Iubiți frați și surori întru Domnul,
în această primă duminică după Cincizecime ne bucurăm împreună cu toți cei care s-au umplut de harul Prea Sfintei Treimi, coborât la Cincizecime în lume și și-au sfințit viața, și prin viețile și cuvintele lor s-au arătat mărturisitorii lui Dumnezeu în toate secolele. Pentru că îi cinstim astăzi pe toți Sfinții lui Dumnezeu, știuți și neștiuți de noi cu numele și cu viețuirea, și care sunt ajutătorii și îndreptătorii noștri în viața după Dumnezeu.
Iar toți Sfinții Bisericii sunt Sfinții Prea Sfintei Treimi, pentru că ne învață evlavia și ascultarea față de Dumnezeul nostru treimic, pentru că toți slujesc, fără încetare, împreună cu toate Puterile cerești, Dumnezeului nostru.
Pe cine cinstim noi? „Pe cei ce s-au luptat cu credință în toate părțile lumii, pe Apostoli, pe Mucenici, pe Preoții cei de Dumnezeu înțelepțiți, pe Cinstitele Femei, pe adunarea cea sfântă” [*** Penticostar, 1999, p. 358]. Pe toți Sfinții, de orice vârstă și de orice naționalitate, din orice secol, pe care Biserica Ortodoxă îi mărturisește drept Sfinți ai ei.
Pentru că viața sfântă se lucrează în adevărata Biserică a lui Dumnezeu și întru dreapta credință și nu în orice fel de biserică și de spiritualitate. Pentru că Biserica noastră îi cinstește ca Sfinți pe cei care au fost și sunt mădularele ei, fiii ei și nu pe orice om declarat „sfânt”, „drept”, „extraordinar”, „genial” de o biserică anume, de o religie sau de vreo formă de spiritualitate.
Tocmai de aceea Biserica noastră Ortodoxă are grijă de memoria Sfinților ei, pentru că le păstrează Sfintele Moaște, cărțile, lucrurile lor, datele lor biografice.
Chipurile Sfinților sunt transmise iconografic, pentru că sunt păstrate tradițional. Viețile și slujbele lor sunt transmise liturgic, pentru că sunt păstrate tradițional. La fel sunt păstrate și Sfintele lor Moaște, minunile lor, cărțile lor, comentariile la cărțile lor.
Și observăm adesea în viețile Sfinților, că Sfinții care sunt încă în viața aceasta sunt ajutați de Sfinții adormiți, care sunt vii în Împărăția lui Dumnezeu, ca să își sfințească și aceștia viața.
Se ajută unii pe alții pentru că se iubesc și se cinstesc unii pe alții.
Își folosesc cărțile cu evlavie și nu le contestă.
Află har și întărire din Sfintele Moaște ale înaintașilor și din povețele lor și din modul lor de viețuire.
De aceea e imposibil de exprimat în cuvinte dragostea, prietenia, bucuria și evlavia dintre Sfinți.
Se văd cu toții ca aparținând unei singure Biserici și ca moștenitori ai unei singure Împărății, pentru că toți se închină Treimii Celei deoființă și nedespărțită.
De aceea o astfel de prăznuire ca cea de astăzi ne vorbește despre lecția unității între noi, a unității în aceeași credință, dragoste și evlavie. Pentru că viața ortodoxă e viața cu Dumnezeu și Dumnezeu nu ne învață la discordie ci la a fi împreună, la a trăi cuviincios și profund, având drept icoane/ exemple pe Sfinții de dinainte de noi.
Acesta e motivul pentru care Sfinții unui secol se considerau nevrednici față de Sfinții din secolele anterioare. Pentru că priveau la cei de dinaintea lor cu evlavie și cu dragoste, nedorind să se întemeieze pe ei înșiși ca primii creștini ai Bisericii, ci înțelegându-și fiecare rolul, în secolul său, ca mădulare ale Bisericii lui Hristos și ca niște urmași ai Sfinților de mai dinainte.
Și așa se explică de ce Biserica Ortodoxă nu a avut reformatori și nu are nevoie de reformatori pentru că fiecare Sfânt al Bisericii se sfințește/ se înduhovnicește/ se schimbă/ se reformează pe sine și nu Biserica lui Dumnezeu, care e mediul ambiant al înduhovnicirii Lui. Ci el se sfințește pe sine pentru ca să se facă propriu, la nivelul său, vieții divino-umane a Bisericii, pentru că viața Bisericii, fiind viața cu Dumnezeu e o nesfârșită cuprindere a sfințeniei de necuprins a lui Dumnezeu.
Și tocmai această cuprindere necuprinsă a vieții cu Dumnezeu, această trăire cu Dumnezeu îl face pe orice Sfânt al Bisericii să se vadă nedesăvârșit și nevrednic de Dumnezeu și de Sfinții de dinaintea lui.
Pentru că evlavia autentică e plină de smerenia și de umilința care vin dintr-o viață sfântă și care viață sfântă, pe cât e de sfântă, pe atât se vede și mai nevrednică de Dumnezeu și de oameni.
Și de aceea nu avem Sfinți „reformatori” ai Bisericii, care să aibă îngâmfarea să spună că „viața bisericească începe cu ei”: pentru că Sfinții Bisericii sunt prea umili și prea iubitori față de Sfinții de dinaintea lor. Și când ești serios și cinstit cu istoria Bisericii nu mai poți presupune că ești „mai sfânt”, „mai curat”, „mai deștept” decât Sfinții de dinaintea ta, dacă le cunoști viața și opera.
Și acolo unde sunt cunoscuți Sfinții, atât prin citirea lor cât și prin intimizarea cu ei prin rugăciune, acolo se cinstește Scriptura și viața Bisericii, se cinstesc mărturiile Tradiției, se aprofundează continuu viețile și învățăturile Sfinților care ne precedă, pentru că întregul cult și întreaga viață a Bisericii ne țin în comuniune pe unii cu alții.
Iar pentru a fi în comuniune cu Sfinții Bisericii trebuie să faci parte integrantă din Tradiția ei. Să te simți trăind Tradiția în Biserică, să te simți viu împreună cu Sfinții cei vii ai Bisericii, să simți că aparții aceleiași Împărății a lui Dumnezeu.
Și numai dacă simți că ești viu întru Dumnezeu vrei să dărui și altora posibilitatea de a trăi viața lui Dumnezeu. Pentru că de aici vine autentica propovăduire a credinței și a vieții Bisericii: de la cunoașterea ei și de la conștiința că nu trebuie să lași comoara mântuirii necunoscută și de alții.
Dăruiești dintru ale tale.
Numai că credința, bucuria, pacea, mântuirea ta sunt daruri ale Lui.
De aceea le dăruim pe ale Lui, pe cele primite de la Dumnezeu și altora prin expresiile faptelor și ale cuvintelor noastre.
Și de aici marele nostru folos sau marea noastră vină. Pentru că ceea ce am primit de la Dumnezeu trebuie să dăruim fără falsificare, pentru ca viața lui Dumnezeu în oameni să fie deplină, adică prin intermediul tuturor surselor credinței și ale evlaviei.
Nu putem vorbi despre Sfânta Scriptură, în acest caz, fără comentariile Sfinților Părinți la Scriptură. Nu putem vorbi despre dogmele Sinoadelor Ecumenice fără să vorbim și despre canoanele acelorași Sinoade, după cum nu putem vorbi doar despre Sfinții din secolul al IV-lea și nu și despre cei din secolul al XXI-lea.
Pentru că Biserica e mereu aceeași și cultul, viața, istoria Bisericii ne sunt comune.
Iar fiecare nou credincios al Bisericii trebuie să fie îndrumat spre întreaga comoară și viață a credinței, cuprinsă în toate monumentele teologice ale Bisericii și nu doar spre unele.
Pentru că orice grupare și sectă religioasă a istoriei a plecat de la maximalizarea sau deformarea unor adevăruri în detrimentul altora. Însă Biserica ne oferă nu numai posibilitatea cunoașterii întregului adevăr al Tradiției ci și posibilitatea unei vieți depline cu Dumnezeu, liturgico-duhovnicească, care să ne împlinească în mod ontologic, să ne îndumnezeiască.
Biserica, cu alte cuvinte, nu oferă doar o doctrină sau o conduită morală credincioșilor ei, pentru că astfel ar fi o simplă academie filosofică, ci o viață deplină cu Dumnezeu, în care teologia, asceza, mistica, partea liturgică a Bisericii sunt un tot care ne transfigurează și nu doar ne educă.
Pentru că Sfinții pe care îi cinstim astăzi sunt niște îndumnezeiți și nu doar niște „oameni politicoși”.
Sfinții sunt niște oameni cu totul schimbați, schimbați de Dumnezeu în cadrul vieții cu Dumnezeu, fapt pentru care văd toate lucrurile prin prisma vieții cu El.
Și e nevoie ca și noi să fim cu totul alții, cu minți dumnezeiești, pentru ca să ne asemănăm Tatălui nostru, Care este în ceruri.
Suntem chemați, în concluzie, „să prăznuim cu dreaptă credință și să cinstim cu laude preaslăvita și cinstita pomenire a Tuturor Sfinților” [Idem, p. 362], pentru că „cetele Sfinților, lăudând neîncetat pe Cel ce Se odihnește întru Sfinți, se îndulcesc acum de dumnezeiasca desfătare”[Idem, p. 374] a Împărăției Sale.
Și bucurându-ne împreună cu Sfinții dorim și noi desfătarea vieții cu Dumnezeu, întru Împărăția Sa, acum și în vecii vecilor. Amin!
