Praedicationes (vol. 1) [19]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Praedicationes

(vol. 1)

***

Cerşeşte-ţi lumina duhovnicească a ochilor tăi! Predică la Duminica a 31-a după Rusalii. Vindecarea orbului din Ierihon [Lc. 18, 35-43]

Iubiţii mei[1],

presupun că orbirea fizică e o situaţie existenţială foarte incomodă, care incomodează pe cei care o au, însă, cu siguranţă, că necredinţa şi orbirea duhovnicească sunt mult mai dezavantajante pentru noi decât prima.

Dacă ai ochii din afară orbi şi ai sufletul sfânt lucrurile sunt bune. Însă, dacă vezi şi nu înţelegi, dacă priveşti şi totuşi nu vezi lucrarea lui Dumnezeu cu oamenii şi prezenţa Lui în mijlocul nostru şi în viaţa noastră atunci nu ai contact real cu realitatea lui Dumnezeu şi, prin urmare, eşti orb.

Adevărata orbire e nesesizarea interioară şi în lume a prezenţei şi a lucrării lui Dumnezeu.

Dacă nu Îl simţi pe El şi nu ai contact cu El nu te deznădăjdui, pentru că poţi sta, ca şi orbul din Ieriho [Ieriho], în Biserica lui Dumnezeu şi să cerşeşti mila lui Dumnezeu [18, 35].

Tocmai de aceea, într-o duminică ca aceasta, de sfârşit de ianuarie, unde ne îndreptăm spre tot mai mult soare, Biserica lui Dumnezeu ne invită să ieşim nu numai în soarele primăverii, ci şi în lumina slavei lui Dumnezeu.

Să dorim lumina Sa, harul Său, vederea Sa, sesizarea Sa, fiecare după dorinţa şi măsura noastră duhovnicească.

Mulţimea trecea împreună cu Domnul [18, 36].

Din perspectiva Bisericii noastre, noi ne învârtim, ne rotim în jurul Domnului, mereu ne unim cu El şi Îl facem pe El să fie şi mai vizibil în noi, după cum în cerul cel mai presus de ceruri Îngerii şi Sfinţii, într-un entuziasm preadumnezeiesc, se rotesc în jurul Treimii celei mai presus de fiinţă şi de înţelegere, împrejurul lui Dumnezeu.

O dănţuire dumnezeiască e tot ciclul slujbelor Bisericii în faţa Treimii. Noi ne bucurăm cu bucurie negrăită de Domnul nostru şi suntem cu El tot timpul, pentru că El este cu noi tot timpul.

Dacă putem da semn despre mărturia prezenţei Sale cu noi şi în noi, atunci Îl putem sesiza pe El şi în aproapele nostru şi în întreaga lume, ca fundament al lumii, al existenţei oricărei suflări de viaţă, a oricărei fiinţe create de către El, ca Stăpân şi Ţiitor-a-toate, ca Mântuitor şi Judecător al lumii, ca Mire al Bisericii şi ca Cel care Se bucură veşnic cu şi de Biserica Sfinţilor Săi.

Orbul auzea zgomot, rumoare şi întreabă ce este.

I se vesteşte lui că Iisus Nazoreul [Iisus o Nazoreos] trece [18, 37]. Lui i se vesteşte, i se binevesteşte că trece pe lângă el Iisus din Nazaret. Cu alte cuvinte, că trece un…om.

Însă orbul nostru e paradoxal, ne uimeşte. El nu Îl numeşte Învăţător, nu spune că e din Nazaret ci, deodată, îl aud strigând: „Iisu, Iie David, eleison me”[Iisuse, fiul lui David, miluieşte-mă!] [18, 38].

Cu siguranţă că acest orb a fost luminat de către Dumnezeu să recunoască acest nume Domnului şi să ţipe o asemenea rugăciune. Pentru că el strigă, este observabil asta, prin prisma unei certitudini. El crede ceea ce strigă!

Nu strigă ca să se afle în treabă.

Nu strigă pentru ca să strige, ci pentru ca să mărturisească ceea ce nu vedeau cei care Îl vedeau cu ochii pe Domnul şi Se îmbulzeau pe lângă El.

I se mărturisise de către cei care Îl vedeau pe Domnul că trece Iisus Nazoreul, adică un Învăţător, un om remarcabil al acestei cetăţi a lui Israel…

Dar el le spune altceva lor, celor care vedeau şi totuşi nu aveau o mare înţelegere despre El, şi anume: că acest Om e fiul lui David, că are în Sine semnul regalităţii, că nu e un Învăţător oarecare din Nazaret ci că El este Mesia, căci nu e numai om ci şi Dumnezeu.

De aceea orbul îi învaţă pe văzători, pentru că orbul care şedea începe să vadă când începe să strige spre Fiul lui David. Şi cum David înseamnă Cel iubit, orbul nu spune decât mărturia Tatălui despre Fiul la Botezul Său în Iordan, că Acesta e Fiul Său cel iubit [Mt. 3, 17].

Şi astfel, avem aici scheletul paradigmei/ al modelului/ al exemplului rugăciunii lui Iisus, al rugăciunii isihaste, liniştitoare a adâncului fiinţei noastre, care ne face din orbi văzători de Dumnezeu. Care face din cei care nu sesizează slava Sa cea veşnică, niște umili şi entuziaşti văzători ai slavei Sale.

Căci orbul, fostul orb, fostul orb cu sufletul Îl vede pe Cel pe care nu Îl vedeau ochii ageri şi Îl înţelege pe Cel pe care nu Îl vedea şi strigă către El, cu o imensă certitudine interioară: „Iisuse, Fiul Cel iubit al Tatălui, ai milă de mine!”.

Pentru că mila Domnului e vedere a ochilor fizici dar, în primul rând, e vedere a ochilor inimii.

Şi milă înseamnă aici vedere!

Dă-mi să Te văd pe Tine, Fiule Cel Unul-Născut şi Cel Preaiubit al Tatălui Tău! Dă-mi să Te văd pe Tine, Lumina lumii! Căci cei care Te văd pe Tine au lumina vieţii, au slava lui Dumnezeu în ei, care e viaţa lor cea veşnică.

O strigare teologică de mare intensitate, de mare profunzime din gura şi din fiinţa unui orb nebăgat în seamă.

Orbul devine Teologul lui Dumnezeu, vorbitorul despre Dumnezeu.

Căci a vedea nu înseamnă a privi ci a înţelege pe cel din faţa ta. Şi Teologia nu e discurs despre nevederea Lui, ci despre ceea ce ai văzut şi ai înţeles că e Dumnezeu şi viaţa cu Dumnezeu.

Înţelegerea vederii, a ceea ce vezi, e vedere.

Înţelegerea Sa din vederea Sa şi împreuna-vieţuire cu Domnul, continua vieţuire cu El înseamnă concreta şi reala cunoaştere a lui Dumnezeu.

Pentru că ceea ce spui ştii din tine, din relaţia ta cu El şi ceea ce argumentezi e mai întâi experienţă, e realitate personală pentru ca să fie apoi cuvânt, idee, frază, expunere, tratat teologic.

Dacă iubeşti pe cineva şi nimeni nu te crede, nu e nicio problemă pentru tine! Pentru că tu ai realitatea a ceea ce e dragostea. Această realitate poţi să o povesteşti altora sau poţi să taci mâlc şi să nu zici nimic.

Dacă eu nu te cred că iubeşti, tu nu o să-mi mărturiseşti nimic, nu o să-mi spui modul în care dragostea ta a devenit şi devine poem, act, lucru, îmbrăţişare şi cel care pierd sunt eu.

La fel, dacă mă mulţumesc numai cu citirea unui Sfânt, a unei cărţi, doar a unei rugăciuni şi nu cunosc câţi mai mulţi Sfinţi, cât mai multe cărţi, rugăciuni, filme, realităţi, experienţe…eu sunt mai puţin decât aş fi putut fi.

Dacă nu accept experienţe şi mărturii de experienţe noi eu sunt mai puţin. Eu pierd, pentru că nu sunt deschis noutăţii transmiterii de experienţă.

Cei care mergeau în faţă, în faţa orbului, îl puneau sub epitimii, sub certări/ dojane/ mustrări pe orb şi îi cereau o cuviinţă fără mărturisire, adică doreau să îl facă să tacă [18, 38].

Însă orbul avea o încăpăţânare soră cu încrederea neţărmurită în Dumnezeu şi, pe cât ei doreau să îl reducă la tăcere, pe atât orbul îşi ţipa şi mai mult rugăciunea mărturisitoare [Ibidem] despre Fiul lui Dumnezeu întrupat, despre Dumnezeu-omul Iisus Hristos, Stăpânul lumii.

Şi orbul a ţipat, n-a tăcut şi a primit suprema binecuvântare, pe care o cer şi isihaştii lui Dumnezeu: ca El să vină, să Se apropie, să coboare în fiinţa lor. El a stat şi a poruncit ca să Îi fie adus orbul [18, 40].

Şi când Domnul l-a întrebat ce doreşte/ ce vrea să i se facă lui de către El, orbul, paradoxalul credincios al Domnului, nu mai Îl numeşte nici Fiul lui David, ci Îi spune de-a dreptul şi dumnezeiesc: Chirie, Doamne, ina anavlepso, ca să văd! [18, 41].

A vrut să-L vadă pe El şi să se bucure de frumuseţea Sa dumnezeiască. Nu a vrut doar ochi. Ce să facă cu ochii, dacă el deja Îl văzuse, Îl înţelesese?

Cei care mergeau cu Domnul şi vedeau în El numai pe Învăţătorul din Nazaret aveau nevoie de ochi.

Orbul, acest Teolog al cerşitului, acest cerşetor al vederii lui Dumnezeu, dorea să Îl vadă pe El, să vadă slava Sa, a Celui Prea Iubit al Tatălui. Lui, Iisus Domnul îi spune: „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit!” [18, 42].

Strigarea ta care părea aiurea, care părea deplasată, şi care venea dintr-un ocean de credinţă te-a mântuit, adică ţi-a dat să vezi cu ochii inimii şi acum şi cu ai trupului.

Şi aşa se face că cerşetorul vederii lui Dumnezeu primeşte şi vederea trupului şi devine un acolut, un următor fervent al Domnului, a cărui viaţă s-a transformat într-o slăvire necontenită a lui Dumnezeu [18, 43].

Şi, se pare, că şi poporul începe să vadă, pentru că dă slavă lui Dumnezeu când vede ceea ce se petrecuse cu fostul orb [Ibidem].

Vederea lui Dumnezeu ne transformă viaţa într-o continuă doxologie. Dacă până mai ieri nu vedeam nimic sfânt şi dispreţuiam Biserica lui Dumnezeu, ierarhia, Sfintele Cărţi, postul şi rugăciunea, astăzi, câţi primim sesizarea lui Dumnezeu ne bucurăm tocmai de ceea ce dispreţuiam odată.

Când eşti orb ţi se pare că toată lumea e acoperită de o negură. Când eşti orb vezi în culori gri fericirea şi viaţa.

Însă, când te vindeci de glaucom, când cataracta cade de pe ochii tăi, când lumina lui Dumnezeu coboară în tine şi te face să vezi pe Cel nevăzut şi mai presus de orice vedere, atunci vezi lumea scăldată în marea de lumină a Dumnezeului treimic şi eşti numai bucurie, numai mulţumire, numai încântare.

Să ne dorim să vedem şi să ne bucurăm de ceea ce vedem! Să ne dorim să ne bucurăm să ne vedem şi să-i vedem pe oameni în culorile rugăciunii.

Să ne colorăm vieţile cu dragostea rugăciunii ca să devenim picturi ale comunicării, ale frăţietăţii şi ale rugăciunii, picturi însufleţite ale lui Dumnezeu, pictate de Duhul Său Cel Preasfânt! Dumnezeu să ne umple de pacea şi de bucuria Sa, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

---

[1] Scrisă în data de 26 ianuarie 2008.