

Dumnezeu loveşte prin minuni. Minunile sunt modul prin care ne loveşte conştiinţa, inima, pentru ca să ne smerim şi să facem voia Lui.

Poporul, îi proroceşte iarăşi Dumnezeu lui Moise, va avea har înaintea egiptenilor şi când vor pleca nu vor pleca goi, ci cu lucruri scumpe date de către egipteni [ 3, 21-22].

Când Moise cere semn că a vorbit cu Dumnezeu [4, 1], Domnul îi dă primul semn şi anume semnul toiagului; toiag [ravdos] care devine şarpe şi iarăşi redevine toiag [4, 2-4]. Acesta era primul semn pe care trebuia să îl arate mai marilor poporului, pentru ca ei să creadă că lui Moise i S-a arătat Domnul Dumnezeu părinţilor lor [4, 5].

Al doilea semn era vârârea mâinii în sân, care se făcea albă ca zăpada[11] şi apoi, la a doua introducere a mâinii în sân, pielea mâinii devenea la fel [4, 6-8].

Al treilea semn de încredinţare era apa care devenea sânge. Trebuia să ia apă din fluviu şi să o verse pe uscat şi ea devenea sânge [4, 9].

În faţa celor trei semne, Sfântul Moise se roagă Domnului pentru că este slab la glas [ishnofonos] şi încet la limbă [vradiglossos], adică nu are o voce tare, autoritară, de conducător şi vorbeşte rar, fără o retorică pronunţată [4, 10].

La rugăciunea sa smerită, cum că este impropriu pentru un asemenea rol de conducător al poporului lui Israel, Dumnezeu îi aminteşte lui Moise că El este Cel care dă gură omului, adică puterea de a vorbi, şi că El este Cel care îl face surd sau mut, văzător sau orb pe om [4, 11]. De aceea îl trimite să vorbească, pentru că El îi va deschide gura lui Moise şi îl va învăţa despre ce să vorbească [4, 12].

Moise este trimis de către Dumnezeu ca să vorbească dar tot El este Cel care merge cu el şi îl învaţă despre ce să vorbească mai marilor poporului. Avem aici aşadar autentificarea faptului trimiterii lui Moise din partea lui Dumnezeu, autentificarea faptului că Dumnezeu merge împreună cu El şi că El este Cel care îi insuflă vorbirea, îl învaţă cele ce are să spună.

Moise se arată foarte smerit, vrea să se retragă şi cere ca Domnul să aleagă pe cineva capabil/ puternic pentru această misiune [4, 13]. La această dorinţă a lui Moise, spune textul grecesc: „timotis orghi Chirios epi Moisin” [s-a aprins mânia Domnului peste Moise] [4, 14].

Neascultarea pe motive de smerenie exagerată Îl mânie pe Dumnezeu. Acesta îl trimite la Aaron [Aaron], fratele lui, care era dintre leviţi, şi care ştia să vorbească fluent şi care avea să se bucure că îl vede [4, 14].

Moise va pune cuvintele Domnului în gura lui Aaron şi El Însuşi va deschide gura amândurora ca să ştie ce să facă [4, 15]. Deşi e nevoie ca Moise să îi reveleze voia lui Dumnezeu lui Aaron, totuşi Cel care aduce vorbirea adevărată, autentică şi care aduce luminarea în ceea ce priveşte cuvântul propovăduirii este Domnul Însuşi.

E nevoie de învăţare dar şi de luminare dumnezeiască, cu alte cuvinte, pentru ca să propovăduim voia lui Dumnezeu.

În propovăduirea curentă se îmbină asumarea acrivică a Tradiţiei cu evenimentul direct al luminării dumnezeieşti. Trăim îmbinarea ştiutului cu neprevăzutul luminării dumnezeieşti, din care rezultă conştiinţa/ conştientizarea noastră că Dumnezeu e Cel care a vorbit prin gura noastră şi nu a fost voia noastră în predicarea voii Sale.

Aaron va fi gura lui Moise către popor, cel care va predica cele pe care i le va spune Moise iar pentru Aaron, Moise va fi ceea ce este Dumnezeu pentru el, adică o sursă a revelării lui Dumnezeu, o sursă autentică a voii lui Dumnezeu pentru poporul lui Israel [4, 16].

---

[1] Ed. BOR 1988 şi 2001.

[2] Ibidem.

[3] Textul: „Şi dacă a zămislit iarăşi, ea a mai născut un fiu, iar el i-a pus numele Eliezer, zicând: Dumnezeul părintelui meu mi-a fost ajutor şi m-a scăpat din mâna lui Faraon”, cf. ed. BOR 2001, nu se regăseşte în LXX, ed. Rahlfs, pe care noi lucrăm.

În ed. BOR 2001, ÎPS Bartolomeu Anania spune în n. g, p. 80: „Această a doua jumătate a versetului se află numai în unele versiuni ale Septuagintei (printre care şi ediţia de Frankfurt 1597), în acord cu 18, 4”. Şi, e adevărat, în ed. BOR 2001, la Ieş. 18, 4 avem un text identic ca și conţinut cu 2, 22, text de la 18, 4 care apare şi în LXX, ed. Rahlfs. În ed. BOR 1988 avem acelaşi text ca în ed. BOR 2001.

[4] Tufiş de mărăcini, mărăciniş, cf. Leon Leviţchi şi Andrei Bantaş, Dicţionar Englez-român, Ed. Teora, Bucureşti, 1992, p. 275.

[5] Cf. ed. BOR 1988 şi 2001.

[6] În ed. BOR 1988 avem un răspuns şi nu o întrebare: „Iată-mă, Doamne!”.

În ed. BOR 2001 avem o întrebare de punere în temă şi nu o întrebare despre persoana Celui care l-a strigat: „Ce este?”.

Traducerea noastră supra vrea să arate faptul că Moise s-a adresat unei Persoane, Cuiva, pentru că numai Cineva poate să te strige.

Ceva nu poate să te strige, adică un obiect, un lucru, ci numai cineva. Iar aici, pentru că el înţelesese că e vorba de o vedenie mare şi că acest foc care nu mistuie arbustul e un semn de la Dumnezeu, Moise se adresează Celui ce îl chemase din arbust.

În VUL avem adsum, ceea ce indică faptul că ed. BOR 1988 merge pe acest filon în cadrul lui 3, 4. Iată-mă! Vin imediat! Sunt aici!, spune VUL. În textul latin avem aşadar de-a face cu o confirmare la chemarea Domnului, pe când în LXX avem o întrebare vizavi de prezenţa Domnului, ca El să Se facă explicit sieşi.

În YLT avem iarăşi o confirmare: „Here am I!”: Iată-mă! Eu sunt…

În WTT Hinneni/ Iată-mă!: tot o confirmare, un răspuns.

Textul din KJV este identic cu cel din YLT. În L45 [Luther 1545 German Bible] avem tot o confirmare: Hie bin ich /Iată, aici sunt! În GNV [Geneva Bible 1599]: I am here/ Aici sunt!

[7] Ed. BOR 1988, ca şi ed. BOR 2001, vorbesc despre teamă şi nu despre evlavie.

În ed. BOR 1988 la 3, 6 avem: „Şi şi-a acoperit Moise faţa sa, că se temea să privească spre Dumnezeu”.

În ed. BOR 2001, la acelaşi verset, avem textul: „Iar Moise şi-a întors faţa, fiindcă se temea să se uite deschis către faţa lui Dumnezeu”.

[8] Traducerea lui cacosin în ambele ediţii româneşti.

[9] Ed. BOR 1988 vorbeşte despre chinurile suportate de către evrei. Ed. BOR 2001 vorbeşte despre apăsarea cu care îi apasă egiptenii.

[10] În ed. BOR 1988: „Eu sunt Cel ce sunt” / ed. BOR 2001: „Eu sunt Cel ce este”.

[11] În ed. BOR 1988, se vorbeşte despre faptul că „mâna lui era albă ca zăpada de lepră” [4, 6]. La fel, în ed. BOR 2001, avem la 4, 6: „mâna îi era albă de lepră, ca zăpada”. Dar în LXX nu se vorbeşte despre lepră: „şi s-a făcut mâna lui ca zăpada” [che egheniti i hir aftu osi hion] [4, 6].

Acelaşi sfârşit de verset avem și în alte ediţii ale Scripturii.

În NAU avem: „his hand was leprous like snow” [mâna lui era leproasă ca zăpada].

În VUL: „in sinum protulit leprosam instar nivis” [scoţând mâna din sân era leproasă ca zăpada].

În WTT:  bete’cvo vaivoțiah vihnneh iadovo mețodaat cașalen [şi scoţând mâna din sân iată că ea era leproasă ca zăpada].

SBP: „estava coberta de lepra e branca como a neve”.

Deci în multe ediţii se vorbeşte explicit despre lepră dar nu şi în LXX, ed. Rahlfs.

În LXE, care este LXX-ul transliterat în engleză, ed. Brenton, avem: „and his hand became as snow”.