Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 20 iunie 2011

Catalogul manuscriptelor românești

Este vorba de catalogul manuscriselor românești vechi existente la Biblioteca Academiei Române.

Îl găsiți aici sau aici.

[item image]

Read Online (~761 pg)
PDF (Google.com)(28.3 M)
EPUB(~761 pg)
Kindle(~761 pg)
Daisy(~761 pg)
Full Text(1.8 M)
DjVu(26.5 M)
Metadata(29.4 K)

All Files: HTTP

***

[item image]

Read Online(~787 pg)
PDF (Google.com)(47.9 M)
EPUB(~787 pg)
Kindle(~787 pg)
Daisy(~787 pg)
Full Text(1.9 M)
DjVu(71.5 M)
Metadata(26.3 K)

All Files: HTTP

Praedicationes (vol. 1)

Pagina sursă de unde puteți downloada cartea noastră.

[item image]

Read Online (~199 pg)
PDF (8.0 M)
EPUB(633.7 K)
Kindle(~199 pg)
Daisy(~199 pg)
Full Text(380.1 K)
DjVu(3.1 M)

All Files: HTTP

Praedicationes (vol. 1) [22]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Praedicationes

(vol. 1)

***

Acolo îţi va fi şi inima! Predică la Duminica lăsatului sec de brânză sau a izgonirii Protopărintelui Adam din Rai [Mt. 6, 14-21]

Iubiţii mei[1],

vă doresc un post binecuvântat de Dumnezeu! Asta ca să încep cu sfârşitul. Strategia aceasta, de a merge de la sfârşit spre început este adânc înrădăcinată în metalitatea ortodoxă, pentru că noi privim postul nu de aici spre Paşti ci de la Paşti spre noi.

Nu postim pentru că trebuie să facem asta până la Paşti sau pentru că, deşi nu are nicio logică şi mai ne şi îmbolnăvim din cauza postului, noi trebuie să postim, ci postim pentru ca să ne pregătim pentru bucuria învierii Domnului.

Şi nu numai postim, cum ne spune Evanghelia de astăzi, dar ne exersăm şi iertarea şi iubirea, pentru că ne exersăm iertarea şi dorinţa de a face milostenie.

Avem un post plin. Un post plin nu numai cu privaţiuni ci şi cu bucurii. Pentru că iertarea celor care ne-au greşit sau ne urăsc şi ne vorbesc de rău pe nedrept şi rugăciunea pentru iertarea lor ne aduc o mare bucurie, cum ne aduce o mare bucurie şi milostenia pentru fraţii noştri.

În mijlocul privaţiunilor, a nevoinţelor găsim mult har, mult ajutor, multă fericire duhovnicească.

Pentru că fericirea noastră vine de la Dumnezeu şi nu de la oameni. Cine ne spune asta? Domnul nostru: dacă veţi ierta veţi fi iertaţi! Însă iertarea noastră este ca iertare de oameni, pe când iertarea lui Dumnezeu e o iertare ca de la Dumnezeu spre oameni: dumnezeiască şi neînţeleasă.

Ce ne cere Domnul? Să încercăm să iertăm, să ne învăţăm cu iertarea, cu neţinerea de minte a răului pentru ca să trăim iertarea lui Dumnezeu.

El ne spune să nu ne închidem inimile spre cei care ne-au greşit, să nu fim răi şi calpi[2] în acţiunile noastre, pentru că duplicitatea ne urâţeşte în mod groaznic.

Şi ce rost are să nu mănânci carne şi să nu bei vin şi să nu faci dragoste cu soţia ta dacă acest post, amestecat cu duplicitate, te face un măscărici, un farsor?

Postul trebuie să te golească de multe sucuri, de multe mâncăruri, de excese. Dar, în acelaşi timp, el trebuie să îţi simplifice mintea, să te înveţe să fii simplu în cugetarea şi poziţionarea ta faţă de alţii. Nu cu două feţe, ci prin iertare, prin uitarea certurilor şi a disensiunilor să mergem mai departe, să fim alţii.

Neiertarea înseamnă să batem pasul pe loc.

Dacă ne amintim de ce am zis şi am făcut noi acum 3 zile, 5 ani sau 25 de ani înseamnă să tot batem pasul pe loc, când noi suntem alţii sau ar trebui să fim alţii.

Iertarea are nevoie de vederea de sine, de conştientizarea repercusiunilor gesturilor şi cuvintelor tale. Tu ierţi puţine lucruri şi Dumnezeu te iartă pe fiecare secundă de ceva anume.

Dar până nu ierţi şi nu te rogi pentru iertarea tuturor şi nu te rogi pentru toţi oamenii adormiţi, vii sau care se vor naşte în lumea asta nu simţi sensul adânc al postului, care e umplerea noastră de înviere.

Postul e înviere. El te ridică de la viaţa în trup la viaţa celor fără de trup, la viaţa duhovnicească.

Iertarea din post, iertarea cu post, iertarea din inimă în postul făcut cu toată inima aduce înviere duhovnicească în noi, ridicare dintr-un univers închis într-unul deschis pretutindeni şi faţă de toţi.

Ce ne mai spune Domnul? Că postul trebuie să aibă bucurie şi să aibă dorul după simţirea lui Dumnezeu.

Ungerea capului şi spălarea  feţei [v. 17] au legătură cu ascunsul în care ne prezentăm lui Dumnezeu [v. 18].

Numai când ne ungem mintea cu har putem avea faţa radioasă, plină de lumină dumnezeiască.

Numai când mintea noastră e plină de bucuria iertării şi de smerenie putem iradia în afară.

Căci faţa spune pe cele ale inimii. Și faţa noastră, care e poziţionarea noastră vie către alţii e cea care ne introduce în relaţii.

Când facem cunoştinţă cu cineva facem cu faţa noastră şi nu cu spatele nostru. Îl privim în faţă pe cel cu care dăm mâna, cu cel cu care legăm o comunicare, care se poate transforma într-o prietenie durabilă, dacă ne ostenim amândoi la asta.

Ce facem în noi, în taină, iese pe faţă, iese pe trup. Trupul nostru subliniază viaţa sufletului nostru pentru că legătura dintre ele este contiguă. Întrepătrunderea sufletului cu trupul, umplerea trupului în întregime de către suflet e cea care imprimă bucuria şi tristeţea în întregul trup.

Fiecare parte din noi vorbeşte. Şi depinde ce vorbeşte, cum e receptată. De aceea igiena postului presupune igiena gesturilor, a cuvintelor, a gândurilor. Contează ce spui, cum spui, cum te mişti, ce laşi să se înţeleagă.

Postul înseamnă iertare, înseamnă dezlipire de confort, înseamnă bucurie şi mai înseamnă, ne spune Domnul, şi…împărtăşire de bucurie.

Milostenia este o împărtăşire de bucurie din bucuria ta, din omenitatea ta, din bunul tău simţ pentru alţii.

Aceste tisavrus en urano [comori în cer, v. 20] pe care ni le cere Domnul trebuie să fie împărtăşirea noastră de dragoste faţă de alţii, care să ne facă inima un cer de bunătate, de dăruire.

Căci cum putem avea o comoară reală dacă nu o avem în inima noastră? Dacă iubim ceva trebuie să şi păstrăm cu noi. Şi păstrăm cu noi iertarea greşelilor altora, bucuria postului şi dragostea ca milostenie. Păstrăm în noi ceea ce vine de la Dumnezeu în noi: harul şi frumuseţea Sa.

Astfel putem înţelege de ce lumea şi lucrurile din ea sunt împlântate, sunt înrădăcinate, îşi au fundamentul în harul lui Dumnezeu şi cum ele sunt mediul prin care noi ne manifestăm interioritatea.

Floarea dăruită e floarea care ne transmite bucuria noastră de altcineva. Numai când floarea e însoţită de dorinţa de a ne exprima ea este un mediu de transmitere a interiorităţii noastre, pe lângă frumuseţea ei specifică.

M-au întrebat mai mulţi, de-a lungul timpului, de ce creştinii ortodocşi sărută mâna preoţilor şi a ierarhilor noştri, adică de ce să săruţi mâna unui bărbat? Răspunsul stă aici: pentru ortodocşi materia e plină de har şi e ţinută în har.

Se sărută mâna preoţilor şi a ierarhilor pentru că mâinile lor sunt slujitoare ale sfinţeniilor lui Dumnezeu, adică se umplu de harul Sfintelor Taine pe care le slujesc.

Şi credincioşii noştri cinstesc prin acest sărut nu pe noi înşine ci slava lui Dumnezeu, care coboară în Biserică prin slujitorii Săi şi se împarte tuturor.

Săruţi mâna prin care eşti iertat şi primeşti Sfintele Taine.

Săruţi mâna celui care te învaţă să devii din om păcătos un înger în trup, după cum sărutăm mâinile bunicilor, părinţilor, soţilor şi soţiilor noastre sau ale copiilor noştri când dorim să le arătăm marea dragoste şi cinste pe care le-o purtăm.

Ba, mai mult, trebuie să căutăm să-i sărutăm pe obraji şi pe mâini şi pe duşmanii noştri, pe cei care ne hulesc toată ziua, ca să arătăm cu fapta şi cu cuvântul că nu stă în noi duhul urâciunii şi al infatuării.

Da, acest mod de a te manifesta e unul paradoxal, e unul bisericesc şi nu secular. Şi el se leagă de raţiuni adânci, dumnezeieşti şi nu de cutume oarbe.

În lumea unde vezi degetul lui Dumnezeu lucrând peste tot şi împodobind toate şi pe Dumnezeu prezent în ea ca Raţiunea tuturor lucrurilor şi ca fundamentul vieţii şi al fericirii tuturor te comporţi altfel, mai presus de etichete neroade şi de conformări improprii la cadrul social.

De ce? Pentru că noi trăim viaţa lui Dumnezeu în trup şi nu viaţa noastră. Noi nu mai trăim ci Hristos ne locuieşte din ce în ce mai mult fiinţa noastră [Gal. 2, 20], pentru ca să ne înalţe în slava iubirii Sale.

Postul se include în această logică dumnezeiască a vieţii Bisericii.

Postul, iertarea, milostenia, curăţia trupului şi a sufletului, înţelepciunea dumnezeiască sunt însuşiri ale modului divino-uman de viețuire a omului în Biserică.

Şi cei care le îmbracă, care se îmbracă în virtuţile Bisericii înţeleg pe fiecare zi cât de prealogică este logica dumnezeiască a Bisericii.

Cel ce a făcut toate, Dumnezeul şi Părintele nostru ceresc, prin mâinile Sale cele preasfinte, adică prin Fiul şi Duhul Său, să ne dăruiască nouă frumuseţea de a ne nevoi şi de a ne înţelepţi continuu, trăind în şi spre orizontul veşnic al vieţii cu El, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!


[1] Scrisă în data de 8 martie 2008.

[2] Falși, fără delicatețe.

Praedicationes (vol. 1) [21]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Praedicationes

(vol. 1)

***

Când va veni Fiul Omului. Predică la Duminica lăsatului sec de carne sau Duminica Înfricoşătoarei judecăţi a Domnului [Mt. 25, 31-46]

Iubiţii mei[1],

duminica aceasta e duminica iertării şi a pocăinţei. Fiecare intrăm în pre-săptămâna Sfântului şi Marelui Post, şi ascultând cum va fi judecata Domnului, ne dăm seama că fiecare trebuie să îşi ceară iertare de la aproapele său, de la cel care ştie să ierte şi să se roage pentru cei care nu ştiu să ierte sau nu înţeleg că iertarea înseamnă uşurarea inimii.

Evanghelia de astăzi e greu de înţeles pentru întreaga făptură, atâta timp cât venirea Lui la noi va fi o surpriză absolută. Asta, pe de o parte.

Pe de altă parte, fiecare dintre noi vom merge cu interioritatea noastră, cu relaţia noastră cu Domnul la El, cu viaţa noastră şi niciodată nu poţi să te simţi plin şi desăvârşit în faţa Celui atotfrumos şi supradesăvârşit.

Îmi aduc aminte acum de o credincioasă adventă care trăia o mare superbie în faţa mea, cum că ea va fi primită la Domnul, pentru că se credea mântuită şi îmi spunea că abia aşteaptă ca El să vină pentru ca să fie veşnic cu El.

Pozitivitatea ei exacerbată nu avea şi nu are întrepătrundere cu starea noastră de spirit.

În Ortodoxie, niciodată un om smerit nu se crede vrednic să moară şi să meargă la Domnul, nu se crede îndeajuns de pregătit pentru întâlnirea cu El. Noi nu avem în existenţa noastră o accentuată încredere în vrednicia noastră de a-L vedea ci precumpăneşte pocăinţa.

Asta nu înseamnă că inima noastră nu strigă: Vino, Doamne! Facă-se voia Ta întru mine şi mântuieşte-mă!

Însă această aplecare în smerenie în faţa Domnului [Scriptura numeşte adesea această aplecare fiinţială: cădere pe faţa noastră, o cădere a minţii în inimă, o intrare a minţii în cele din lăuntru ale inimii] vine din aceea că ne uităm în noi, vedem multe păcate, şi mai puţin sau deloc slava lui Dumnezeu.

De astăzi, cântările Triodului vor vorbi despre goliciunea noastră, despre sărăcia noastră de iubire şi de bunătate. Şi când mărturiseşti că eşti păcătos, când nu te cruţi, afli în tine îndreptare, pace, linişte, paradoxal, când tu simţi că eşti impropriu acestora.

Când crezi că ai ceva sau, şi mai satanic, că eşti mântuit, atunci ţi se ia şi ceea ce crezi că ai: harul smereniei, al bunei poziţionări în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Dacă în faţa lui Dumnezeu ai smerenie, căci te vezi mic şi netrebnic, în faţa oamenilor trebuie să ai cumsecădenie, sfială bună.

Nu poţi să faci şi să întrebi pe cineva tot ceea ce îţi trece prin cap!

Nu poţi să laşi orice gând să se audă!

Nu poţi să fii propriu iubirii dacă nu vezi flămânzirea, însetarea, goliciunea, întemniţarea ta şi a altora în singurătatea păcatelor.

Căci Cel ce va veni şi va şedea pe tronul slavei Lui [tronu doxis Aftu, v. 31] va vrea ca şi noi să fim îmbrăcaţi în lumina Sa. Şi lumina Sa, harul Său e cel prin care vedem cine flămânzeşte de dragoste, cine nu are băutura iubirii în viaţa lui, cine e gol de prietenie, pentru ca noi să îi devenim prieteni, cine stă singur, nebăgat în seamă, pentru ca noi să îl luăm la masa inimii noastre.

Fapta făcută pentru El e fapta făcută în harul Său şi cu iubirea Lui. Şi harul Său e cel pe care îl primim prin negarea că suntem buni sau că avem fapte bune, prin deşertarea de sine, de plăcerea de sine, pentru ca El să ne îmbrace în veşmântul nestricăciunii Sale.

Dacă cerem ca vameşul primim ca el îndreptare.

Dacă cerem iertare ca fiul risipitor primim iertare ca cel ce se pocăieşte.

Dar dacă suntem îndeajuns de buni pentru noi şi cei mai buni atunci harul lui Dumnezeu nu intră în noi, pentru că trebuie să ne socotim cei mai răi şi depravaţi cu putinţă, cei mai săraci cerşetori ai milei Sale dumnezeieşti.

Şi cum e iubirea Lui? Este aceea unde mergi până la capăt, unde dai tot ce poţi pentru binele aproapelui tău.

Şi dai pentru că ţi se dă.

Şi înţelegi pentru că eşti înţelepţit.

Şi poţi pentru că eşti întărit.

Şi mergi mai departe pentru că totul e har, totul e minune.

Şi vezi că nu eşti tu cel care poţi, ci harul lui Dumnezeu e cel ce îţi dă puteri peste puteri, care te face să te ridici în fiecare zi la noi înţelegeri, la noi fapte, la noi certitudini.

E o certitudine, iubiţii mei, faptul că vom sta înaintea Lui la judecată pentru ca să fim aforisiţi [aforisi, v. 32], despărţiţi unii de alţii. Nu despărţiţi aiurea, ci despărţiţi conform cu alegerea noastră.

De aceea contează foarte mult că El ne-a dat darul cel mare al libertăţii, al libertăţii de a alege să fii cu El sau împotriva Lui, pentru că fericirea veşnică sau nefericirea veşnică sunt alegerile noastre şi nu fatum, nu soartă, nu predestinare.

Libertatea nu e o povară, ci libertatea e un dar prea minunat!

Faptul că te poţi pocăi, că poţi alege pocăinţa, viaţa cuvioasă, că poţi alege multiple forme de a te umple de frumuseţe nu este un chin ci un mare privilegiu.

De ce? Pentru că iubeşti pe Dumnezeu cu toată inima ta pentru că vrei şi te bucuri întru El şi nu pentru că trebuie. Viaţa nu trebuie trăită pentru că trebuie ci trebuie trăită pentru că e o minune.

Puteai să nu te naşti niciodată, puteai să nu fi lăsat să te naşti niciodată şi, dacă eşti, simte-te fericit şi mulţumeşte-I lui Dumnezeu că poţi să mulţumeşti pentru viaţa ta.

Şi intuieşti sensul, sensurile, că toate sensurile lumii şi ale vieţii te duc la El, când ai grijă să te îmbraci în harul Său şi să reverşi dragoste, care îi îmbracă pe oameni.

Dacă aţi trăit minunea de a vă întâlni cu un om cu adevărat în nevoie şi care v-a mulţumit din toată fiinţa pentru iubirea voastră dezinteresată, pentru că l-aţi ajutat cumva, atunci puteţi înţelege de ce iubirea lui Dumnezeu e viaţa noastră.

Fără această ţinere a lui Dumnezeu cu noi, fără această privire a Lui peste noi toate intră într-o umbră dureroasă.

Te pogori în iadul demenţei, al singurătăţii, al urii infernale pe toţi dacă nu ai iubirea care să te ţină. Şi cuvintele noastre nu sunt retorică, ci subliniere a faptului că atunci când eşti singur, când realmente nu simţi de nicăieri un zâmbet real, atunci chinul este chin de iad.

Răspunsul Drepţilor, al Sfinţilor lui Dumnezeu din Evanghelia de astăzi e că niciodată nu au făcut ceva pentru Domnul. La binecuvântarea Lui ei vor întreba, neprimind să creadă că li se cuvine binecuvântarea Lui: Chirie, pote Se idomen· [Doamne, când Te-am văzut?, v. 37].

Când Te-am văzut pe Tine pe măsura Ta?! Când Ţi-am slujit Ţie pe măsura bunătăţii şi a milei Tale, ca să merităm atâta mulţime de bine?!! Când om fi făcut noi ceva atât de bun încât să Te uiţi, să merităm să Te uiţi la noi, la faţa Căruia Puterile cele fără de trupuri se tem a privi?!!! Doamne, când Te-am văzut?!!!!…

Un strigăt de smerenie, care să ne intre în toată fiinţa şi care să nu ne facă să credem, nici măcar pentru o clipă, că putem fi proprii mântuirii şi vieţii.

Rugăciunile tânguirii din acest dumnezeiesc post spun că întreaga conduită a noastră e plină de păcate şi că nu avem niciun motiv să ne încredem în noi ci toată nădejdea noastră e pusă, trebuie să fie pusă la Domnul nostru, la Prea Curata Sa Maică, la Sfinţii şi Îngerii lui Dumnezeu.

Postul e tânguire şi aşteptare, nu încredere în sine!

Postul e ferirea de ceea ce te îngroaşă la cuget.

Postul e golire de intenţii rele pentru a te dărui, în smerenie, bunelor intenţii ale inimii.

Căci îmbrăcarea celui gol de iubire înseamnă iubire.

Căci adevărul lui Dumnezeu spus altora e adevărată potolire de însetare.

Dacă mănânc cu tine sinceritatea atunci ne simţim oameni unul cu altul.

Dacă te văd bolnav de întristare şi te înseninez sau dacă ştii că te poţi baza pe mine înseamnă că nu mai eşti bolnav de inimă rea.

O, dacă te simţi în lumea asta ca într-o temniţă şi te vezi străin, dacă te vezi al nimănui, şi eu ştiu să te văd, atunci tu eşti împreună cu mine şi eu cu tine şi amândoi ne ţinem în nădejde!

Căci ce altceva înseamnă fraţii Mei cei prea mici, cei prea umili, neînsemnaţi, nebăgaţi în seamă [adelfon Mu ton elahiston, v. 40] decât ridicarea oricărui om la cinstea pe care trebuie să I-o dăm lui Hristos Însuşi?

Dacă ştii să vorbeşti tuturor ca Domnului atunci ştii să Îl respecţi pe El în oameni, ştii să vezi adâncul umanităţii tale şi al lor şi să nu treci pe nimeni cu vederea.

Cărţile Sfinţilor sunt pline de cugetări la Rai şi Iad deopotrivă, de poziţionări continue faţă de fericirea şi jalea veşnică. Mereu se îndulceau şi ne îndulcim cu fericirea Raiului şi ne amărâm inima şi mintea cu nefericirea suferinţei celei veşnice, adică cu depărtarea de preascumpa şi preaduce faţă a Domnului.

O necontenită pendulare între cele două stări. O continuă trăire a bucuriei lui Dumnezeu şi a amărăciunii păcatelor proprii.

Tocmai de aceea e dumnezeiască libertatea de a iubi: pentru că tu, care ai bucurii şi tristeţi, vrei să fii cu un altul, care are și el bucurii şi tristeţi şi nu de unul singur.

Şi pentru că vrei să fii cu altul şi să îl vezi, să îl admiri văzându-l, să îl doreşti văzându-l, să te încânţi văzându-l tocmai de aceea Îl vezi pe Domnul, pentru că te vezi în relaţie şi nu în continuă inamiciţie cu altul.

Îl vezi pentru că nu îţi ajungi.

Îl vezi pentru că vrei să te afli.

La fel, Îl cauţi pe El pentru că vrei să te umpli de El. Îl doreşti pe El şi Te spânzuri de dorul Lui între cer şi pământ pentru că nu vrei cu tine, nu vrei să fii singur, ci vrei să fii cu Cel ce împlineşte toate, toate dorurile, în toţi.

Versetul ultim, v. 46, vorbeşte despre mergere, despre dinamism şi spre rău şi spre bine.

Mergi unde ai dorit, unde ai dorit în mod constant.

Mergi unde eşti învăţat să mergi.

De aceea, când unii nu vă suportă pentru că mergeţi acolo unde ei nu prea merg, în Biserica lui Dumnezeu şi nu aveţi manierele pe care ei le au să vă amintiţi că libertatea e un cuţit cu dublu tăiş: pe de o parte, te operează de patimi iar, pe de altă parte, te face să cazi în toate gropile. Şi, cum ai ceea ce îţi strângi, cu ce te umpli, nimeni nu e vinovattu ai dorit ceea ce vei avea.

De-a lungul timpului au existat teologi şi creştini ortodocşi şi nu numai, care şi-au pus problema veşniciei Iadului ca pedeapsă prea mare pentru nimicnicia umană.

Însă, dacă e să raţionăm corect, atunci pentru o viaţă în pocăinţă, prin care Dumnezeu ne învredniceşte de slava Sa, ar trebui să nu merităm nici atunci bucuria pentru că e mai mare decât viaţa noastră.

Rezolvarea falsei aporii[2] ţine însă de libertatea noastră.

Dacă te-ai potrivit întreaga viaţă cu un fel de viaţă, cu un fel de a simţi şi trăi lucrurile, cum să fii propriu altei vieţi, dacă aici, pe pământ, nu ţi-ai pregătit fiinţa pentru frumuseţea veşniciei?

Aici ne pregătim, suntem în stadiul de a ne crea mădulare, organe pentru veşnicie. Ca să rezonezi cu veşnicia, ca să fii un mediu transparent pentru slava lui Dumnezeu trebuie să fii de acum, trebuie să te faci de acum.

De aceea şi Domnul cere îmbrăcarea noastră în slavă pentru atunci când va veni să împartă pe unii de alţii, să împartă alegerile noastre.

Aici avem de-a face cu adevărata criză, adică judecată. Judecata e cea care ne arată cum suntem, nu cum vrem să fim. Şi de aceea judecata nu poate să ne arate puri, pe noi, cei care din pântecele mamei noastre am început să intuim şi să ne mişcăm cu mişcări păcătoase.

Dumnezeu să ne dea tuturor gândul cel bun, gândul pocăinţei, în care să nu judecăm pe aproapele nostru ci să ne judecăm doar pe noi.

Dumnezeu să vă binecuvinteze pe toţi şi să vă dea pace şi multă linişte în viaţa dumneavoastră. Amin!


[1] Scrisă în data de 1 martie 2008.

[2] Falsei probleme de nerezolvat.

Praedicationes (vol. 1) [20]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Praedicationes

(vol. 1)

***

Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Predică la Duminica a 33-a după Rusalii. Parabola vameşului şi a fariseului. Începutul Triodului [Lc. 18, 10-14]

Iubiţii mei[1],

acum, la începutul pregătirii pentru postire, Evanghelia zilei este un deget îndreptat spre fiecare dintre noi, pentru că viaţa omului este între mândrie şi smerire.

Când m-am înălţat cu mintea, Tu m-ai smerit, Doamne! Şi de aceea mă bucur că m-ai smerit, pentru că am învăţat îndreptările Tale [ta dicheomata Su] [Ps. 118, 71].

Cu alte cuvinte, fiecare dintre noi am fost şi farisei, şi lăudăroşi, oameni semeţi, care se încredeau numai în ei înşişi şi se bucurau de ceea ce făceau la modul egoist, dar şi vameşi, pentru că Domnul ne-a smerit, ne-a făcut să ne vedem păcatele şi să vrem pocăinţa ca mijloc de revenire la viaţă, ca mijloc de îndreptare.

Cuvintele Domnului care îndeamnă la pocăinţă sunt ca un duş rece în mijlocul iernii, pentru că au darul de-a te trezi din dormitarea păcatului, dacă conştiinţa ta este încă acută, vie.

Şi parabola de acum are darul de a te pune în faţa ta, de a te face să te vezi cu proprii tăi ochi, fără să vrei să divaghezi.

Domnul te întreabă: eşti un simulacru de creştin sau un creştin smerit? Şi tu răspunzi în inima ta Domnului, îi spui adevărul tău. Răspunsul, inevitabil, trebuie să aibă concreteţea a ceea ce eşti.

Şi un ortodox autentic va răspunde întotdeauna, aşa credem noi, că are nevoie de mila Sa, pentru că e un om păcătos. Este un om păcătos pentru că simtenu poate fi fără de păcat, pentru că e un om slab şi care cade mereu, zilnic, în tot felul de păcate.

Rugăciunile particulare ale unui creştin ortodox, cele de dimineaţă şi de seară, ca întregul cult ortodox, sunt o continuă mărturisire a păcătoşeniei proprii pentru a ne face vrednici de mila Sa, de harul Său.

Rugăciunea ortodoxă nu este superbie, nu este înşirare de elogii personale ci, dimpotrivă, e o înşirare a păcatelor proprii; o înşirare necruţătoare a păcatelor proprii.

Vă amintesc a treia rugăciune de seară, cea către Dumnezeu Sfântul Duh în care ne acuzăm de diverse păcate: „ori de m-am jurat cu numele Tău, ori de l-am hulit în gândul meu, sau pe cineva am ocărât, sau pe cineva am clevetit [am vorbit de rău n.n.] în mânia mea, sau am scârbit [am părut nesuferit pentru cineva n.n.]; sau de ceva m-am mâniat, sau am minţit, sau fără de vreme am dormit [am dormit mult n.n.], sau vreun sărac a venit la mine şi nu l-am socotit [nu l-am băgat în seamă, nu l-am miluit n.n.], sau pe fratele meu l-am scârbit, sau m-am sfădit [m-am certat pe lucruri de nimic, m-am contrazis prosteşte n.n.], sau pe cineva am osândit [am judecat şi condamnat în mintea mea n.n.], sau m-am mărit [m-am încrezut n.n.], sau m-am trufit [m-am socotit de neînlocuit n.n.], sau m-am mâniat, sau, stând la rugăciune, mintea mea s-a îngrijit de vicleniile acestei lumi, sau răzvrătire am cugetat [nespunere n.n.], sau prea m-am săturat [am mâncat mult n.n.], sau m-am îmbătat, sau nebuneşte am râs [am râs fără contenire, pentru lucruri de nimic n.n.], sau ceva rău am cugetat, sau frumuseţe străină am văzut şi cu dânsa mi-am rănit inima [mi-a rămas inima la o persoană sau la un obiect care nu îmi aparţin n.n.], sau ce nu se cuvine am grăit, sau de păcatul fratelui meu am râs, iar păcatele mele sunt nenumărate, sau de rugăciune nu m-am îngrijit, sau altceva rău am făcut şi nu-mi aduc aminte; că acestea toate şi mai mari decât acestea am făcut”.

Aceste reamintiri ale păcatelor noastre sunt absolut necesare, pentru că neamintirea lor înseamnă semeţire.

La fel, continua citire a Sfintei Scripturi, a Sfinţilor Părinţi, a Vieţilor Sfinţilor, a dogmelor şi canoanelor Bisericii, participarea la slujbe şi rugăciuni sunt absolut necesare pentru că reamintirea continuă înseamnă adăstarea în ele, rămânerea în acest mod de a gândi lucrurile şi lumea înseamnă o continuă îmbisericire a minţii şi a vieţii noastre.

Când nu te mai apleci în smerenie în faţa lui Dumnezeu, când nu te mai închini şi nu mai faci metanii cu smerenie începi să vorbeşti cu un Dumnezeu închipuit, cu un Dumnezeu după mintea ta. Şi rugăciunile noastre devin atunci elogii de sine, fariseisme, manifestări cameleonice, pentru că luăm în seamă numai ceea ce ne place.

Spovedania e mărturisirea a ceea ce nu ne place că suntem dar suntem. Mustrarea Domnului primită prin duhovnicii şi fraţii noştri întru credinţă, deşi nu ne place la momentul respectiv este mai apoi izvorâtoare de multă bucurie.

Căderea în păcat e o dramă. O dramă personală şi eclesială, pentru că atinge întreaga Biserică orice păcat al nostru. Ieşirea din păcat, ridicarea din păcat e nădejde în iertarea Domnului şi ea aduce bucurie. Recunoaşterea păcatelor proprii, această osândire de sine, necruţare de sine are drept scop umplerea noastră de bucuria iertării Sale.

Mărturisirea păcatelor şi pocăinţa pentru ele este o eradicare a morţii, a întristării, a păcatului din fiinţa noastră, deci un moment de bucurie, deşi îmbracă aparenţa unei dureri şi ruşini enorme.

În mijlocul mărturisirii e dorinţa de îndreptare şi, pe când noi mărturisim ceea ce am păcătuit, devenim ceea ce harul ne dă să fim: iertaţi de mila lui Dumnezeu.

Însă iertarea cere mărturisire. Pentru iertare trebuie să mărturiseşti păcatele tale şi să ţi le asumi, să spui că acestea sunt boala ta de care vrei să scapi.

De aceea conştiinţele sensibile nu suportă să stea cu păcatul în casă ci se mărturisesc des, foarte des. E normal să fie aşa.

Cine doreşte să stea cu murdăria în casă şi să o contemple?! Cine poate fi aşa de nesimţit încât să considere că e mai bun mirosul de veceu decât mirosul de aer prospăt de pădure?!!

De aceea, păcatul este evacuat imediat, este spovedit din fiinţa noastră, pentru ca să trăim fericirea celor cărora li s-au iertat fărădelegile şi ale căror păcate li s-au acoperit [Ps. 31, 1], li s-au trecut cu vederea.

Rugăciunea vameşului este o definiţie a normalităţii. A fi dedicheomenos [Lc. 18, 14], îndreptat, a te îndrepta, a te însănătoşi înseamnă a-ţi mărturisi păcatele tale şi a te umple de iertarea lui Dumnezeu.

Nu suntem oameni Drepţi şi Sfinţi sau nu ajungem Sfinţi pentru că nu am avut păcate, ci pentru că nu am lăsat păcatul să fie suveran în noi, să ne conducă.

Dacă vameşul a plecat îndreptat de la templu, după ce coborâse în smerenie şi şi-a recunoscut păcatele sale cele multe, e pentru că a recunoscut că nu poate fi independent în faţa lui Dumnezeu, ci dependent total de El.

Simţirea faptului că numai recunoaşterea păcatelor în faţa lui Dumnezeu ne aduce normalitatea, îi face pe creştinii ortodocşi care ies de sub epitrahilul duhovnicilor lor să simtă că zboară, că sunt nişte fiinţe întraripate, pentru că sunt despovăraţi de păcate.

Astăzi suntem îndrumaţi aşadar să ne vedem cu acuitate maximă viaţa şi să mărturisim în faţa lui Dumnezeu lucrurile care ne fac grei, care ne împovărează.

A-ţi lua pietrele de pe inimă înseamnă a-ţi spovedi păcatele.

A te elibera de greutăţi înseamnă a te umple de libertatea harului. Şi a te umple de libertate duhovnicească înseamnă a mulţumi cu adevărat, din adâncul inimii tale bunătăţii lui Dumnezeu, pentru că S-a arătat preamilostiv şi iubitor de oameni cu tine, cu viaţa ta.

Greşeala noastră ca farisei, ca oameni dubli, nu e că vrem să-I mulţumim lui Dumnezeu şi, enumerând faptele noastre bune, Dumnezeu ar fi scârbit de faptul că noi facem lucruri bune. Nu! Lui îi place să îi spui faptele tale bune, alături de păcatele tale, dar să recunoşti că aceste fapte bune le-ai făcut cu harul Său.

Cum să nu îi placă lui Dumnezeu rugăciunea de mulţumire?! Cum să nu Îi placă lui Dumnezeu mulţumiri ca acestea: Doamne, Dumnezeul meu, Îţi mulţumesc că mi-ai dat mie păcătosului să trec cu bine examenul acesta sau această stare de boală, în care mi-am văzut adâncul neputinţei mele şi am văzut că numai Tu m-ai ajutat să trec prin ele.

Însă Lui nu îi place să vii în faţa Sa cu sentimentul, cu starea de spirit că I-ai spune lucruri pe care nu le ştie. Sau să vii în faţa Sa cu sentimentul că faptele tale te îndreptăţesc să condamni pe un altul, păcătos sau Sfânt.

Starea noastră de dreptate, de sfinţenie, nu ne dă dreptul să-l deznădăjduim pe fratele nostru, să-l calomniem sau să îl ironizăm.

Sporirea duhovnicească nu este un motiv de a ne crede speciali în faţa altora, ci este o datorie de conştiinţă care ne face să ne simţim mereu datori la a face binele, decât la a-i îndatora pe alţii la a ne ridica statui.

Cu cât sunt mai adânc în viaţa mea cu Dumnezeu cu atât trebuie să mă comport mai delicat cu confraţii mei, pentru că adâncirea mea în sfinţenie mă face să văd şi mai complex, şi mai adânc, starea mea de neputinţă, păcătoşenia mea.

De aceea îndreptăţirea de sine a fariseului nu venea din conştiinţa delicată a sfinţeniei ci din starea de judecător impasibil a celor care erau sub el, sub felul vieţii sale.

El se compara cu cei pe care îi întrecea.

El ştia că nu a făcut unele păcate, că are o viaţă înscrisă într-o anume ordine. Dar considera că ordinea vieţii lui e singura ordine posibilă.

Greşeala fundamentală în raportarea noastră la alţii e aceasta: de a considera că toţi au aceeaşi viziune asupra vieţii ca şi noi sau că trebuie să aibă.

Fariseul cerea vameşului să aibă aceeaşi viaţă cu el pentru că îşi considera percepţia asupra vieţii ca fiind singura percepţie posibilă.

Însă vameşul respinge ideea de contorizare de sine, nu vrea să se înscrie într-o ierarhie a valorilor autonome, statutate de el însuşi, ci vine la Dumnezeu ca lipsit de orice valoare.

Renunţarea la sine a vameşului e rugăciune de pocăinţă. În rugăciunea sa, vameşul, renunţând la părerea de sine, la orice părere de sine, intră în supralogica lui Dumnezeu, care nu dă iertare pentru că eşti mai Sfânt sau pentru că eşti mai păcătos ci pentru că recunoşti nu poţi trăi fără El.

Ierarhia valorică internă a fariseului îşi pierde orice fundament prin renunţarea la ierarhizarea faptelor personale din fiinţa vameşului.

Vameşul, prin aceea că recunoaște că nimic nu e bun în sine, ajunge la adevărata valoare a vieţii: a fi împreună cu Dumnezeu şi îndreptat de către El. Fariseul nu se simte atât de împăcat ca vamaşeul, pentru că el nu vrea să renunţe la sine, la ceea ce crede că a făcut bine sau rău, pentru a avea intimitate cu El.

Vameşul vrea intimitatea cu Domnul dincolo de binele sau răul lui, nădăjduind numai în Domnul, pe când fariseul vrea binele lui, pe care îl vrea pus în faţa lui Dumnezeu, găsindu-şi mai degrabă bucuria în ceea ce a făcut el decât în ceea ce poate primi prin mila Sa.

De fiecare dată când ne întemeiem deciziile numai pe noi ajungem să constatăm, ca fariseul, că nu ne simţim atât de împăcaţi pe cât ne-am dori. Facem lucrul, îl putem face foarte bine, dar nu ne simţim împliniţi.

Şi observăm atunci că lucrul cu adevărat bun era sau trebuie să fie altul, dacă meseria, orientarea socială pe care o avem acum nu ne aduce libertatea interioară a harului.

Când însă înţelegem că ceva ne aduce libertate şi ne împlineşte, atunci ne simţim călăuziţi şi îndreptaţi de către Dumnezeu şi atunci suntem în bucuria Sa, pentru că simţim că trăim o împlinire profundă prin ceea ce facem.

Vă doresc, ne dorim tuturor să avem un drum spre Învierea Domnului plin de bucurii duhovniceşti, de împliniri interioare!

Cred că e cu putinţă, că totul e cu putinţă dacă e voia Domnului în viaţa noastră.

Coborârea în smerenie şi în corecta raportare a noastră la Dumnezeu ne aduce înălţarea, îndreptarea vieţii noastre.

Fie dar să ne umplem de îndreptarea Sa şi să ne bucurăm cu bucurie negrăită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!


[1] Scrisă în data de 16 februarie 2008.

Pauza de poezie

Cuvinte sus, cuvinte jos…la mijloc muștar,

care îți curge pe partituri, pe voce, pe conștiință,

pe folderele din computerul tău din nori,

pe axele dintre două cercuri curbe.

Nimic despre noi. Nimic despre tine. Mereu despre alții.

Pentru că mințim despre noi mai mult decât mințim despre alții, pentru că acei alții nu ne privesc.

Și dacă ne-ar privi, am fi jumătate paie…jumătate puncte-puncte,

și între interstiții am fi goi de cafea,

goi de năduf,

goi de implanturi,

implantate în noi odată cu o muzică neliniștitoare.

O, unde mai sunt cărnurile de altădată,

cele dintre cuvinte și cuvinte…unde astăzi numai muștarul tronează?!

Unde sunt elementele de legătură între generații?

Unde e vederea din tăcere,

tăcerea din bere,

berea din cap,

capul din somn?

Nu te-am auzit rugându-te, jelindu-te, constipându-te de vreo durere.

Nu am auzit că ai vreun Dumnezeu

Nu am auzit nimic despre tine…ci mereu despre alții, la fel de anonimi și insignifianți ca și tine, care se scurg undeva

și nu-i mai vedem…și unii se bucură teribil…că nu-i mai vedem…

Însă moartea nu le rezolvă pe toate!

Mai rămân cărțile neînțelese, vorbele nezise, cărțile nescrise.

Mai rămân golurile…dintre noi…care nu se umplu după moarte ci se lățesc, se absolutizează, ne fac etanși, ne fac pereți, ne fac scaieți, ne fac…măreți.

O, da, să mori tu, cel măreț…ca să fiu eu…cel pădureț!

Să vin eu, care nu am nimic de spus…și să spun ce îmi trece prin cap,

pentru că nu te suport pe tine, da, pe tine cel cu mult cap.

În acest sector de activitate,

în poezie,

orice pauză înseamnă un regres…și nu o liniște.

De aceea nu luați pauză niciodată de la poezie…nici măcar atunci când vi se pare că sunteți opturi.

Opt ori opt fac întotdeauna…iremediabil de mult.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno