Binefacerile morții

Polițistul criminal, intrat în moarte clinică, a devenit un donator de organe. Șase oameni vor fi ajutați cu transplanturi datorită…morții lui.

Dacă era la pușcărie, adică viu, tot statul îl hrănea…

Era o povară…cum au ajuns să fie considerați românii de către propriul lor stat.

Însă mort…a devenit o sursă de viață pentru alții.

Numai că oameni cu bani te pot transforma în donator de organe…fără voia ta.

E preferabilă moartea…pentru a-i ajuta pe alții?

Ești mai bun mort…decât viu?

Numai că „donatorul de organe” aflat în moarte clinică nu este un dăruitor…ci un om ciopârțit.

Moare unul ca să trăiască altul, alții…însă viețile oamenilor nu sunt echivalente.

De ce să trăiești…datorită altora sau în locul altora?

Pentru ce ne prelungim viața…dacă tot nu avem ceva colosal de rezolvat?

Nu avem probleme morale că luăm părți din trupul unui…criminal?

E bună moartea criminalului…dacă părți din el…sunt pentru mine, cel care îmi permit costurile unei operații?

Problema e că nu ne interesează ce luăm de la alții, dacă mor alții pentru ca să trăim noi…ci dorim să trăim cu orice preț, chiar și cu prețul morții altora.

Și prin asta se observă că facem din viață un scop…și nu un mijloc.

Numai că viața nu e un scop în sine…ci cadrul mântuirii noastre. Când devine scop din mijloc atunci vrem viață fără să ne intereseze mijloacele prin care ne susținem viața biologică.