Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a cincia, a șasea.

Exista la Constantinopol/Istanbul o „atmosferă de emulație  din anturajul patriarhului, dacă ne gândim la profilul intelectual al câtorva profesori”. Dimitrie Cantemir evocă mai multe astfel de personalități, printre care „profesorul de retorică Spandonis”, Constantin Duca, Ilie Miniat (p. 54-55).

Alexandru Mavrocordat studiase la Colegiul grec de la Roma, la Padova și Bologna. La Academia Patriarhiei predă medicină și filosofie. A scris o disertație despre corpul uman, „intitulată Pneumaticum instrumentum circulandi sanguinis…, publicată la Bologna în 1664, și despre revelația divină, temă pe care o va dezvolta în Istoria sacră, publicată în greacă la București, în 1716.

Fiul lui, Nicolae Mavrocordat, i-a urmat cu asupra de măsură exemplul. […] Vorbea și scria cu aceeași ușurință greaca veche și modernă, latina, turca, araba și italiana” și învățase și franceza de la Aubry de La Mottraye. „Avem de-a face cu o dinastie intelectuală ilustră, care se bucura în capitala otomană de o înaltă considerație, atât din partea ierarhiei imperiale, cât și a comunității creștine” (p. 55).

Nicolae Mavrocordat este autorul și al unui „roman rămas în manuscris, Răgazurile lui Filoteu, scris în greacă, care se voia o ripostă la Maximele lui La Rochefoucault, ca și un tratat de morală despre îndatoririle principilor. Dimitrie îl evocă în Istoria Imperiului Otoman” (Ibidem).

La Istanbul, „Dimitrie urmărește cu atenție învățătura răspândită de coreligionarii săi erudiți”, între care și patriarhul de Ierusalim, Hrisant Notaras, „autor al unei Introduceri în geografie și sferă, publicată la Paris în 1716, ca și Dositei al II-lea [tot patriarh al Ierusalimului, înaintea lui Hrisant], autorul unor controverse cu latinii [e vorba de un volum de proporții împotriva latinilor]” (p. 56).

Îl cunoaște și pe Atanasie Condoide, „maestru în retorică” și „evocându-i pe profesorii de la Academie, Dimitrie declara că a avut drept dascăl un excelent gramatician, Iacob Manos de Argos, fost director  al Academiei Patriarhiei și preceptor al copiilor lui Nicolae Mavrocordat”, care „a studiat în tinerețe la Veneția, a devenit arhiepiscop de Arta, apoi mitropolit al Atenei și a rămas în istoria culturală ca autor al mai multor lucrări publicate ulterior și utilizate decenii de-a rândul de dascălii din Orientul ortodox: o Geografie veche și modernă (apărută la Veneția în 1728) și o Istorie ecleziastică (publicată la Viena în 1793)” (Ibidem).

„Faptul că [Dimitrie] denunță ceea ce numește întunericul rațiunii în compilația sa filosofică despre imaginea de nedescris a științei sacre [Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago], scrisă la începutul secolului al XVIII-lea” denotă „că formația sa intelectuală se bazează pe căutarea simultană a cunoașterii și credinței răspândite de dascălii de la Academia Patriarhiei. […]

„El găsește în acest mediu o fericită armonie între tradițiile orientale, apărate și preluat ca moștenire de dascălii săi, și științele pe care ei le-au studiat în timpul stagiilor lor în străinătate” (p. 57).

La Istanbul, Cantemir cultivă relații cu diplomații și ambasadorii străini, între care: William Paget, Piotr Tolstoi, Pierre-Antoine de Castagnères, marchiz de Châteauneuf și succesorul său, contele de Ferriol (p. 57-59).

Dimitrie „a învățat să scrie în turcește cu Es’ad Efendi, poate una și aceeași persoană cu fizicianul și matematicianul cunoscut ca traducătorul Fizicii lui Aristotel și al unei lucrări a lui Avicenna (lui i se datorează introducerea, în limba arabă, a termenilor desemnând microscopul și telescopul. […] Idiomul vorbit la Istanbul, pe care-l stăpânea, era un amestec cunoscut sub numele de jargon burlesc turco-arabo-persan, unde limba turcă era strivită de venerația față de arabă […] și de prestigiul persanei […] admirată ca limbă a poeziei” (p. 61).

Cunoașterii acestor limbi și a operelor literare orientale i se datorează admirația și predilecția lui Dimitrie Cantemir pentru proza ritmată. După el, „neamurile orientale nu sunt cu nimic mai prejos decât cele occidentale, căci după firea lor toți înclină spre elocință, mai cu seamă arabii, persanii și turcii. […] Dacă europenii ar putea să înțeleagă cărțile de istorie, poezie și povești din literatura otomană [arabo-persană], și-ar da seama fără îndoială că sunt mult mai elocvente decât cele europene” (Ibidem).

Did you like this? Share it: