Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Teologia Dogmatică

Ortodoxă

O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe în contextul religios,

cultural și științific al lumii de astăzi

*

vol. 1

*

Teologie pentru azi

București

20**

***

Domnul îi vorbeşte lui Moise în Madiam [Madiam]/ Madian[1] şi îi spune să se întoarcă în Egipt pentru că au murit toţi cei care căutau sufletul său [4, 19]. El se întoarce cu familia sa în Egipt şi cu toiagul de la Dumnezeu în mâna lui [4, 20].

Domnul îi vorbeşte lui Moise [Ieş. 4, 21-23] şi îl trimite să facă toate minunile [ta terata] pe care El i le-a pus în mână, în faţa lui faraon [4, 21]. Faraon însă va fi întărit la inimă de către Domnul[2] şi acesta nu va lăsa poporul să plece [Ibidem]. Iar el trebuie să îi spună lui faraon faptul că pentru Domnul Israel este fiul Său cel întâi-născut [prototocos] [4, 22].

Intimitatea lui Dumnezeu cu Israel şi întâietatea sa între celelalte popoare rezidă în expresia că el este copilul întâi-născut al Domnului.

Întâietatea lui Israel între popoare este una eminamente religioasă, bazată pe făgăduinţele lui Dumnezeu faţă de Patriarhii lui Israel şi nu una morală în mod neapărat. Israelul de atunci nu era un popor de Sfinţi, dar era un popor care a rezultat din coapsele acelor bărbaţi cu care Dumnezeu a făcut făgăduinţe.

Întâietatea Israelului era o întâietate fundamentată pe făgăduinţele lui Dumnezeu făcute părinţilor poporului lui Israel şi pentru acest lucru Dumnezeu va lucra în mijlocul poporului.

Pentru că faraon nu îl lasă pe Israel, pe fiul Său cel întâi-născut să I Se închine, El îl va ucide pe fiul întâi-născut al lui faraon [4, 23]. Este evident aici paralelismul fiilor: Israel, întâiul-născut al lui Dumnezeu şi întâiul-născut al lui faraon. Pentru primul va muri al doilea.

În Ieş. 4, 24-26 apare un alt pasaj tainic, umbros şi în acelaşi timp perplexant pentru cititorul Scripturii. În timp ce călătorea spre Egipt, pe când făcuseră un popas[3], Moise [se subînţelege din text] s-a întâlnit cu Îngerul Domnului şi acesta încerca să-l omoare [v. 24].

Nu ni se spune motivul pentru care Îngerul lui Dumnezeu dorea să-l omoare. În v. 25 însă apare soţia lui Moise în prim-plan, Sempfora, şi aceasta face un gest ritualic de foarte mare însemnătate, salvator: ia o piatră de circumcizie şi circumcide pe fiul său, după care cade la picioarele Îngerului şi spune: „Stătut-a sângele tăierii-împrejur a fiului meu”. Acest gest ritualic îl îndepărtează pe Îngerul Domnului de la Moise [4, 26].

Însă Sempfora circumcide numai un fiu pe când ea avea doi. Iar gestul ritualic îl face ea şi nu Moise, deşi bărbaţii îi circumcideau pe bărbaţi. Iar Îngerul se depărtează imediat de Moise după acest ritual de circumcizie.

Nu găsim aici nicio lămurire a pasajului. Însă este evident că circumciderea a fost un act bineplăcut lui Dumnezeu, pentru că este previzionarea Botezului, a Mirungerii şi a Euharistiei şi că femeia, care e chipul Bisericii, face acest gest, pentru că Sfintele Taine sunt ale Bisericii.

În timp ce Moise venea spre Egipt, Domnul îi vorbeşte lui Aaron şi îl trimite să îl întâlnească pe Moise în pustiu [ 4, 27]. Aaron ascultă imediat glasul Domnului şi merge de se întâlneşte cu Moise în muntele lui Dumnezeu [ori tu Teu] şi se sărută unul pe altul [Ibidem].

Moise îi spune toate cuvintele şi semnele lui Dumnezeu lui Aaron [4, 28], merg amândoi la bătrânii lui Israel [4, 29], Aaron vorbeşte acestora [4, 30], Moise [se subînţelege din text] face semnele înaintea poporului [Ibidem]  şi „poporul a crezut şi s-a bucurat, pentru că a vizitat/ a cercetat Dumnezeu pe fiii lui Israel şi pentru că le-a văzut necazul. Şi s-a plecat poporul închinându-se” [4, 31].

Prorociile lui Dumnezeu se împlinesc pas cu pas prin mâna lui Moise şi prin vestirea lui Aaron.

Când ambii intră la faraon şi îi spun acestuia ce grăieşte Domnul Dumnezeul lui Israel, aceştia îi cer să lase poporul să Îl sărbătorească/ să-L prăznuiască[4] pe Dumnezeu în pustiu.

Faraon însă spune că nu îl cunoaşte pe Domnul [ 5, 2]. Moise şi Aaron vorbesc despre Dumnezeu ca despre Dumnezeul Evreilor [o Teos ton Evreon][5], Care le cere să meargă în pustiu cale de trei zile pentru a-I aduce jertfe, ca să nu se întâmple moarte şi măcel în popor [5, 3].

Când scribii fiilor lui Israel se întâlnesc cu Moise şi Aaron le spune că Dumnezeu îi va vedea şi îi va judeca pentru că au făcut din ei o mireasmă urâtă în faţa lui faraon [5, 21]. Moise se întoarce la Domnul şi Îi cere socoteală pentru ce îi este mai greu poporului decât înainte [5, 22-23]. Deşi el vorbise în numele Său, poporul nu a fost eliberat [5, 23].

Dar Domnul îi vorbeşte lui Moise şi îi explică ce se va petrece cu poporul lui Israel [Ieş. 6, 1-8]. Faraon va fi silit de mână tare [hiri cratia] şi de braţ înalt [vrahioni ipsilo], de puterea lui Dumnezeu [6, 1].

În Ieş. 6, 2-3 apar elemente revelaţionale noi din partea lui Dumnezeu.

În Ieş. 6, 2, Dumnezeu îi spune lui Moise că El este Domnul iar în 6, 3 apare o specificare foarte importantă pentru noi, pentru că Dumnezeu îi spune lui Moise: „Che oftin pros Avraam che Isaac che Iacov Teos on afton che to onoma Mu Chirios uc edilosa aftis ” [„Şi  M-am arătat lui Avraam şi lui Isaac şi lui Iacov ca Dumnezeu. Eu [M-am arătat] acestora. Dar numele Meu de Domnul nu l-am arătat acestora”].

Până acum El S-a arătat Patriarhilor ca Dumnezeu, dar acum El le arată că este şi Domnul. De aceea are loc în acest moment un plus revelaţional al lui Dumnezeu în faţa lui Moise, pentru că el este Dumnezeu dar tot El este şi Domnul. De ce Dumnezeu este Domnul, se spune, printre cuvinte, în Ieş. 6, 4-8.

Dumnezeu le reaminteşte legământul Său vizavi de pământul hannaneilor, unde ei au locuit ca nişte străini [ 6, 4] şi despre faptul că şi-a adus aminte de legământul Său cu ei[6] [6, 5].

Moise e trimis să le spună fiilor lui Israel că El este Domnul şi El îi va scoate de sub puterea egiptenilor. El îi va mântui [risome] din robie şi îi va răscumpăra [litromsome] cu braţ înalt [vrahioni ipsilo] şi mare judecată [crisi megali] [6, 6].

A fi Domnul pentru ei, cu alte cuvinte, înseamnă să fie Cel care se ocupă de ei, Cel care îi va elibera, îi va mântui, îi va răscumpăra.

El îi va lua drept popor al Său şi va fi Dumnezeul lor şi le va arăta că El este Domnul Dumnezeul lor, Cel care i-a scos de sub oprimarea/robia egiptenilor [Ieş. 6, 7]. El îi va scoate cu mâna Sa din robie şi le va da moştenirea făgăduită Patriarhilor, pentru că El este Domnul [ 6, 8].

Domnul îl trimite iarăşi pe Moise la faraon [6, 10-12] şi vorbeşte lui Moise şi Aaron şi îi învaţă ce să îi spună faraonului [6, 13]. După ce la Ieş. 6, 14-25  aveam prezentată genealogia leviţilor, în Ieş. 6, 26 se specifică faptul că Aaron şi Moise erau dintre leviţi şi pe ei i-a trimis Dumnezeu să scoată pe Israel, dimpreună cu puterea lor [sin dinamin afton], din Egipt.

Ieş. 6, 28-30 este o recapitulare a chemării şi a misiunii lui Moise. În Ieş. 7, 1-5 avem o nouă trimitere din partea Domnului a lui Moise şi a lui Aaron la faraon. Moise va fi pentru faraon ca un Dumnezeu, adică cu puteri dumnezeieşti iar Aaron va fi prorocul său, va spune acestuia ce îi va grăi Moise [Ieş. 7, 1].

Cele pe care le va vesti Moise prin Aaron nu vor fi ascultate de către faraon şi se vor înmulţi semnele şi minunile în Egipt [7, 2-3]. Domnul Îşi va pune mâna peste Egipt şi prin răzbunare mare [ecdichisi megali] va scoate puterea şi poporul Său din Egipt [7, 4], fapt pentru care egiptenii vor cunoaşte că El este Domnul, când El Îşi va întinde mâna Sa şi vor vedea ieşind din mijlocul lor pe poporul lui Israel [7, 5].

Prezenţa lui Dumnezeu ca Domn al lui Israel se va vedea prin aceea că poporul lui Israel va ieşi din Egipt în mod minunat, în urma multor minuni şi fiind mânat de puterea lui Dumnezeu în pustiu.

Domnul îl pune pe Aaron să facă minunea preschimbării toiagului în şarpe/ dragon [dracon] înaintea lui faraon, la cererea lui Moise [7, 8-9]. Când faraon vede cum toiagul lui Aaron a înghiţit toiegele sofiştilor şi ale magicienilor egipteni inima lui se învârtoşează/ se întăreşte, conform  cuvântului spus de către Domnul [7, 11-13].

Domnul îi vorbeşte lui Moise despre cum se face grea inima lui faraon [7, 14] şi e trimis dimineaţa la el, pe când acesta se va afla la ţărmul fluviului, ca să îl ameninţe că apa va fi preschimbată în sânge [metavali is ema] [ 7, 15-18]. Domnul îi vorbeşte lui Moise şi îl pune tot pe Aaron să preschimbe cu toiagul apa în sânge [7, 19]. Inima lui faraon se învârtoşează din nou după cuvântul Domnului, chiar dacă apa s-a prefăcut în sânge şi au murit peştii fluviului [7, 20-22].

Domnul îl trimite iarăşi pe Moise la faraon şi îl ameninţă că va lovi toate marginile sale cu broaşte [7, 26-27[7], cf. LXX, ed. Alfred Rahlfs]. Domnul îi vesteşte lui Moise faptul ca Aaron trebuie să-şi întindă mâna sa ca broaştele să urce peste tot [ 8, 1][8].

Deşi descântătorii egipteni fac şi ei, prin vrăjile lor, broaşte [ 8, 3][9], faraon cere lui Moise şi lui Aaron ca să se roage Domnului pentru el ca să îndepărteze broaştele în schimbul promisiunii că va lăsa poporul să plece să jertfească Domnului  [8, 4][10].

La întrebarea lui Moise către faraon despre timpul când să se roage pentru ei, acesta stabileşte că trebuie să se roage a doua zi [8, 5-6][11]. Moise va face rugăciune la cererea lui faraon, pentru ca el să vadă că nu este alt Dumnezeu decât Domnul [ 8, 6][12].

Moise strigă către Domnul ca să piară broaştele [8, 8][13] şi Domnul face după cuvântul lui Moise [8, 9][14]. Faraon s-a îngreunat iar la inimă şi nu a ascultat, după cum spusese Domnul [ 8, 11][15].

Rugăciunea Dreptului e ascultată iar inima celui păcătos se îngreunează, devine grea şi rece din cauza voinţei sale de a se împotrivii voii Domnului.

Domnul îl trimite pe Aaron, prin Moise, ca să aducă ţânţari [scnifes]  peste tot Egiptul [ 8, 12][16]. Descântătorii nu pot să facă cu vrăjile lor ţânţari [8, 14][17] şi îi spun lui faraon că aici avem de-a face cu degetul lui Dumnezeu [dactilos Teu], cu puterea lui Dumnezeu. Dar faraon tot nu i-a ascultat, după cum spusese Domnul [8, 15][18].

Moise e trimis la faraon ca să îl ameninţe cu tăuni [8, 17][19] şi să îi prevestească faptul că în pământul Gesem [Gesem] nu vor fi tăuni, unde e poporul Său, pentru ca faraon să cunoască că El este Domnul şi El este Domn peste tot pământul [8, 18][20].

Domnul, se specifică în Ieş. 8, 18, deşi este Dumnezeul lui Israel, El este Domnul întregului pământ. Deşi are ca întâi-născut pe Israel, Acesta stăpâneşte întregul pământ şi nu doar un singur popor. Însă El este Domnul lui Israel potrivit făgăduinţelor Sale şi de aceea va face diferenţă [diastolin][21] între poporul Său şi egipteni [8, 19][22].

Domnul a făcut ce a spus şi au venit tăunii peste egipteni [8, 20][23]. Faraon vrea să lase poporul să jertfească lui Dumnezeu în Egipt [8, 21][24] dar Moise nu doreşte acest lucru, pentru că cele pe care le-ar aduce jertfă Domnului Dumnezeu sunt dezgustătoare [vdeligmata] pentru egipteni [8, 22][25], pe de o parte iar, pe de altă parte, din acest motiv ei ar putea fi omorâţi cu pietre de către egipteni [Ibidem].

Când Moise cere să plece din Egipt pentru trei zile, după voia Domnului, faraon se învoieşte şi le cere din nou rugăciunea [8, 23-24][26].

Moise promite să se roage pentru faraon, se roagă şi e ascultat de către Dumnezeu. Dar faraon rămâne tot împovărat [evarinen] la inimă [ 8, 25-28][27].

Domnul trimite iarăşi pe Moise la faraon [9, 1] şi îl ameninţă cu faptul că mâna Domnului va fi peste cele ale lui şi va fi o moarte foarte mare [tanatos megas sfodra] în animalele sale [9, 2-3]. Domnul, în mod paradoxal [paradoxaso], minunat, va face ca animalele evreilor să nu moară niciuna [9, 4].

De aceea El a pus margine[28]/limită / oron, spunând: „În ziua de mâine se va face acest cuvânt al Domnului pe pământ!” [9, 5]. Cuvântul Domnului s-a împlinit [9, 6] dar faraon a rămas tot împovărat la inimă [9, 7].

Cuvântul lui Dumnezeu se împlineşte, El Îşi împlineşte întotdeauna cuvintele iar oamenii I se împotrivesc pentru că au voinţă liberă. Însă împotrivirea noastră în faţa voii lui Dumnezeu este spre defavoarea noastră, spre pierderea noastră.

Domnul îi trimite pe Moise şi Aaron să îşi umple mâinile cu funingine din cuptor [etalis camineas][29], care, aruncată spre cer înaintea lui faraon şi a slujitorilor săi [9, 8] se va preface într-o pulbere/într-un praf/ coniortos care va aduce băşici dureroase [elchi flictides] pe oameni şi animale [9, 9]. Faraon nu ascultă şi se întăreşte la inimă, după cum spusese Domnul [9, 12]. Cuvintele Domnului se adeveresc pas cu pas, pentru ca poporul să cunoască cum lucrează Domnul pentru fiii lui Israel.

Domnul îl trimite iarăşi pe Moise la faraon, dimineaţa devreme, ca să îl ameninţe că va trimite toate nenorocirile [ta sinantimata][30] Sale asupra inimii lui şi a poporului său [9, 13-14]. Prin această pedeapsă, faraon trebuia să vadă că nu este pe pământ altul ca Domnul [9, 14], în sensul că nu se mai manifestă cineva ca Domnul pe întregul pământ.

Ieş. 9, 15-16 se constituie în pasajul îngăduinţei dumnezeieşti faţă de faraon. Domnul îi spune lui faraon, prin Moise, că dacă şi-ar fi întins mâna Sa şi l-ar fi lovit cu moarte [în sensul de boală aducătoare de moarte], el ar fi fost distrus/ şters[31] de pe pământ [9, 15]. Motivul pentru care a fost ţinut în viaţă faraon, îi spune Domnul lui Moise, a fost acela de a arăta întru el puterea Sa şi pentru ca să se vestească numele Său în tot pământul [9, 16].

Puterea lui Dumnezeu se arată în minunile făcute cu faraon şi, totodată, numele lui Dumnezeu se vesteşte întregului pământ, în sensul că toţi au cunoscut şi vor cunoaşte cele pe care le-a făcut Domnul în Egipt, pentru ca să-şi scoată poporul din robie.

Domnul îi vesteşte lui faraon că va aduce a doua zi grindină [halazan] în Egipt, o grindină cum n-a mai fost niciodată în această ţară [ 9, 18]. Dar, în acelaşi timp, îi spune să îşi adune oamenii şi turmele de pe câmp ca să nu fie omorâţi de grindină [9, 19]. Pedeapsa e îmbinată cu îngăduinţă dumnezeiască.

Unii dintre slujitorii lui faraon, care se tem de cuvântul Domnului [o fovumenos to rima Chiriu] se protejează, alţii, care nu se tem de El, şi-au lăsat vitele în câmp [9, 20-21]. La porunca Domnului [9, 22] Moise îşi întinde mâna spre cer şi Domul aduce tunete şi grindină, face să cadă foc pe pământ, şi astfel a fost grindină în tot Egiptul [9, 23].

Curgea grindină şi foc printre grindină [9, 24] şi a distrus Egiptul, dar nu şi ţinutul Gesem [9, 25-26]. Văzând acest prăpăd, faraon recunoaşte în faţa lui Moise şi a lui Aaron că a păcătuit, că Domnul este drept [dicheos], şi că el şi poporul său sunt neevlavioşi [asevis] [9, 27].

Văzând puterea lui Dumnezeu manifestându-se în faţa sa, faraon simte că e vorba de Domnul, că este Domnul, Cel viu, Care Se manifestă, că El e drept când loveşte cu boli şi cataclisme şi că de aceea loveşte, pentru că oamenii sunt neevlavioşi.

Aici se împlineşte proverbul: „gura păcătosului adevărul grăieşte”. El grăieşte adevărul când spune cum a căzut în păcate datorită neascultării sale şi cum a fost lovit, pe drept, cu multe necazuri de către Dumnezeu, pentru că nu s-a pocăit.

El le cere din nou rugăciunea [9, 28] şi Moise îi promite că ploaia şi grindina vor înceta, pentru ca să cunoască că pământul e al Domnului [9, 29]. Însă, completează Moise în faţa lui faraon, el ştie că faraon şi slujitorii săi nu se tem de Domnul [ 9, 30]. După încetarea calamităţii faraon nu dă drumul poporului să plece, după cum spusese Domnul [ 9, 35].

Domnul îl trimite pe Moise la faraon, spunându-i că El a întărit inima lui faraon pentru ca să vină asupra lui toate semnele [10, 1] ce trebuie făcute.

Semnele lui Dumnezeu care se vor face în Egipt vor fi subiecte de descris fiilor şi fiilor fiilor lui Israel, pentru ca ei să râdă de egipteni, fiind semne prin care ei vor cunoaşte că El este Domnul [10, 2].

Moise şi Aaron intră la faraon şi îl ameninţă cu invadarea ţării de către mulţime de lăcuste [acrida pollin] [10, 3-6]. La sfatul slujitorilor lui faraon [10, 7] acesta le încuviinţează să plece ca să slujească Dumnezeului lor [10, 8]. Moise vorbeşte despre ieşirea în pustiu ca despre sărbătoarea [eorti] Domnului Dumnezeului lui Israel [10, 9] iar faraon dă voie să iasă numai bărbaţilor [10, 11].

Însă Domnul nu e de acord cu aranjamentul lui faraon şi îi spune lui Moise să îşi întindă mâna peste pământul Egiptului ca să vină lăcustele [10, 12]. Domnul aduce lăcustele prin intermediul vântului [10, 13].

Prezenţa lui Dumnezeu în cadrul fenomenelor climatice şi în pedepsele aduse peste egipteni este o prezenţă reală, copleşitoare. Toată naraţiunea sfântă a cărţii ne pune în faţă prezenţa deplină a lui Dumnezeu, care a fost resimţită adânc în viaţa oamenilor.

La vederea cataclismului produs de lăcuste, faraon mărturiseşte lui Moise şi Aaron că a greşit înaintea Domnului Dumnezeului lor cât şi a acestora [10, 16]. De aceea, cere rugăciunile lor, pentru a i se ierta păcatele şi pentru a scăpa de moartea adusă de lăcuste [10, 17]. Moise Se roagă către Dumnezeu [10, 18] şi lăcustele sunt aruncate, de vântul schimbat de către Domnul, în Marea Roşie [tin eritran talassan][10, 19]. Însă Domnul a întărit din nou inima lui faraon [10, 20].

Domnul îi spune lui Moise să aducă un întuneric, simţit ca întuneric [psilafiton scotos][32], peste Egipt [10, 21]. Dacă în partea egiptenilor a fost, timp de trei zile [10, 23], întuneric întunecat [scotos gnofos] şi furtună [tiella] [10, 22][33], în partea Israelului însă a fost lumină [ 10, 23].

Faraon vrea să dea drumul poporului ca să slujească Domnului Dumnezeu dar fără turmele şi cirezile lor [10, 24]. Moise însă vrea ca faraon să le dea arderi de tot şi jertfe pe care să le aducă Domnului Dumnezeu [10, 25].

Vor merge cu toate turmele lor în pustiu, pentru că numai acolo vor cunoaşte ce fel de jertfe trebuie să aducă Domnului Dumnezeu [10, 26]. Însă Domnul a întărit iarăşi inima lui faraon [10, 27].

Domnul îi vorbeşte lui Moise şi îi spune că va mai aduce o singură lovitură/ plagă [plighin] peste faraon şi Egipt, şi după aceea îi vor arunca/ alunga[34] din pământul lor [11, 1].

Domnul îl învaţă pe Moise ca să vorbească în taină în urechile poporului, cum că aceştia trebuie să ceară de la vecinii lor vase de argint şi de aur, şi haine [11, 2].  Domnul a dat har poporului lui Israel înaintea egiptenilor iar Moise ajunsese foarte mare înaintea egiptenilor, a lui faraon şi a tuturor slujitorilor acestuia [11, 3].

Cu alte cuvinte, Dumnezeu te face să ai trecere în faţa altora, El te măreşte, te face recunoscut şi adevărata putere asupra oamenilor este cea duhovnicească, este autoritatea pe care ţi-o dă viaţa sfântă. Prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră este cea care stârneşte admiraţia altora faţă de noi şi ne face autoritativi, puternici în cuvânt în faţa oamenilor.

Moise îi spune lui faraon[35] că Domnul va trece la miezul nopţii prin mijlocul Egiptului [11, 4] şi din această cauză vor muri întâi-născuţii Egiptului, începând cu întâiul-născut al lui faraon [11, 5]. Poporul lui Israel va vedea ce mare distincţie [paradoxasi] face Dumnezeu între egipteni şi israeliteni [11, 7].

Domnul îl atenţionează pe Moise asupra faptului că nici acum faraon nu va asculta, pentru ca să se înmulţească mult [plitinon plitino] semnele şi minunile Sale în Egipt [11, 9].

Ieş. 11, 10, ca o concluzie la loviturile/ plăgile aduse peste egipteni, chintesenţiază faptul că Moise şi Aaron au făcut toate semnele şi minunile în faţa lui faraon dar Domnul a întărit inima lui şi acesta nu a lăsat poporul să plece.

Pregătirea mielului pascal. Domnul vorbeşte lui Moise şi Aaron despre faptul, că luna în care ei sunt acum trebuie să fie considerată prima între lunile anului [ 12, 1-2].

În ziua a 10-a a acestei luni toţi părinţii de familii/ de case [icus patridon] trebuie să ia un miel [12, 3], se indică semnalmentele animalului [11, 5] iar în luna a 14, spre seară, acesta se junghie [12, 6].

Lucrurile care trebuie să se facă cu mielul înjunghiat [12, 7-11], care este Paştile Domnului [Pasha estin Chirio] [12, 11].

Domnul va lovi noaptea pe întâi-născuţii oamenilor şi ai animalelor, şi Se va răzbuna pe toţi dumnezeii Egiptului, pentru că El este Domnul [12, 12]. El va arăta, cum că dumnezeii falşi ai Egiptului nu pot să facă nimic înaintea Domnului, Care loveşte oamenii şi animalele.

Sângele mielului pascal va fi semnul care va scăpa casele de rana omorâtoare[36] [plighi tu ectrivine, cf. Ieş. 12, 13].

Ziua aceasta în care vor muri întâi-născuţii Egiptului va fi spre pomenire [mnimosinon], pentru că va fi ziua în care se va prăznui sărbătoarea Domnului [eortin Chirio] din neam în neam ca o sărbătoare veşnică [eonion] [12, 14]. Şi sărbătoarea Domnului va fi veşnică, pentru că trecerea noastră de la viaţa cu Domnul la viaţa veşnică împreună cu El va fi o sărbătoare, o prăznuire veşnică.

În Ieş. 12, 17, Paştile Domnului este numit drept un aşezământ veşnic [nomimon eonion]. La fel şi în 12, 24.

Domnul va trece pe lângă uşa însemnată cu sânge şi nu va lăsa pe omorâtor/ distrugător [ton oletrofonta] [37] să lovească casele lui Israel [ 12, 23].

Mielul pascal „este jertfa de Paşti pentru Domnul, Care a acoperit casele lui Israel în Egipt, când a lovit pe egipteni dar casele noastre le-a mântuit” [12, 27]. Aceasta va fi, pe scurt, însemnătatea Paştilor pentru viitoarele generaţii ale lui Israel [12, 26].

Domnul îi loveşte pe întâi-născuţii Egiptului [ 12, 29]. Faraon îi cheamă pe Moise şi pe Aaron în această noapte a morţii şi a bocetelor şi dă drumul întregului popor, cu toate ale lor, ca să slujească Domnului, cerându-le să îl binecuvinteze şi pe el [12, 31-32]. Pentru că Domnul dăduse har fiilor lui Israel în faţa egiptenilor, aceştia cer lucrurile pe care li le spusese Domnul încât îi despoaie pe egipteni [12, 35-36].

Toată puterea Domnului iese din Egipt [12, 41 şi 51]. Aceasta a fost noapte de veghe [nictos profilachi]  pentru Domnul [12, 42] şi legea/ regula/ rânduiala[38] Paştilor e numai pentru fiii lui Israel [12, 43], pentru slujitorul cumpărat cu arginţi, care a fost în prealabil tăiat-împrejur [12, 44] şi pentru prozelitul care vrea să se taie-împrejur pentru a mânca Paştile [12, 48].

Domnul îi vorbeşte lui Moise şi îi spune să îi sfinţească tot întâiul născut al oamenilor şi al animalelor din Israel [13, 1-2], pentru că cel care deschide pântecele, de la om până la dobitoc, este al Lui [13, 2].

În discursul Sfântului Moise către popor, acesta le spune că această zi trebuie să le rămână în amintire, pentru că Domnul i-a scos, cu mână tare, din casa robiei [icu dulias] [Fac. 13, 3]. Domnul Dumnezeu va duce poporul în ţara promisă [13, 5] şi acolo vor prăznui sărbătoarea Domnului [13, 6]. Azimele sunt în amintirea scoaterii lor din Egipt de către Domnul [13, 7-8].

Fiii lui Israel trebuie să îşi amintească de acest moment pururea şi legea Domnului trebuie să fie în gura lor, pentru că Domnul Dumnezeu i-a scos cu mână tare din Egipt [13, 9].

Când vor ajunge în ţara făgăduită lor trebuie să pună de-o parte, pentru Domnul, pe tot întâiul născut de parte bărbătească şi, la fel, şi din animale, pentru că aceia vor fi un lucru sfânt al Domnului [aghiasis tu Chiriu] [ 13, 12]. Întâi-născuţii de parte bărbătească trebuie răscumpăraţi [13, 13] pentru că Domnul a scos pe popor din Egipt [13, 14] şi de aceea aceştia sunt ai Lui.

Pentru că Domnul i-a ucis pe întâi-născuţii Egiptului dar nu şi pe cei ai lui Israel, de aceea fiii lui Israel trebuie să jertfească Domnului Dumnezeu pe întâii-născuţi pe care i-au răscumpărat [13, 15].

Când faraon dă drumul poporului, Domnul nu-i îndrumă/ nu-i călăuzeşte spre filistiimi/filisteni[39], ci i-a făcut să ocolească pe calea pustiului, spre Marea Roşie [13, 17-18]. Dumnezeu îi conducea pe ei, pe timp de zi arătându-li-Se în stâlp de nor, pentru ca să le arate calea iar noaptea îi călăuzea arătându-li-Se în stâlp de foc [13, 21]. Astfel S-a arătat mereu înaintea poporului [13, 22].

Domnul stabileşte locul taberei [14, 1-2] şi anunţă poporul, prin Moise, despre faptul că vor fi urmăriţi de faraon şi de oştirea acestuia [14, 3-4]. Domnul Se va preamări în faraon şi în toată oştirea lui şi vor cunoaşte toţi egiptenii că El este Domnul [14, 4]. Toate actele proniatoare faţă de Israel sunt acte doveditoare ale prezenţei Domnului în mijlocul lor. Prin puterea Domnului se petrec toate aceste minuni preaslăvite cu poporul lui Israel.

Domnul întăreşte din nou inima lui faraon [14, 8] dar fiii lui Israel ieşiseră deja prin mâna înaltă a Domnului [Ibidem]. Când oştile lui faraon îi ajung din urmă, acolo unde fiii lui Israel poposiseră, aceştia, înfricoşându-se foarte mult, strigă către Domnul [14, 10].

Moise spune poporului să aibă curaj, pentru că vor vedea cu toţii mântuirea de la Dumnezeu [tin sotirian tin para tu Teu] iar pe egiptenii aceştia nu îi vor mai vedea în veacul veacului [14, 13].

Mântuirea, apare aici ca izbăvire de moarte sau ca ţinere în viaţă, prin voia Domnului şi prin minunea făcută cu poporul lui Israel.

Domnul se  va lupta pentru Israel [14, 14]. Domnul îi spune lui Moise să nu mai strige către El ci să spună poporului să meargă mai departe [14, 15]. Domnul îi porunceşte lui Moise să despice apa mării cu toiagul, ca „fiii lui Israel să treacă prin mijlocul mării ca pe uscat” [14, 16]. Domnul Se va preamări în faraon şi în oştirea lui şi ei vor cunoaşte că El este Domnul [ 14, 17- 18].

Îngerul lui Dumnezeu [o Anghelos tu Teu] se mută din faţa taberei lui Israel dinapoia ei [14, 19], stând între tabăra egiptenilor şi ce a israeliţilor [14, 20].

Domnul face să fie întuneric şi întunecime [scotos che gnofos][40], în aşa fel încât, în acea noapte, cele două tabere nu s-au ajuns una pe cealaltă [Ibidem].

Când Moise îşi întinde mâna sa peste mare, Domnul desparte marea printr-un vânt puternic venit dinspre sud, pe tot timpul nopţii, şi marea se face uscat, pentru că se împarte apa [14, 21].

Domnul lucrează prin gestul uman al lui Moise sau la  gestul mâinii lui Moise Domnul începe minunea separării apei. Acesta poate fi considerat un bun exemplu de cooperare divino-umană, o indicare a ceea ce se întâmplă în lucrarea liturgică a Bisericii, unde Domnul lucrează în mod direct, haric, când slujitorii Săi lucrează/ săvârşesc slujbele Bisericii.

Dacă israeliții trec prin mare ca pe uscat [14, 22], Domnul caută şi priveşte din stâlpul de foc şi de nor către egipteni şi îi tulbură [14, 24][41].

Domnul le împiedică roţile carelor de război încât acestea mergeau cu mare sforţare [14, 25], moment în care egiptenii conştientizează faptul că Domnul luptă de partea lui Israel [Ibidem].

Moise, la porunca Domnului, întinde mâna sa şi apele îi acoperă pe egipteni cu toate ale lor [14, 26-28].  Înecarea egiptenilor e considerată de Ieş. 14, 27 ca un act de voinţă al Domnului.

În textul LXX găsim următoarea expresie pentru a indica moartea acestora: „exetinaxen Chirios tus Eghiptius meson tis talassis” [„s-a descotorosit/ s-a dezbărat/ a scăpat Domnul de egipteni în mijlocul mării”]. Moartea celor păcătoşi e văzută aici ca separare voită de Dumnezeu sau ca intrare a lor în moarte după ce Domnul i-a răbdat, i-a aşteptat îndelung ca să se pocăiască. El scapă de ei prin moarte, scapă de amplificarea răutăţii lor, aici, pe pământ.

Trecerea prin mare e văzută în Ieş. 14, 30 ca mântuire a Domnului. Israelul a văzut mâna cea mare a Domnului, Care a lucrat în favoarea sa [Ieş. 14, 31]. Exprimarea bucuriei şi a recunoştinţei lui Moise şi a poporului eliberat din robie s-a concretizat într-o cântare [tin odin] adusă Domnului [15, 1].

Autenticul cântării [Ieş. 15, 1-19] se concretizează în erupţia de veselie pe care au avut-o şi care se regăseşte în textul ei. Ei cântă Domnului Care S-a preamărit cu slavă multă [Ieş. 15, 1], adică prin minuni şi arătări mari şi înfricoşate, prin care a mântuit/ a salvat/ a eliberat/ a scos din robie pe fiii lui Israel.

Mântuirea este scoatere de sub oprimare, este libertate, este bucurie, este cauzatoare de bucurie doxologică.

Lăudăm pe Domnul pentru că am văzut minunile Sale cu noi şi pentru că  am simţit, am trăit şi trăim eliberarea reală de egipteanul cel gândit, adică de Satana. Orice scoatere, orice eliberare a noastră de ispitele lui este o mântuire.

Dumnezeu este ajutător [voitos] şi apărător [schepastis] al persoanei noastre[42] şi ni se face nouă spre mântuire [15, 2], adică ne ajută şi ne apără în vederea mântuirii noastre.


[1] În ambele ediţii sinodale: BOR 1988 şi BOR 2001.

[2] Ed. BOR 1988: „Eu însă voi învârtoşa inima lui” / Ed. BOR: „Eu însă îi voi învârtoşa inima”/ LXX: „Ego de sclirino tin cardian aftu”: „Iar Eu voi întări inima lui”, cu sensul de a o învârtoşa, de a o face impenetrantă la cuvintele lui Moise.

[3] În ambele ediţii româneşti se vorbeşte despre un popas de noapte, pe când în LXX e vorba de a sta într-o cameră de oaspeţi, deci despre un popas fără precizare temporală.

[4] Ed. BOR 1988: „Lasă pe poporul Meu, ca să-Mi facă sărbătoare în pustie!” / Ed. BOR 2001: „Dă-i drumul poporului Meu, ca să Mă prăznuiască în pustie!”. În n. c, p. 83, pentru ca să explice de ce a tradus prin a prăznui verbul ebraic din versetul de faţă, ÎPS Bartolomeu Anania spune: „Verbul ebraic indică o sărbătorire la capătul unui pelerinaj, cum sunt la noi hramurile marilor mănăstiri sau Paştile la Ierusalim”. Verbul la care face referire ÎPS Bartolomeu Anania este va’tonov de la Ieş 5, 1, cf. WTT, care înseamnă a face sărbătorire, prăznuire. Cf. YLT: „Send Me people away, and they keep a feast to Me in the wilderness”.  În LXX: „exapostilon ton laon Mu ina Mi eortasosin en ti erimo”: „Lasă pe poporul Meu ca să Mă prăznuiască în pustiu!” [Ieş. 5, 1].

[5] Expresie apărută prima dată la Ieş. 3, 18. Ea va apare în LXX în Ieş. 3, 18 ; 5, 3 ; 7, 16 ; 9, 1 ; 9, 13, 10, 3. Expresia  „Dumnezeul evreilor”,  cu alte cuvinte, este specifică numai cărţii Ieşirea.

[6] În LXX avem: „tis diatichis imon”:  „legământul nostru” [Ieş. 6, 5].  În ed. BOR 1988 şi 2001: „legământul Meu cu voi”.

În LXX se exprimă de fapt cele două coordonate ale legământului: faptul că este un acord între două părţi, între Dumnezeu şi oameni. Legământul lui Dumnezeu s-a făcut către Patriarhii lui Israel şi ei au acceptat aceste făgăduinţe, le-au crezut şi au nădăjduit că ele se vor împlini cu urmaşii lor.

[7] În ed. BOR 1988 şi 2001 este Ieş. 8, 1-2.

[8] În ambele ed. rom cit. avem: Ieş. 8, 5.

[9] Idem: Ieş. 8, 7.

[10] Idem: Ieş. 8, 8.

[11] Idem: Ieş. 8, 9-10.

[12] Idem: Ieş. 8, 10.

[13] Idem: Ieş. 8, 12

[14] Idem: Ieş. 8, 13.

[15] Idem: Ieş. 8, 15.

[16] Idem: Ieş. 8, 16.

[17] Idem: Ieş. 8, 18.

[18] Idem: Ieş. 8, 19.

[19] Idem: Ieş. 8, 21.

[20] Idem: Ieş. 8, 22.

[21] În ed. BOR 1988: „Voi face deosebire…”. / În ed. BOR 2001 : „Face-voi deosebire…”. / LXX: „Şi voi face diferenţă/distincţie…”.

[22] În ambele ed. rom citate: Ieş. 8, 23.

[23] Idem: Ieş. 8, 24.

[24] Idem: Ieş. 8, 25.

[25] Idem: Ieş. 8, 26. În ambele ediţii rom. se foloseşte cuvântul urâciune, ca traducere pentru vdeligmata. Cuvântul grecesc vorbeşte despre cele dezgustătoare, detestabile în ochii cuiva.

[26] Idem: Ieş. 8, 27-28.

[27] Idem: Ieş. 29-32.

[28] În ambele ed. rom cit. ant. se vorbeşte despre soroc şi despre împlinirea unei fapte şi nu a cuvântului Său. Se merge pe ideea de faptă şi nu de împlinirea a unui cuvânt al Său, ca în LXX. Însă rima poate fi tradus şi prin cuvânt cât şi prin lucru.

[29] Ed. BOR 1988: cenuşă din cuptor / Ed. BOR 2001: spuză din cuptor.

[30] În ed. BOR 1988: „toate pedepsele Mele” / Ed. BOR 2001: „toate loviturile Mele”. Substantivul grecesc sinantima înseamnă de fapt eveniment, întâmplare, accident sau pieire, prăpăd, moarte. De aceea se poate traduce în multe feluri fragmentul citat din Ieş. 9, 14.

[31] Ambele ediţii rom. folosesc pe: şters de pe faţa pământului la Ieş. 9, 15.

[32] În ed. BOR 1988 şi 2001: „un întuneric pe care să-l pipăi cu mâna”. În VUL avem de-a face cu „tenebrae horribiles” = întuneric îngrozitor/înfricoşător.

[33] În ed. BOR 1988: „întuneric beznă” / În ed. BOR 2001: „întuneric beznă şi negură groasă”.

[34] În ambele ed. rom. cit. ant.

[35] Se înţelege acest lucru din Ieş. 11, 8.

[36] Ca în ed. BOR 1988/ În ed. BOR 2001: rană nimicitoare.

[37] Acest participiu activ apare de două ori în LXX: Ieş. 12, 23 şi Ier. 22, 7. În ed. BOR 1988 avem pierzătorul, scris cu literă mică.

În ed. BOR 2001, scris cu majusculă, avem: pe Nimicitor.

În n. e, p. 91, ÎPS Bartolomeu Anania spune că e vorba de nimicitor, de cel care execută pedepsele divine şi că acesta este menţionat şi la I Cor. 10, 10. Și, adevărat, cf. GNT, avem în I Cor. 10, 10 genitivul singular al lui alotreftis, Sfântul Pavel folosind acelaşi cuvânt ca în LXX.

[38] Rânduiala Paştelui e folosită şi în BOR 1988 şi în BOR 2001.

[39] În ambele ed. rom. citate.

[40] În ed. BOR 1988, la Ieş. 14, 20: „era negură şi întuneric pentru unii, iar pentru ceilalţi lumină” / ed. BOR 2001: „şi-ntuneric s-a făcut şi negură, şi noaptea s-a scurs fără ca-n timpul nopţii să se poată apropria unii de alţii”.

Ed. BOR 2001 reprezintă LXX.

Cf. WTT avem: „şi s-a făcut întuneric şi noapte şi acestea nu s-au apropiat [una de alta] toată noaptea”. Se referă la cele două tabere.

VUL: „A stat între tabăra egiptenilor şi tabăra lui Israel şi acesta era nor întunecos şi lumina noaptea, în aşa fel încât acestea nu au putut toată noaptea să se apropie una de alta”.

[41] Ed. BOR 1988 şi BOR 2001 vorbesc despre umplerea de spaimă a egiptenilor.

[42] În WTT avem: „tăria şi alegerea mea este Dumnezeu”.

În YLT: „Tăria mea şi cântarea mea este Domnul”.

VUL are text identic cu YLT: „fortitudo mea et laus mea Dominus”  .

Did you like this? Share it: