Praedicationes (vol. 1) [20]
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Praedicationes
(vol. 1)
***
Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Predică la Duminica a 33-a după Rusalii. Parabola vameşului şi a fariseului. Începutul Triodului [Lc. 18, 10-14]
Iubiţii mei[1],
acum, la începutul pregătirii pentru postire, Evanghelia zilei este un deget îndreptat spre fiecare dintre noi, pentru că viaţa omului este între mândrie şi smerire.
Când m-am înălţat cu mintea, Tu m-ai smerit, Doamne! Şi de aceea mă bucur că m-ai smerit, pentru că am învăţat îndreptările Tale [ta dicheomata Su] [Ps. 118, 71].
Cu alte cuvinte, fiecare dintre noi am fost şi farisei, şi lăudăroşi, oameni semeţi, care se încredeau numai în ei înşişi şi se bucurau de ceea ce făceau la modul egoist, dar şi vameşi, pentru că Domnul ne-a smerit, ne-a făcut să ne vedem păcatele şi să vrem pocăinţa ca mijloc de revenire la viaţă, ca mijloc de îndreptare.
Cuvintele Domnului care îndeamnă la pocăinţă sunt ca un duş rece în mijlocul iernii, pentru că au darul de-a te trezi din dormitarea păcatului, dacă conştiinţa ta este încă acută, vie.
Şi parabola de acum are darul de a te pune în faţa ta, de a te face să te vezi cu proprii tăi ochi, fără să vrei să divaghezi.
Domnul te întreabă: eşti un simulacru de creştin sau un creştin smerit? Şi tu răspunzi în inima ta Domnului, îi spui adevărul tău. Răspunsul, inevitabil, trebuie să aibă concreteţea a ceea ce eşti.
Şi un ortodox autentic va răspunde întotdeauna, aşa credem noi, că are nevoie de mila Sa, pentru că e un om păcătos. Este un om păcătos pentru că simte că nu poate fi fără de păcat, pentru că e un om slab şi care cade mereu, zilnic, în tot felul de păcate.
Rugăciunile particulare ale unui creştin ortodox, cele de dimineaţă şi de seară, ca întregul cult ortodox, sunt o continuă mărturisire a păcătoşeniei proprii pentru a ne face vrednici de mila Sa, de harul Său.
Rugăciunea ortodoxă nu este superbie, nu este înşirare de elogii personale ci, dimpotrivă, e o înşirare a păcatelor proprii; o înşirare necruţătoare a păcatelor proprii.
Vă amintesc a treia rugăciune de seară, cea către Dumnezeu Sfântul Duh în care ne acuzăm de diverse păcate: „ori de m-am jurat cu numele Tău, ori de l-am hulit în gândul meu, sau pe cineva am ocărât, sau pe cineva am clevetit [am vorbit de rău n.n.] în mânia mea, sau am scârbit [am părut nesuferit pentru cineva n.n.]; sau de ceva m-am mâniat, sau am minţit, sau fără de vreme am dormit [am dormit mult n.n.], sau vreun sărac a venit la mine şi nu l-am socotit [nu l-am băgat în seamă, nu l-am miluit n.n.], sau pe fratele meu l-am scârbit, sau m-am sfădit [m-am certat pe lucruri de nimic, m-am contrazis prosteşte n.n.], sau pe cineva am osândit [am judecat şi condamnat în mintea mea n.n.], sau m-am mărit [m-am încrezut n.n.], sau m-am trufit [m-am socotit de neînlocuit n.n.], sau m-am mâniat, sau, stând la rugăciune, mintea mea s-a îngrijit de vicleniile acestei lumi, sau răzvrătire am cugetat [nespunere n.n.], sau prea m-am săturat [am mâncat mult n.n.], sau m-am îmbătat, sau nebuneşte am râs [am râs fără contenire, pentru lucruri de nimic n.n.], sau ceva rău am cugetat, sau frumuseţe străină am văzut şi cu dânsa mi-am rănit inima [mi-a rămas inima la o persoană sau la un obiect care nu îmi aparţin n.n.], sau ce nu se cuvine am grăit, sau de păcatul fratelui meu am râs, iar păcatele mele sunt nenumărate, sau de rugăciune nu m-am îngrijit, sau altceva rău am făcut şi nu-mi aduc aminte; că acestea toate şi mai mari decât acestea am făcut”.
Aceste reamintiri ale păcatelor noastre sunt absolut necesare, pentru că neamintirea lor înseamnă semeţire.
La fel, continua citire a Sfintei Scripturi, a Sfinţilor Părinţi, a Vieţilor Sfinţilor, a dogmelor şi canoanelor Bisericii, participarea la slujbe şi rugăciuni sunt absolut necesare pentru că reamintirea continuă înseamnă adăstarea în ele, rămânerea în acest mod de a gândi lucrurile şi lumea înseamnă o continuă îmbisericire a minţii şi a vieţii noastre.
Când nu te mai apleci în smerenie în faţa lui Dumnezeu, când nu te mai închini şi nu mai faci metanii cu smerenie începi să vorbeşti cu un Dumnezeu închipuit, cu un Dumnezeu după mintea ta. Şi rugăciunile noastre devin atunci elogii de sine, fariseisme, manifestări cameleonice, pentru că luăm în seamă numai ceea ce ne place.
Spovedania e mărturisirea a ceea ce nu ne place că suntem dar suntem. Mustrarea Domnului primită prin duhovnicii şi fraţii noştri întru credinţă, deşi nu ne place la momentul respectiv este mai apoi izvorâtoare de multă bucurie.
Căderea în păcat e o dramă. O dramă personală şi eclesială, pentru că atinge întreaga Biserică orice păcat al nostru. Ieşirea din păcat, ridicarea din păcat e nădejde în iertarea Domnului şi ea aduce bucurie. Recunoaşterea păcatelor proprii, această osândire de sine, necruţare de sine are drept scop umplerea noastră de bucuria iertării Sale.
Mărturisirea păcatelor şi pocăinţa pentru ele este o eradicare a morţii, a întristării, a păcatului din fiinţa noastră, deci un moment de bucurie, deşi îmbracă aparenţa unei dureri şi ruşini enorme.
În mijlocul mărturisirii e dorinţa de îndreptare şi, pe când noi mărturisim ceea ce am păcătuit, devenim ceea ce harul ne dă să fim: iertaţi de mila lui Dumnezeu.
Însă iertarea cere mărturisire. Pentru iertare trebuie să mărturiseşti păcatele tale şi să ţi le asumi, să spui că acestea sunt boala ta de care vrei să scapi.
De aceea conştiinţele sensibile nu suportă să stea cu păcatul în casă ci se mărturisesc des, foarte des. E normal să fie aşa.
Cine doreşte să stea cu murdăria în casă şi să o contemple?! Cine poate fi aşa de nesimţit încât să considere că e mai bun mirosul de veceu decât mirosul de aer prospăt de pădure?!!
De aceea, păcatul este evacuat imediat, este spovedit din fiinţa noastră, pentru ca să trăim fericirea celor cărora li s-au iertat fărădelegile şi ale căror păcate li s-au acoperit [Ps. 31, 1], li s-au trecut cu vederea.
Rugăciunea vameşului este o definiţie a normalităţii. A fi dedicheomenos [Lc. 18, 14], îndreptat, a te îndrepta, a te însănătoşi înseamnă a-ţi mărturisi păcatele tale şi a te umple de iertarea lui Dumnezeu.
Nu suntem oameni Drepţi şi Sfinţi sau nu ajungem Sfinţi pentru că nu am avut păcate, ci pentru că nu am lăsat păcatul să fie suveran în noi, să ne conducă.
Dacă vameşul a plecat îndreptat de la templu, după ce coborâse în smerenie şi şi-a recunoscut păcatele sale cele multe, e pentru că a recunoscut că nu poate fi independent în faţa lui Dumnezeu, ci dependent total de El.
Simţirea faptului că numai recunoaşterea păcatelor în faţa lui Dumnezeu ne aduce normalitatea, îi face pe creştinii ortodocşi care ies de sub epitrahilul duhovnicilor lor să simtă că zboară, că sunt nişte fiinţe întraripate, pentru că sunt despovăraţi de păcate.
Astăzi suntem îndrumaţi aşadar să ne vedem cu acuitate maximă viaţa şi să mărturisim în faţa lui Dumnezeu lucrurile care ne fac grei, care ne împovărează.
A-ţi lua pietrele de pe inimă înseamnă a-ţi spovedi păcatele.
A te elibera de greutăţi înseamnă a te umple de libertatea harului. Şi a te umple de libertate duhovnicească înseamnă a mulţumi cu adevărat, din adâncul inimii tale bunătăţii lui Dumnezeu, pentru că S-a arătat preamilostiv şi iubitor de oameni cu tine, cu viaţa ta.
Greşeala noastră ca farisei, ca oameni dubli, nu e că vrem să-I mulţumim lui Dumnezeu şi, enumerând faptele noastre bune, Dumnezeu ar fi scârbit de faptul că noi facem lucruri bune. Nu! Lui îi place să îi spui faptele tale bune, alături de păcatele tale, dar să recunoşti că aceste fapte bune le-ai făcut cu harul Său.
Cum să nu îi placă lui Dumnezeu rugăciunea de mulţumire?! Cum să nu Îi placă lui Dumnezeu mulţumiri ca acestea: Doamne, Dumnezeul meu, Îţi mulţumesc că mi-ai dat mie păcătosului să trec cu bine examenul acesta sau această stare de boală, în care mi-am văzut adâncul neputinţei mele şi am văzut că numai Tu m-ai ajutat să trec prin ele.
Însă Lui nu îi place să vii în faţa Sa cu sentimentul, cu starea de spirit că I-ai spune lucruri pe care nu le ştie. Sau să vii în faţa Sa cu sentimentul că faptele tale te îndreptăţesc să condamni pe un altul, păcătos sau Sfânt.
Starea noastră de dreptate, de sfinţenie, nu ne dă dreptul să-l deznădăjduim pe fratele nostru, să-l calomniem sau să îl ironizăm.
Sporirea duhovnicească nu este un motiv de a ne crede speciali în faţa altora, ci este o datorie de conştiinţă care ne face să ne simţim mereu datori la a face binele, decât la a-i îndatora pe alţii la a ne ridica statui.
Cu cât sunt mai adânc în viaţa mea cu Dumnezeu cu atât trebuie să mă comport mai delicat cu confraţii mei, pentru că adâncirea mea în sfinţenie mă face să văd şi mai complex, şi mai adânc, starea mea de neputinţă, păcătoşenia mea.
De aceea îndreptăţirea de sine a fariseului nu venea din conştiinţa delicată a sfinţeniei ci din starea de judecător impasibil a celor care erau sub el, sub felul vieţii sale.
El se compara cu cei pe care îi întrecea.
El ştia că nu a făcut unele păcate, că are o viaţă înscrisă într-o anume ordine. Dar considera că ordinea vieţii lui e singura ordine posibilă.
Greşeala fundamentală în raportarea noastră la alţii e aceasta: de a considera că toţi au aceeaşi viziune asupra vieţii ca şi noi sau că trebuie să aibă.
Fariseul cerea vameşului să aibă aceeaşi viaţă cu el pentru că îşi considera percepţia asupra vieţii ca fiind singura percepţie posibilă.
Însă vameşul respinge ideea de contorizare de sine, nu vrea să se înscrie într-o ierarhie a valorilor autonome, statutate de el însuşi, ci vine la Dumnezeu ca lipsit de orice valoare.
Renunţarea la sine a vameşului e rugăciune de pocăinţă. În rugăciunea sa, vameşul, renunţând la părerea de sine, la orice părere de sine, intră în supralogica lui Dumnezeu, care nu dă iertare pentru că eşti mai Sfânt sau pentru că eşti mai păcătos ci pentru că recunoşti că nu poţi trăi fără El.
Ierarhia valorică internă a fariseului îşi pierde orice fundament prin renunţarea la ierarhizarea faptelor personale din fiinţa vameşului.
Vameşul, prin aceea că recunoaște că nimic nu e bun în sine, ajunge la adevărata valoare a vieţii: a fi împreună cu Dumnezeu şi îndreptat de către El. Fariseul nu se simte atât de împăcat ca vamaşeul, pentru că el nu vrea să renunţe la sine, la ceea ce crede că a făcut bine sau rău, pentru a avea intimitate cu El.
Vameşul vrea intimitatea cu Domnul dincolo de binele sau răul lui, nădăjduind numai în Domnul, pe când fariseul vrea binele lui, pe care îl vrea pus în faţa lui Dumnezeu, găsindu-şi mai degrabă bucuria în ceea ce a făcut el decât în ceea ce poate primi prin mila Sa.
De fiecare dată când ne întemeiem deciziile numai pe noi ajungem să constatăm, ca fariseul, că nu ne simţim atât de împăcaţi pe cât ne-am dori. Facem lucrul, îl putem face foarte bine, dar nu ne simţim împliniţi.
Şi observăm atunci că lucrul cu adevărat bun era sau trebuie să fie altul, dacă meseria, orientarea socială pe care o avem acum nu ne aduce libertatea interioară a harului.
Când însă înţelegem că ceva ne aduce libertate şi ne împlineşte, atunci ne simţim călăuziţi şi îndreptaţi de către Dumnezeu şi atunci suntem în bucuria Sa, pentru că simţim că trăim o împlinire profundă prin ceea ce facem.
Vă doresc, ne dorim tuturor să avem un drum spre Învierea Domnului plin de bucurii duhovniceşti, de împliniri interioare!
Cred că e cu putinţă, că totul e cu putinţă dacă e voia Domnului în viaţa noastră.
Coborârea în smerenie şi în corecta raportare a noastră la Dumnezeu ne aduce înălţarea, îndreptarea vieţii noastre.
Fie dar să ne umplem de îndreptarea Sa şi să ne bucurăm cu bucurie negrăită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!
[1] Scrisă în data de 16 februarie 2008.