Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Teologia Dogmatică

Ortodoxă

O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe în contextul religios,

cultural și științific al lumii de astăzi

*

vol. 1

*

Teologie pentru azi

București

20**

***

Dumnezeu este Cel care ne ajută, este Dumnezeul Părinţilor şi pe El Îl vom lăuda şi Îl vom înălţa [Ibidem] în inima noastră. Domnul este Cel care sfărâmă/ zdrobeşte [sintrivon] războaiele şi numele Său este Domnul [15, 3]. Dreapta Domnului S-a preamărit între oameni întru tărie/ întru putere [en ishi] dumnezeiască [15, 6]. Mâna Sa cea dreaptă a sfărâmat pe duşmani/ pe potrivnicii Săi [Ibidem].

Sublinierea viguroasă a faptului că Dumnezeu a nimicit întru puterea Sa pe egipteni arată autenticitatea raportării lor la evenimentul pe care îl trăiseră. Ei se bucurau pentru că văzuseră în mod concret cum lucrează Dumnezeu pentru ei, cum Se luptă Dumnezeu pentru Israel.

Mulţimea slavei [to pliti tis doxis] Domnului i-a zdrobit pe potrivnicii Săi, pe cei care stăteau împotriva voinţei Sale  [15, 7]. Iradierea Lui, slava lui Dumnezeu, prezenţa Sa energetică în mijlocul poporului ca putere şi biruinţă este evidenţiată aici cu foarte multă însufleţire.

Slava lui Dumnezeu i-a nimicit, i-a scufundat în adâncul mării pe egipteni. Cu alte cuvinte, Dumnezeu Se face prezent în lume când doreşte. Mai bine-zis, El e prezent în lume şi acţionează când şi cum doreşte în viaţa oamenilor şi slava Sa pedepseşte/ nimiceşte/ este insuportabilă/ e mortală pentru cei care nu fac voia Lui.

Potrivnicii Săi sunt slabi în faţa Sa. Când El a trimis mânia Sa peste ei aceasta i-a mistuit [catefaghen] [1] ca pe nişte paie [Ibidem].

„Prin suflarea mâniei Tale s-a despicat apa”, se spune în Ieş. 15, 8, adică prin puterea harului dumnezeiesc. Apa a stat ca un perete din voia lui Dumnezeu şi s-a strâns ca valurile în mijlocul mării [Ibidem].

Când Domnul a trimis pe Duhul Său marea i-a acoperit [ecalipsen] [2] pe egipteni [15, 10].

În 15, 11, printr-o interogaţie, Dumnezeu e arătat ca incomparabil cu dumnezeii neamurilor. Asemenea Lui nu e nimeni. El este preamărit întru Sfinţi [Ibidem], în fiinţa lor, este minunat întru slăvile [en doxes]/ măririle/ în revărsările Sale de slavă[3] şi e făcător de minuni [Ibidem].

După cum se observă, Sfântul Moise subliniază deopotrivă prezenţa interioară a slavei lui Dumnezeu, prezenţa Sa în oamenii Sfinţi dar şi în  lume. Nu există loc unde prezenţa lui Dumnezeu să nu Se facă evidentă.

Când Domnul Şi-a întins dreapta Sa atunci i-a înghiţit pământul pe egipteni [15, 12]. Dacă dreapta Lui i-a nimicit pe egipteni, în schimb pe poporul pe care l-a eliberat l-a călăuzit cu dreptatea [ti dicheosini][4] Sa  şi l-a chemat  întru putere/ cu putere dumnezeiască în locaşul [catalima] Său cel sfânt [15, 13], în intimitatea cu El.

Domnul l-a eliberat, l-a călăuzit, l-a chemat dumnezeieşte pe Israel în intimitatea cu El.

Măreţia braţului Său îi va încremeni pe membrii popoarelor pe unde va trece poporul Domnului, acest popor pe care El şi l-a câştigat[5]/ şi l-a agonisit[6].

Domnul îl va conduce pe poporul Său şi îi va sădi în muntele moştenirii [oros clironomias] Sale, în locul pe care şi l-a pregătit Sieşi drept locuinţă, pe care Domnul l-a lucrat ca locaş al Său, care este făcut de către mâinile Sale [15, 17]. Avem aici un text profetic, pentru că acest lucru se întâmplă cu cei care îşi sfinţesc viaţa şi se sălăşluiesc în locaşul slavei Sale cereşti.

Domnul va împărăţi în veac şi în veacul veacului [17, 18] peste toţi şi peste toate ale Sale. Ultimul vers al cântării reiterează faptul că Domnul a adus apa mării peste egipteni [15, 19].

Prorociţa Mariam, sora lui Aaron  [15, 20], spune  şi ea că trebuie să cântăm Domnului pentru că S-a preaslăvit întru slavă [15, 21]. Adică prin manifestarea slavei Sale în faţa poporului. Și acesta, poporul, L-a lăudat pe Domnul cu mărime de inimă.

Când poporul are nevoie de apă dulce, potabilă, Moise strigă către Domnul şi El îi arată lemnul[7] care îndulceşte apele [15, 25]. Aici Domnul pune/ stabileşte rânduieli şi judecăţi şi încearcă poporul [Ibidem].

În Ieş. 15, 26 se aude glasul Domnului, Care face o promisiune importantă poporului lui Israel ca Dumnezeu al vindecării [Imi Chirios o iomenos se = Eu sunt Domnul care te vindecă]. Dacă poporul va asculta de glasul Domnului Dumnezeu şi dacă va face ceea ce e plăcut înaintea Lui şi dacă va asculta poruncile Lui şi va împlini toate rânduielile Lui, nu vor fi loviţi cu bolile pe care El le-a adus peste egipteni: aceasta e făgăduinţa Domnului cu Israel. Viaţa religioasă şi morală a poporului trebuie să conveargă pentru a fi propriu relaţiei cu Dumnezeu.

Și astfel apare pentru prima dată în Scriptură, la Ieş. 15, 26, calitatea Domnului de vindecător al oamenilor. Vindecarea de boală sau neaducerea unor calamităţi asupra oamenilor ţine de relaţia intimă a acelora cu Dumnezeu.

Când poporul se plânge/ murmură în surdină/ bombăne/ cârcoteşte[8] [diegonghizen] [16, 2] din cauza foamei, spune că ar fi dorit să fie loviţi de Domnul cu moarte în Egipt decât să moară în pustiu [16, 3].

Moartea imediată e preferată suferinţei îndelungate, atâta timp cât nu vrem să primim ajutorul haric al lui Dumnezeu în suferinţă.

Suferinţa şi sărăcia i-au făcut nostalgici sub aspectul necesităţilor curente, uitând că acolo strigau către Dumnezeu din cauza asupririi imense pe care o exercitau egiptenii asupra lor.

Din perspectivă soteriologică, poporul dovedeşte că nu înţelege rostul suferinţei şi al ascezei în viaţa sa ci manifestă un pronunţat infantilism social. Pentru că binele unui popor stă în sănătatea sa doctrinară şi morală şi nu în bunăstarea materială.

Domnul Se manifestă cu iconomie faţă de ireverenţa poporului şi, mai ales, faţă de pruncia minţii lor, şi îl anunţă pe Moise că va face să plouă pâini[9] din cer [artus ec tu uranu] [16, 4]. Însă El le stabileşte o anume cantitate de pâine, cât pentru o zi şi această cantitate devine sistemul de încercare al poporului, ca să vadă dacă merge după Legea Sa [Ibidem].

În 16, 4 apare pentru prima dată în Scriptură calitatea Domnului de ispititor, de încercător al libertăţii umane. Fragmentul care indică acest lucru din 16, 4 este acesta: opos peiraso aftus [căci Eu îi încerc/ îi ispitesc pe ei].

Moise şi Aaron vestesc poporului faptul că în acea seară vor cunoaşte că Domnul i-a scos din pământul Egiptului [16, 6]. Vor cunoaşte în sensul că vor recunoaşte şi mai mult aceeaşi prezenţă a Domnului pe care o trăiseră la ieşirea lor minunată din Egipt.

În 16, 7 Moise şi Aaron prorocesc poporului faptul că în zorii zilei următoare vor vedea slava Domnului [tin doxan Chiriu], pentru că Dumnezeu a auzit murmurul/ nemulţumirea/ cârtirea lor împotriva Sa.

Moise le spune că Domnul va da poporului să mănânce pe săturate seara carne şi pâine în zorii zilei, pentru că Domnul a auzit murmurul lor către el şi Aaron, care e de fapt un murmur împotriva lui Dumnezeu [16, 8]. Moise îl trimite pe Aaron să spună fiilor lui Israel ca să vină/ să se apropie înaintea Domnului pentru că El a auzit murmurul/ cârtirea lor [16, 9].

În timp ce Aaron vorbea poporului, când poporul s-a întors cu faţa spre pustiu a văzut slava Domnului în nor [i doxa Chiriu ofti en nefeli] [16, 10], adică sub forma norului luminos. Domnul vorbeşte cu Moise şi îi spune că a auzit murmurul/ cârtirea poporului [16, 11-12]. Domnul îl trimite să confirme poporului că le va da mâncare şi le proroceşte că prin mâncarea ce le-o va da ei vor cunoaşteEl este Domnul [16, 12].

Moise confirmă poporului pâinea dată lor de către Dumnezeu [16, 15] şi le spune cât le-a poruncit Domnul să strângă hrană pe fiecare zi [16, 16].

În 16, 23, el le spune ce-a zis Domnul despre ziua sâmbetei, desemnată drept „odihnă sfântă a Domnului” [anapafsis aghia to Chirio]. În 16, 25 Moise subliniază iarăşi importanta sâmbetei pentru Israel, pentru că ea este ziua Domnului [simeron to Chirio] şi ea le-a fost dată de către Domnul [16, 29].

La 16, 28 Domnul vorbeşte către Moise dar întreabă poporul despre cauza pentru care nu doreşte să asculte poruncile şi legea Lui. Neascultarea indică o lipsă, o carenţă  a intimităţii cu El. În 16, 32, la porunca Domnului, se păstrează un gomor [10] de mană [to gomor tu man] pentru viitorime, pentru ca să vadă şi aceştia ce pâine le-a dat Domnul în pustie părinţilor lor.

Moise l-a trimis pe Aaron să pună într-un vas de aur [stamnon hrisun] un gomor de mană şi pe el să îl pună înaintea lui Dumnezeu [16, 33]. Aaron, după porunca dată de Domnul lui Moise, pune gomorul de mană înaintea mărturiei [enantion tu martiriu][11] spre păstrare [16, 34].

Adică ce e pus înaintea lui Dumnezeu şi e acceptat de către El este spre certificare, spre autentificare, păstrat pentru cei care vor să cunoască în viitor adevărul faptelor lui Dumnezeu făcute între oameni, în mijlocul oamenilor, sub ochii oamenilor credincioşi.

Sinagoga/ adunarea [sinagoghi]/ obştea[12] fiilor lui Israel a plecat din pustia Sin după cuvântul Domnului [17, 1].

Când poporul cere de la Moise să le dea apă, el consideră că prin aceasta Îl insultă[13] şi Îl ispitesc pe Domnul în acelaşi timp [17, 2]. Moise strigă către Domnul şi Îi spune că nu ştie ce să facă cu poporul acesta, pentru că e în stare să îl omoare cu pietre [17, 4]. Domnul îi vorbeşte lui Moise şi îl trimite în fruntea poporului, împreună cu bătrâni ai poporului şi cu toiagul [17, 5] şi îi spune că El va sta înaintea sa, pe stâncă, în Horeb [17, 6].

Domnul îi proroceşte lui Moise faptul că el va lovi piatra şi va curge apă pentru poporul Său. Minunea se petrece [Ibidem] şi locul e numit ispitire şi insultă[14] din cauza cârtirii/ a reproşurilor fiilor lui Israel [17, 7]. Acolo ei L-au ispitit pe Domnul întrebându-se dacă Domnul e în/ cu/ între [en] ei [Ibidem].

Când Amalic [Amalic] vine ca să facă război cu Israel [17, 8], Moise îl trimite pe Iisus [Iisus] / Iosua[15] să lupte iar el stă pe vârful muntelui cu toiagul lui Dumnezeu în mână [17, 9]. Când Iisus/ Iosua îl învinge pe Amalic [17, 13], Domnul îi spune lui Moise să scrie aceasta într-o carte, spre aducere aminte, şi lui Iisus/ Iosua să-i spună că amintirea lui Amalic o va şterge din cele de sub cer [17, 14].

Moise a construit acolo jertfelnic Domnului şi a numit numele aceluia Domnul este limanul/ adăpostirea/ scăparea mea[16] [Chirios mu catafighi] [17, 5].

Când a conştientizat că numai la Domnul e scăparea poporului şi a sa, Moise a numit jertfelnicul cu numele înţelegerii teologice pe care o trăise el şi poporul lui Israel.

Trăirea ajutorului lui Dumnezeu devine un atribut al raportării lui Dumnezeu la om, la nevoile omului. Pentru că revelarea lui Dumnezeu față de om nu e numai ce Îi spune Domnul, în mod explicit, omului ci și ce îi spune în mod implicit, tainic, în relația Lui cu cel credincios.

Domnul este limanul, adăpostul, locul de scăpare, de refugiu, în faţa duşmanilor noştri. De la El aşteptăm scăpare şi izbăvire.

Ieș. 17, 16 explică acest atribut al lui Dumnezeu experiat de către popor şi amintit în 17, 15. Aici se spune că Domnul Se va război cu mână tainică [en hiri crifea] cu Amalic din neam în neam, profeţindu-se astfel lupta continuă a Domnului cu diavolul [17, 16].

Ieş. 18, 1 ne vorbeşte despre Iotor [Iotor]/ Ietro[17], socrul lui Moise, care auzise ce a făcut Domnul pentru Israel, pentru poporul Său. El vine cu familia lui Moise la muntele lui Dumnezeu [oros tu Teu] [18, 5] şi Moise îi vorbeşte socrului său despre toate câte a făcut Domnul, despre toate necazurile venite asupra lor pe drum şi despre cum i-a scos Domnul din mâna lui Faraon şi a egiptenilor [18, 8].

Relatarea minunilor lui Dumnezeu, a ajutorului Său în viaţa lor era cel mai important lucru pentru Sfântul Moise şi această relatare a umplut spaţiul discuţiei sale cu socrul său.

Experienţa religioasă, cu alte cuvinte, se transformă în teologie vie, autentică dar rămâne în acelaşi timp o mărturie a unor evenimente existenţiale, care se vor ştiute şi care nasc credinţa şi în alţi oameni.

Pentru că vedem la Sfântul Moise cum experienţele sale duhovniceşti devin exprimări teologice, fără ca prin aceasta el să nu le mai poată utiliza, la nivel inter-personal,  sub formă de mărturisiri, confesiuni directe, relatări ale evenimentelor mântuirii sale.

Ca răspuns la mărturisirile lui Moise, Iotor, socrul său, se minunează de toate bunătăţile [tis agatis]/ binefacerile[18] pe care le-a făcut Domnul pentru  ei [18, 9].

Iotor, care era preot din Madiam [Madiam][19] [18, 1], Îl binecuvintează pe Domnul în faţa lui Moise [18, 10] şi mărturiseşte că acum a cunoscut că Domnul e mare peste toţi dumnezeii, pentru că i-a întrecut pe toţi/ a fost deasupra tuturor[20] [18, 11].

Domnul S-a arătat mai presus de toţi dumnezeii păgâni în relaţia Sa cu Israel şi a fost receptat de către Iotor ca atare.

De aceea Iotor, preotul păgân din Madiam, înţelegând superioritatea Domnului faţă de dumnezeii neamurilor, I-a adus lui Dumnezeu arderi de tot şi jertfe [18, 12].

Pentru că a înţeles lucrurile lui Dumnezeu, de aceea I-a adus jertfe. Pentru că a înţeles şi a crezut, din mărturia lui Moise, în cele făcute de Domnul. Pentru aceste lucruri „a venit Aaron şi toţi bătrânii lui Israil ca să mănânce pâine [simfaghin arton] cu socrul lui Moise înaintea lui Dumnezeu [enantion tu Teu]” [Ibidem].

Mărturisirea aceleiaşi credinţe şi aducerea aceleiaşi Jertfe nesângeroase sunt şi pentru creştinii ortodocşi de astăzi semnul că putem să stăm împreună, pentru ca să ne împărtăşim cu Domnul înaintea Sa. Numai unde este unitate de credinţă şi unitate liturgică este şi bucuria deplină a comuniunii şi a iubirii reciproce.

Moise îi răspunde lui Iotor că poporul vine la el ca să caute judecata lui Dumnezeu [crisin para tu Teu][ Ieş. 18, 15].

Poporul vine la cel pe care îl consideră Sfânt şi în care văd şi simt că lucrează Dumnezeu. Rolul lui Moise de judecător al poporului se îmbina, era indisolubil legat cu cel de învăţător al său: „Căci atunci când apare vreo controversă/ dispută/ neînţelegere [antiloghia] [între ei] şi ei vin la mine, eu judec pe fiecare [în parte], şi-i aduc pe toţi la poruncile lui Dumnezeu şi la Legea Lui” [18, 16].

Şi observăm de aici că judecata trebuie să aducă unitate şi, mai ales, respectul şi dorinţa de a împlini voia lui Dumnezeu. Judecata lui Moise ducea la educarea poporului în Duhul ascultării de Domnul.

Iotor consideră că nu e drept [uc ortos] acest mod al său de a judeca poporul [18, 17], pentru că este epuizant şi pentru el şi pentru popor [18, 18] şi îl sfătuieşte pe Moise ca să fie pentru popor cel care face toate înaintea lui Dumnezeu şi cel care poartă cuvintele lor înaintea lui Dumnezeu [18, 19].

Iotor vrea ca Moise să fie mijlocitorul şi purtătorul de mesaje dintre Dumnezeu şi popor, şi popor şi Dumnezeu [Ibidem], pe de o parte iar, pe de altă parte, să fie învăţătorul poporului: „şi să le mărturiseşti lor poruncile lui Dumnezeu şi Legea Lui, şi să le faci cunoscute căile în care să umble şi faptele pe care trebuie să le facă” [18, 20].

Astfel Iotor dă o dimensiune mediatoare şi  pedagogică relaţiei lui Moise cu poporul în locul celei  juridico-pedagogice.

De aceea, în locul său ca judecător al poporului îl sfătuieşte să aleagă căpetenii peste popor, iar profilul acestora e acela de: bărbaţi puternici, temători de Dumnezeu, drepţi, care urăsc trufia/ aroganţa [18, 21].

Conducătorul trebuie să fie om al lui Dumnezeu, om integru, pe de o parte iar, pe de altă parte, să arate în fapt că poate conduce un anume număr de oameni.

Aceste căpetenii trebuie să judece pe popor în mod regular, pe când ce e mai greu trebuie să judece Moise [18, 22] şi astfel Dumnezeu îl va întări şi îi va ajuta pe toţi ca să ajungă cu pace la locul lor [18, 23].

Smerenia şi înţelepciunea Sfântului Moise se vede din aceea că a ascultat sfatul socrului său [18, 24] şi astfel apare prima instituţie indirect divină a poporului lui Dumnezeu, la îndemnul unui om care nu făcea parte din Israel.

În pustiul Sina [Sina]/ Sinai[21], Israel se aşază înaintea muntelui [19, 2] şi când Moise se urcă în muntele lui Dumnezeu, Dumnezeu îl cheamă pe Moise din munte [19, 3].

Dumnezeu îi vorbeşte lui Moise şi îl trimite să spună cele ale Sale casei lui Iacov şi să le vestească pe acestea fiilor lui Israel [Ibidem]. Mesajul Său e  regăsibil în 18, 4-6 şi cuprinde o rememorare a evenimentelor petrecute cu ei şi o făgăduinţă imensă.

Ei au văzut minunea ieşirii lor din Egipt şi cum i-a purtat El ca pe nişte aripi de vulturi [pterigon aeton] şi i-a adus la Sine [19, 4].

Vederea mântuirii lor trebuie să îi facă să asculte de auzul glasului Său şi să păzească legământul Său [19, 5]. Ascultarea de Dumnezeu şi împlinirea poruncilor Sale îi va face să fie „popor ales dintre toate neamurile [laos periusios apo panton ton etnon], deşi „al Meu este tot pământul” [epi…estin pasa i ghi] [Ibidem].


[1] Folosim sensul figurat al verbului.

[2] În ed. BOR 1988 şi BOR 2001 s-a folosit: i-a înghiţit.

[3] Adică de fiecare dată când Se arată creaturilor Sale.

[4] Dacă ed. BOR 2001 traduce pe ti dicheosini cu dreptatea, ed. BOR 1988 traduce substantivul grecesc prin mila. Însă ambele forme sunt pe deplin adjudecate de sensurile cuvântului grecesc.

[5] Cf. LXX, variantă regăsibilă în ed. BOR 1988.

[6] Cf. ed. BOR 2001.

[7] Lemn care e un tip al Sfintei Cruci a Domnului.

[8] În ed. BOR 1988 şi ed. BOR 2001 avem pe: a cârtit.

[9] Ed. BOR 1988 este identică cu LXX, folosind pluralul, pe când BOR 2001 foloseşte singularul: „să plouă pentru voi pâine din cer”.

[10] În ed. BOR 1988 avem omer, ca şi în ed. BOR 2001.

[11] În ed. BOR 1988 găsim: „înaintea chivotului mărturiei”. Însă chivotul nu fusese făcut la acea dată. În ed. BOR 2001găsim textul LXX. Numai că mărturie e scris cu majusculă: „înaintea Mărturiei”.

În n. b, p. 97, din ed. BOR 2001, ÎPS Bartolomeu Anania scrie: „Adică, de fapt, în Chivotul Mărturiei (sau al Legământului)”. Dar nu apăruse încă chivotul.

În VUL, la 16, 34, se vorbeşte de tabernaculo, de chivot.

În L45, Martin Luther traduce cu mărturie [Zeugnis]. ÎN KJV: up before the Testimony [înaintea Mărturiei]. La fel e şi în KJG şi GNV.

[12] În ed. BOR 1988 şi 2001.

[13] În ed. BOR 1988 se vorbeşte despre bănuirea lui Moise de către popor, pe când în ed. BOR 2001 se vorbeşte despre faptul că poporul îi caută pricină.

În VUL se vorbeşte despre iurgamini contra me, despre bombănire împotriva mea şi despre temptatis Domini, despre ispitirea/încercarea Domnului.

În SBP, varianta portugheză a Scripturii, ed. 2005, se vorbeşte despre reclamarea lui Moise şi despre provocarea Domnului.

[14] În ed. BOR 1988: Masa şi Meriba. În ed. BOR 2001: Masa-şi-Meriba, lucru explicat în n. e, p. 97: Cârteală-şi-Ispitire.

[15] În Ieş. 17, 9 apare prima menţiune textuală a lui Iisus/ Iosua şi în ed. BOR 1988 şi 2001 apare ca Iosua, cum e încetăţenit la noi.

[16] În ed. BOR 1988: Domnul este scăparea mea!, pe când în ed. BOR 2001 avem Iahve-Nissi, care în n. i, p. 97 înseamnă: Domnul este steagul meu.

[17] Cf. ed. BOR 1988 şi BOR 2001.

[18] În ed. BOR 1988 se foloseşte pluralul, ca în LXX, vorbindu-se despre toate binefacerile, pe când în ed. BOR 2001 se foloseşte singularul, vorbindu-se despre:  tot binele.

[19] În ed. BOR 1988 şi 2001: Madian.

[20] În ed. BOR 1988 şi 2001 se vorbeşte despre smerirea dumnezeilor de către Domnul. Verbul însă care desemnează în LXX această acţiune este epetento, care arată că El e deasupra lor, i-a acoperit pe ei, i-a întrecut pe toţi, S-a aşezat deasupra tuturor.

[21] În ed. BOR 1988 şi ed. BOR 2001 avem: Sinai.

Did you like this? Share it: