Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 21 iunie 2011

Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1) [12]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Teologia Dogmatică

Ortodoxă

O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe în contextul religios,

cultural și științific al lumii de astăzi

*

vol. 1

*

Teologie pentru azi

București

20**

***

Domnul Îl cheamă pe Moise să suie în munte, către Sine, şi să stea acolo, pentru că are să-i dea tablele de piatră [ta pixia ta litina] [24, 12]. Pe acestea vor fi legea şi poruncile [ton nomon che tas entolas] pe care El le-a scris, pentru ca să fie lege poporului [Ibidem].

Moise şi Iosua/ Iisus se urcă în muntele lui Dumnezeu [24, 13] şi acesta e acoperit de nor [24, 15], de norul slavei dumnezeieşti.

În 24, 16 se vorbeşte în mod elocvent de trăirea într-o realitate extatică continuă, timp de mai multe zile: „Che catevi i doxa tu Teu epi to oros to Sina che ecalipsen afto i nefeli ex imeras che ecalesen Chirios ton Moisin ti imera ti evdomi ec mesu tis nefelis” [Şi s-a coborât slava lui Dumnezeu pe muntele Sina şi l-a acoperit pe el norul {timp de} şase zile. Iar Domnul a chemat pe Moise în ziua a 7-a în mijlocul norului].

Versetul 24, 16 se concentrează asupra lui Moise fără a vorbi ceva despre Iisus şi ne spune că au fost într-o stare extatică timp de 7 zile.

Dacă Moise şi Iisus, datorită intimităţii cu Domnul, vedeau că pe munte s-a coborât norul slavei dumnezeieşti sau că ei erau în norul slavei Sale, poporul de la baza muntelui vedeau „chipul slavei Domnului aidoma {unui} foc arzând pe vârful muntelui” [to…idos tis doxis Chiriu odi pir flegon epi tis corifis tu orus] [24, 17].

Se subliniază constant în cartea Ieşirea diferenţa dintre intimitatea cu Dumnezeu şi depărtarea de Dumnezeu. Deşi era aceeaşi slavă a lui Dumnezeu pe care o vedeau, fiecare o vedea pe măsura intimităţii sale cu Domnul. Despre această intimitate abisală, nespus de profundă vorbeşte şi ultimul verset al capitolului, adică 24: 18: „şi a intrat Moise în mijlocul norului şi a urcat în munte şi a stat acolo, în munte, 40 de zile şi 40 de nopţi”.

O taină profundă, inter-personală această împreună-vorbire de atâtea zile a lui Moise cu Dumnezeu. El a stat în vedenie timp de 40 de zile şi 40 de nopţi şi a primit cele pe care i le spunea Dumnezeu.

Capitolele următoare, până la finalul vorbirii lui Dumnezeu cu Moise pe munte, reprezintă relatări ale unor convorbiri extatice avute de către Moise cu Domnul.

Domnul vorbeşte către Moise [25, 1] în extaz şi îl învaţă despre cum trebuie poporul să-I aducă pârgă, să-I aducă Sieşi primele roade [25, 2].

Israel va face Domnului locaş sfânt [aghiasma] şi acolo El Se va arăta întru ei [25, 8]. Modelul/ paradigma/ exemplul cortului [to paradigma tis schinis] ce va fi făcut i-a fost dezvăluit/ arătat lui Moise de către Domnul. La fel şi modelul/ chipul obiectelor din cort [25, 9][1]. E prima apariţie textuală în LXX a substantivului paradigma şi în 25, 9 apare de două ori.

Domnul Se va face cunoscut lui Moise şi va vorbi cu el de deasupra locului ispăşirii [anoten tu ilastiriu], din mijlocul celor doi heruvimi ce vor fi pe chivotul mărturiei [tis chivotu tu martiriu] [25, 22]. De aici îi va porunci toate lui Moise pentru fiii lui Israel [Ibidem].

Pâinile punerii înainte, puse înaintea feţei Domnului, vor sta de-a pururi înaintea Sa [25, 30]. Lumina lămpii/ sfeşnicului[2]/ candelei[3]/ din faţa catapetesmei/ a perdelei ce despărţea Sfânta Sfintelor de Sfânta va fi ţinută aprinsă de către Aaron şi de către fiii săi, de seara până dimineaţa, înaintea Domnului, ca lege veşnică [27, 20-21].

Domnul Îşi alege preoţii şi îi indică pe nume lui Moise [28, 1] şi îl trimite pe acesta la înţelepţii la minte [tis sofis ti diania] ai lui Israel, pe care El i-a umplut de Duhul înţelegerii [28, 3].

Aceştia îi vor face lui Moise veşmânt sfânt întru sfinţire [tin stolin tin aghian…is to aghion] cu care va sluji Domnului [Ibidem]. Aaron şi fiii săi vor avea veşminte sfinte cu care vor sluji Domnului [28, 4]. Aaron va purta pe ambii săi umeri numele fiilor lui Israel înaintea Domnului, spre pomenirea lor [28, 12].

Acelaşi lucru se spune şi în 28, 23: „va purta numele fiilor lui Israel pe pieptarul judecăţii, spre pomenirea lor înaintea Domnului” [Cf. ed. BOR 2001[4] // Ieş. 28, 29, LXX, ed. Rahlfs].

Urim-ul [în LXX: tin dilosin, Arătarea] şi Tumim-ul [în LXX: tin alitian, Adevărul] vor sta pe inima lui Aaron atunci când se va înfăţişa înaintea Domnului.

Atunci el va purta pe inima sa „judecăţile fiilor lui Israel înaintea Domnului” [28, 26, ed. BOR 2001// 28, 30, LXX, ed. Rahlfs][5].

Se observă faptul că elementele vestimentare preoţeşti ale lui Aaron nu au caracter simbolic ci reprezentativ. Ceea ce astăzi am putea numi simboluri ale veşmintelor preoţeşti erau, în fapt, reprezentări ale poporului înaintea Domnului.

Aaron intră înaintea Domnului îmbrăcat în veşminte sfinte şi ele sunt purtate de către el pentru ca nu cumva să moară în timpul slujbei, al liturghisirii sale [28, 35, LXX // 28, 31, BOR 2001 // 28, 35, BOR 1988].

Pe tăbliţa de aur curat se scrie: sfinţenia Domnului [aghiasma Chiriu] [28, 36, LXX ][6], şi aceasta pentru că o reprezintă şi nu o simbolizează.

Cu ea pe frunte Aaron va şterge păcatele prin sfintele cu care îi va sfinţi [exari ta amartimata ton aghion osa an aghiasosin] pe fiii lui Israel [28, 38][7]. Cu semnul sfinţeniei Domnului pe frunte Aaron va fi plăcut [decton] în toate înaintea Domnului [Ibidem].

Aaron şi fiii săi, numai îmbrăcaţi în veşmintele preoţeşti, fiind unşi şi având mâinile lor umplute[8] şi fiind sfinţiţi, puteau să slujească Domnului ca preoţi ai Săi [28, 41][9]. Sfinţirea şi îmbrăcarea în veşmintele preoţeşti urmau alegerii lor de către Domnul.

Preoţii trebuie sfinţiţi pentru Domnul [29, 1] şi ei vor fi preoţia Domnului în veac [29, 9]. În faţa cortului mărturiei se aduce jertfă înaintea Domnului [29, 10]. Arderea-de-tot este o jertfă întru miros de bună mireasmă [is osmin efodias][10] adusă Domnului [29, 18, 25, 41].

Moise va lua din azimile puse înaintea Domnului [29, 23] şi le va pune în mâinile lui Aaron şi ale fiiilor săi, care le va afierosi/ le va pune de-o parte, pentru ca să le pună înaintea Domnului [29, 24].

În textul LXX, literal, apare următoarea expresie: „aforiis aftus aforisma enanti Chiriu” [„şi le vei afierosi pe ele afierosire înaintea Domnului”].

Despre cele afierosite Domnului se dau detalii în Ieş. 29, 26, 27, 28. Din jertfele aduse Domnului mănâncă numai cei sfinţiţi [ighiastisan] [29, 33]. Se va aduce jertfă continuă în neam, înaintea Domnului şi acolo, înaintea cortului mărturiei, Domnul Se va face cunoscut lui Moise pentru ca să vorbească cu el [29, 42].

Domnul, aşadar, va vorbi cu Moise într-un spaţiu liturgic, în faţa cortului mărturiei şi după ce s-au împlinit rânduielile de jertfe poruncite de către Domnul. El va veni ca să îi vorbească lui Moise şi atunci Se va face cunoscut acestuia.

Acolo, în faţa cortului mărturiei, unde vorbeşte cu Moise, Domnul va stabili locul Său de întâlnire cu fiii lui Israel, loc care va fi sfinţit de arătarea slavei Sale [29, 43]. Domnul va sfinţi cortul mărturiei şi jertfelnicul, alături de Aaron şi de fiii acestuia, care vor fi sfinţiţi de către El ca să Îi fie preoţi [29, 44].

Domnul va fi chemat întru fiii lui Israel şi le va fi Dumnezeul lor [29, 45]. Aceştia vor cunoaşte că Domnul este Dumnezeul lor şi Îl vor chema pe nume şi le va fi Dumnezeu [29, 46].

Jertfelnicul tămâierii [tisiastirion timiamatos] [30, 1] va fi pus în faţa chivotului mărturiei, unde Domnul Se va face cunoscut lui Moise [ 30, 6]. Pe el se va arde tămâie în mod neîntrerupt înaintea Domnului [30, 8]. Curăţirea anuală a păcatelor este Domnului sfântă a sfintelor [aghion ton aghion] [30, 10].

Când se va face socoteala [to.n sullogismo.n] fiilor lui Israel fiecare trebuie să dea un preţ de răscumpărare [lu,tra] Domnului pentru sufletul său [30, 12]. La Ieş. 30, 13-16 se stabileşte preţul de răscumpărare care trebuie dat Domnului.

În baia de aramă [lutira halcun] [30, 18] se vor spăla cu apă pe mâini şi pe picioare Aaron şi fiii lui [30, 19] pentru ca să aducă Domnului ardere de tot [30, 20]. Cu uleiul pentru ungere sfântă [hrisma aghion], cu acest mir înmiresmat [miron mirepsicon] [30, 25] se vor sfinţi toate elementele cultuale ale cortului mărturiei şi vor fi sfinte, şi vor sfinţi pe cei care se ating de ele şi, totodată, vor fi sfinţiţi preoţii Domnului pentru ca să-I slujească Lui [30, 26-30].

Tămâia înmiresmată/ tămâia binemirositoare[11][30, 35]  va fi pusă acolo unde Domnul Se va face cunoscut lui Moise [30, 36]. Aceasta este sfinţenie a Domnului [30, 37].

Domnul l-a chemat pe Veseleil [Veseleil] / Beţaleel[12] [31, 2] şi l-a umplut de Duhul dumnezeiesc al înţelepciunii, al priceperii şi al înţelegerii în toată fapta [Pnevma tion sofias che sineseos che epistimis en panti ergo] [31, 3].

Alături de el, Domnul a mai ales şi pe alţii care să facă cele ale cortului mărturiei, pentru că la tot cel înţelept cu inima [sineto cardia] El a dat înţelepciune [sinesin][31, 6]. Aceştia vor face toate întocmai cum Domnul i-a poruncit lui Moise [31, 11].

Sâmbetele Domnului trebuie păzite pentru că ele sunt semn [simion] între El şi ei, prin care cunosc că El este Domnul care îi sfinţeşte [31, 13].

Sâmbăta trebuie păzită căci aceasta este sfântă Domnului [31, 14]. Ea este „odihnă sfântă Domnului” [anapafsis aghia to Chirio] [31, 15]. Sâmbăta va fi semn veşnic între Domnul şi fiii lui Israel, pentru că Domnul a făcut lumea în 6 zile iar în ziua a 7-a a încetat şi S-a odihnit [31, 17].

După ce Domnul a încetat să-i vorbească lui Moise în muntele Sina, i-a dat cele două table ale mărturiei [placas tu martiriu], două table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu [ghegrammenas to dactilo tu Teu] [31, 18].

Domnul îl trimite pe Moise la popor, căci poporul, în absența sa, făcuse cele nelegiuite [32, 7], adică căzuse în păcatul idolatriei [ 32, 1-6]. Domnul vrea ca să facă un popor mare din Moise şi pe poporul idolatru să-l distrugă, pentru că s-a aprins mânia Lui în ei [32, 10].

Moise însă se roagă înaintea Domnului Dumnezeu pentru popor, pentru ca El să fie milostiv cu răutatea acestuia [32, 12]. Moise Îi cere Domnului să Îşi amintească de cei trei Patriarhi, de robii Săi şi de făgăduinţele pe care le-a făcut acelora [32, 13]. În urma rugăciunii Sfântului Moise: „Domnul S-a milostivit în legătură cu răutatea[13] pe care a spus că o va face poporului Său” [32, 14].

Tablele cu care Moise coboară din munte sunt „lucrul lui Dumnezeu” [ergon Teu] [32, 16], pentru că era săpat pe ele „scrisul lui Dumnezeu” [grafi Teu].

Văzând că poporul era împrăştiat în afara sa din cauza idolatriei [32, 25], fără linişte interioară, Moise cheamă la sine pe cei care sunt „pentru Domnul” [32, 26], adică pe fiii lui Levi şi aceştia ucid 3000 de bărbaţi [32, 28], se subînţelege, dintre cei care s-au închinat viţelului de aur.

Moise le spune fiilor lui Levi că Domnul le-a umplut mâinile în acea zi şi că El le va da binecuvântare [32, 29] dar că poporul a făcut păcat mare când a căzut în idolatrie [32, 30]. Le promite că se va urca în munte pentru ca să îmblânzească pe Domnul faţă de păcatul lor [Ibidem].

Moise se întoarce către Domnul şi mărturiseşte faptul că poporul a făcut păcat mare, atunci când şi-a făcut dumnezei de aur [32, 31]. Moise cere ca Domnul să le ierte păcatul lor iar dacă nu vrea să îi ierte, să îl şteargă pe el din cartea Sa [32, 32][14]. Domnul îi spune lui Moise că El va şterge din cartea Sa numai pe cei care au păcătuit înaintea Sa [32, 33], pe cei care păcătuiesc în faţa Domnului.

Domnul îi spune lui Moise să-şi continue drumul, pentru că Îngerul Său va merge în faţa sa şi că va pedepsi păcatul poporului atunci când va dori El [32, 34]. Deşi nu ştim în ce a constat pedeapsa adusă asupra poporului lui Israel, în 32, 35 se spune că Domnul a lovit poporul pentru păcatul idolatriei.

Odată cu păcatul idolatriei, Domnul începe să numească poporul lui Israel poporul lui Moise [32, 7]. Păcatul este cel care pune distanţă între popor şi Dumnezeu.

Sintagma o laos su [poporul tău] din 32, 7 reapare în 33, 1. Domnul îl trimite să urce în pământul pentru care S-a jurat Patriarhilor [Ibidem], pentru că Îngerul Său îi va izgoni pe locuitorii de acolo [33, 2]. Domnul va conduce poporul spre pământul unde curge miere şi lapte dar nu va urca împreună cu ei.

Motivul pentru care Domnul nu va urca împreună cu poporul e acela, că acest popor al lui Israel este un popor îndărătnic/ încăpăţânat [sclirotrahilon] şi nu vrea să-l distrugă pentru această îndărătnicie a sa [33, 3].

Poporul se jeleşte cu durere când aude acest cuvânt rău [to rima to poniron]/ cuvânt grozav[15] spus de către Domnul [33, 4]. Domnul cere poporului prin Moise ca să îşi dezbrace hainele slăvite şi podoabele [33, 5] şi poporul se supune [33, 6].

Moise face din propriul său cort, instalat în afara taberei şi departe de ea, cortul mărturiei [schini martiriu] [33,7]. Mai înainte de cortul tripartit, adevăratul cort al mărturiei, propriul cort al lui Moise, devine loc teofanic. Aici venea tot cel care căuta pe Domnul [pas o ziton Chirion] [Ibidem].

Când Moise intra în cortul mărturiei se cobora stâlpul de nor la uşa cortului şi-i vorbea lui Moise [33, 9]. Tot poporul vedea coborârea norului şi fiecare se închina înspre locul unde era stâlpul de nor, din faţa uşii cortului lor [33, 10]. Intimitatea imensă dintre Moise şi Domnul se vede consemnată în aceea, că „Domnul vorbea către Moise faţă către faţă, asemenea cu cineva care vorbeşte către prietenul său” [33, 11].

Pasajul de la Ieş. 33, 12-23 e o mostră de vorbire extatică cu Domnul, de mare intimitate şi îndrăzneală duhovnicească.

Moise Îi cere Domnul să-i arate pe cine va trimite împreună cu el [33, 12]. Ba, mai mult decât atât, Moise vrea ca Domnul să i Se reveleze El Însuşi, să i Se facă cunoscut pe Sine Însuşi, să Se lase văzut de către el [ 33, 13].

Domnul îl asigură de faptul că va merge înaintea sa şi îl va odihni [33, 14]. Însă Moise cere în mod expres să nu îl scoată din locul unde este, dacă Domnul nu merge cu ei [33, 15-16]. Domnul îi reconfirmă prezenţa Sa cu ei, pentru că el a aflat har înaintea Sa şi pentru că pe Moise Domnul Îl cunoaşte mai mult decât pe toţi ceilalţi [33, 17].

În momentul când Moise Îi cere Domnului ca să îi arate slava Sa [33, 18], Domnul îi spune că El Îşi va trece slava Sa prin faţa acestuia. Atunci El Îşi va rosti numele Său, adică Domnul, şi va avea milă şi îndurare/ compasiune faţă de cei care El va dori [33, 19].

Domnul îi va arăta slava Sa lui Moise, dar nu şi faţa Sa, pentru că el nu va putea s-o vadă: „nu vei putea să vezi faţa Mea, căci nu poate să vadă omul faţa Mea şi să fie viu” [33, 20].

Domnul îi arată un loc la Sine, unde trebuie să stea pe piatră [33, 21]. Când slava Domnului va trece pe acolo, El îl va pune în deschizătura pietrei şi îl va acoperi cu mâna Sa până ce El va trece [33, 22]. Când Domnul Îşi va lua mâna Sa de pe el, atunci Moise va vedea spatele Domnului dar nu şi faţa Sa [33, 23].

Domnul îl cheamă pe Moise în munte cu două noi table de piatră [34, 1]. El trebuie să urce în zori pe muntele Sina şi să stea pe vârful muntelui înaintea Domnului [34, 2]. Când Moise s-a urcat la Domnul, „Domnul S-a coborât în nor şi a stat acolo [înaintea] lui şi [Moise] a chemat numele Domnului” [34, 5].

Acolo unde Domnul cheamă, El Se face prezent, Se arată celui care a fost chemat de către El. Domnul Se lasă văzut în mod extatic.

Am putea spune că 34, 6-7 este cel mai bogat fragment scriptural de până acum, care cuprinde revelări ale însuşirilor Domnului: „Şi a trecut Domnul prin faţa lui şi a strigat: Domnul Dumnezeu cel îndurat şi milostiv, îndelung-răbdător şi mult-milostiv şi adevărat. Şi [Care] păzeşte dreptatea, Care face milă cu mii [de oameni], Care şterge nelegiuirile şi nedreptăţile şi păcatele, dar nu curăţeşte pe cel vinovat, lasă nelegiuirile părinţilor peste copii şi peste copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam”.

Astfel Domnul Se arată lui Moise ca îndelung-răbdător, ca mult-milostiv, ca Domn adevărat, ca Cel care păzeşte dreptatea, ca Cel care şterge păcatele şi fărădelegile făcute – se înţelege: dacă se pocăiesc pentru ele – dar şi ca Cel care nu îl curăţeşte pe cel vinovat, care nu se pocăieşte şi ca Cel care lasă să se răsfrângă nedreptăţile înaintaşilor peste descendenţii lor. Domnul este milostiv şi drept în acelaşi timp, plin de adevăr şi de dreptate în toate câte face.

În momentul acestei revelări şi mai plenare a Domnului în faţa lui Moise, acesta se pleacă deîndată la pământ, închinându-se Domnului [34, 8].

Şi Moise îi cere Domnului, în acest moment de mare cutremurare duhovnicească, ca Domnul să meargă împreună cu ei, pentru că poporul e încăpăţânat/ îndărătnic[16]/ tare de cerbice[17]. Moise îi cere Domnului ca El să ia asupra Sa păcatele şi fărădelegile lor şi ei să fie ai Săi [34, 9].

La cererea lui Moise, Domnul răspunde prin faptul că face legământ în faţa întregului popor. Acesta va consta în aceea că El va face lucruri slăvite, care nu s-au mai văzut pe pământ.Popoarele din jurul lor vor vedea lucrurile Domnului, căci ele vor fi minunate [34, 10].

Moise trebuie să ia aminte la toate poruncile Domnului şi îi proroceşte din nou, că El va alunga pe popoarele care ocupă pământul făgăduit lor [34, 11].

Poporul lui Israel nu trebuie să se închine la alt dumnezeu [teo etero], „pentru că Domnul Dumnezeu este zelos [şi] numele lui Dumnezeu este Zelosul” [ 34, 14][18].

Răscumpărarea întâilor născuţi [34, 20] de la Domnul şi înfăţişarea de trei ori în faţa Domnului [34, 23, 24].

Cuvintele de la 34, 10-26 sunt temeiul legământului dintre Domnul şi Israel, pe care Domnul îi porunceşte lui Moise ca să le scrie [34, 27].

Moise petrece alte patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi înaintea Domnului, în mod extatic, şi scrie pe cele două table de piatră cuvintele legământului, adică cele 10 porunci [tus deca logus] [34, 28].

La coborârea sa din munte, Moise avea faţa sa plină de strălucire dumnezeiască din cauza convorbirii Sale cu Domnul dar el nu era conştient de cum îl vedeau alţii [34, 29]. Aaron şi toţi bătrânii lui Israel văd faţa lui Moise plină de lumină dumnezeiască şi se tem să se apropie de el [34, 30]. Moise îi cheamă pe toţi ca să le spună cuvintele Domnului [34, 31-32] şi apoi îşi acoperă faţa cu un văl [calimma] [34, 33].

Moise îşi dădea vălul jos când intra înaintea Domnului [34,  34] dar şi-l punea pe faţă înaintea poporului, pentru că fiii lui Israil vedeau faţa sa ca fiind slăvită, plină de slavă dumnezeiască [34, 35].

Moise adună întreaga sinagogă, adunare a fiilor lui Israil şi le vorbeşte despre odihna Domnului [anapafsis Chirio] [35, 2] şi despre partea/ afierosirea Domnului [aferema Chirio] [35, 5].

Partea Domnului era pe măsura inimii şi a gândirii fiecăruia [35, 21]. Toate cele ale cortului sfânt se fac după cum poruncise Domnul lui Moise [35, 29; 36, 1; 36, 5; 38, 2*[19]; 39, 4*, 39, 6*, 39, 10[20]; 39, 25*; 39, 28*; 39, 30*; 39, 31*; 39, 42*; 39, 43*].

Domnul îi spune lui Moise cum să întindă cortul mărturiei [40, 1-15[21]] şi el împlineşte cuvântul Domnului [40, 16; 40, 21; 40, 23; 40, 25; 40, 27; 40, 29*].

Când Moise a terminat de făcut toate cele ale cortului,  „un nor a acoperit cortul mărturiei şi cortul s-a umplut de slava Domnului” [40, 34[22]].

Din această cauză, Moise nu putea să intre în cortul mărturiei, pentru că norul îl umbrea pe el [40, 35]. Ridicarea norului slavei dumnezeieşti de deasupra cortului era semnul că poporul trebuie să meargă mai departe [40, 36].

Acest nor al slavei dumnezeiești de deasupra cortului era văzut noaptea ca foc. Tot Israelul şi în toate călătoriile lor au văzut aceste schimbări ale slavei Domnului petrecute în timpul zilei şi al nopţii [40, 38] şi au ştiut că Domnul este cu ei.


[1] Ed. BOR 1988 vorbeşte despre model, pe când ed. BOR 2001 despre chip, când vine vorba să traducă pe para,deigma.

[2] Varianta ed. BOR 1988.

[3] Varianta ed. BOR 2001.

[4] În LXX, ed. Rahlfs, nu există 28, 23-28 şi ÎPS Bartolomeu Anania traduce aceste versete în ed. BOR 2001 din WTT. Ieş. 28, 23 nu coincide în ediţiile BOR 1988 şi 2001.

[5] Conţinutul ideatic de la Ieş. 28, 26, din ed. BOR 2001, apare în ed. BOR 1988 la Ieş. 28, 30.

[6] Este identic cu ed. BOR 1988. În ed. BOR 2001 28, 36 este 28, 32.

[7] Identic cu ed. BOR 1988. În ed. BOR 2001: 28, 34.

[8] Cf. n. c, p. 110, ed. BOR 2001 vorbeşte despre umplerea mâinilor preoţilor ca despre un ritual în care erau puse în mâinile lor, pentru prima oară, bucăţi de carne, pe care ei trebuia să le aducă jertfă. Apare aceeaşi prescripţie în Ieş. 29, 9, cf. LXX // Ibidem, ed. BOR 2001. Nu apare însă în ed. BOR 1988.

[9] Identic cu ed. BOR 1988. În ed. BOR 2001: 28, 37.

[10] În ed. BOR 2001 avem aceeaşi traducere: „întru miros de bună mireasmă”. În ed. BOR 1988: „mireasmă plăcută”.

[11] Cf. ed. BOR 2001.

[12] În ed. BOR 1988 şi 2001.

[13] Ed. BOR 1988 vorbeşte despre abaterea pieirii de către Domnul, pe când în ed. BOR 2001 se vorbeşte despre îmblânzirea urgiei din partea Domnului.

[14] Cf. n. d, p. 144, din ed. BOR 2001: „Expresia nu este: şterge-mă şi pe mine (ideea de solidaritate) ca în unele traduceri, ci: şterge-mă pe mine (în locul celor ce-au greşit = ideea de jertfă). O declaraţie atât de emoţionantă nu va mai fi întâlnită decât la Apostolul Pavel în Rm 9, 3”.

Suntem de acord cu ÎPS Bartolomeu Anania!

LXX nu prezintă ideea de solidaritate a lui Moise cu poporul căzut, ci pe aceea de asumare a morţii în locul celor care au păcătuit.

[15] Cf. ed. BOR 1988 şi 2001.

[16] În ed. BOR 1988.

[17] În ed. BOR 2001. Cf. n. a, p. 116 din această ediţie: „Tare de cerbice (cu gâtul ţeapăn, cu ceafa groasă): îndărătnic, încăpăţânat, lipsit de flexibilitate, fără simţul nuanţelor”.

[18] Ca şi în ed. BOR 1988. Ed. BOR 2001 are în loc de Zelosul, Gelosul.

[19] În ed. BOR 1988 şi 2001 dar nu şi în LXX. Asteriscul indică acelaşi lucru şi în cazul celorlalte versete.

[20] Numai în LXX.

[21] În ed. BOR 1988 e ca în LXX. În ed. BOR 2001, cuvântul Domnului ţine până la v. 13 inclusiv.

[22] În LXX e ca în ed. BOR 1988. În ed. BOR 2001 acest verset este 40, 31.

Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1) [11]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Teologia Dogmatică

Ortodoxă

O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe în contextul religios,

cultural și științific al lumii de astăzi

*

vol. 1

*

Teologie pentru azi

București

20**

***

Credincioşii lui Dumnezeu arată/ prezintă în viaţa lor relaţia de mare intimitate dintre Dumnezeu şi ei. Dar această relaţie nu exclude purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de întregul pământ şi prezenţa Sa directă în creaţie, pentru că toate cele făcute, create de către El sunt ale Sale.

Cei care Îl vor asculta Îi vor fi vasilion ieratefma [preoţie împărătească] şi etnos aghion [neam sfânt] [19, 6]: aceasta fiind făgăduinţa lui Dumnezeu cu ei.

Când Moise spune bătrânilor poporului toate cele poruncite lor de către Dumnezeu [19, 7], poporul răspunde ca o singură minte [omotimadon]: „panta osa ipen o Teos piisomen che acusometa” [Toate câte a zis Dumnezeu vom face şi le vom asculta] [19, 8]. Aceste cuvinte de promisiune ale poporului Moise le-a purtat/ le-a dus [aninegchen] la Dumnezeu [Ibidem].

Domnul îi proroceşte lui Moise faptul că El va veni la sine în stâlp de nor, pentru ca poporul să audă cele pe care Domnul le vorbeşte cu Moise şi astfel Moise să fie crezut întotdeauna [19, 9], atunci când vorbeşte despre cele poruncite lor de către Domnul. Această prorocire a Domnului a fost vestită de Moise poporului [Ibidem].

Domnul sfătuieşte pe Moise să coboare din munte şi să mărturisească poporului faptul de a se curăţi în acea zi, a doua zi să-şi spele hainele [19, 10], iar în a treia zi să fie pregătiţi, „căci în a treia zi Se va coborî [catavisete]/ pogorî[1] Domnul pe muntele Sina, înaintea întregului popor” [19, 11]. Domnul dă detalii riguroase lui Moise [ 19, 12-13], pentru ca poporul să nu se atingă de munte când vor fi peste el tunete, trâmbiţe şi norul [19, 13].

Moise coboară şi sfinţeşte poporul [ 19, 14], iar în ziua a treia, încă de dimineaţă, au parte de o privelişte dumnezeiască: „s-au făcut tunete şi fulgere şi nor întunecos pe muntele Sina şi glas mare de trâmbiţă s-a auzit şi s-a înspăimântat tot poporul din tabără” [19, 16].

În acest moment, Moise scoate poporul ca să-L întâmpine pe Dumnezeu [sinantisin tu Teu] şi rămân sub munte [19, 17].

„Muntele Sina fumega tot, pentru că pe [acesta] Se pogorâse Dumnezeu în foc [en piri]”, „pe vârful muntelui” [19, 18, 20].

Prezenţa lui Dumnezeu era o vedere extatică iar întregul popor era în extaz/ în uimire mare [exesti sfodra] [Ibidem][2].

Sunetul trâmbiţei se mărea din ce în ce mai mult, pe măsură ce Moise vorbea şi Dumnezeu îi răspundea cu glas [19, 19], accentuându-se astfel în acest verset relaţia dialogică, de mare intimitate, dintre Dumnezeu şi Moise.

Omul vorbeşte, Îl întreabă pe Dumnezeu iar Dumnezeu îi răspunde cu glas, îi răspunde direct, îi răspunde în mod fundamental.

Domnul îl cheamă pe Moise şi el urcă pe munte, urcă spre vederea lui Dumnezeu [19, 20]. Pentru că numai atunci când Dumnezeu ne cheamă şi ne ridică la vederea Lui, noi putem să Îl vedem pe El.

Ieş. 19, 21-25 reprezintă un dialog extatic pe care îl are Domnul cu Moise şi care prefaţează primirea celor 10 porunci. Domnul îi spune lui Moise ca să se coboare şi să mărturisească poporului faptul de a nu se apropia de Dumnezeu ca să vadă/ să observe [catanoise], în sensul de a contempla cu curiozitate cele ale lui Dumnezeu, pentru că din acest fapt de a privi cunoaşterea lui Dumnezeu, nu ca pe o intimizare prin iubire, ci ca pe o cercetare din curiozitate, „vor cădea mulţi dintre ei” [19, 21][3].

Cu alte cuvinte, teologia nu e o cunoaştere umană, născută din curiozitatea distantă faţă de cele ale lui Dumnezeu, ci este o vorbire despre cele pe care le trăieşti în iubire de Dumnezeu şi din voia Sa faţă de tine.

De aceea „şi preoţii, care se apropie de Domnul Dumnezeu [i enghizontes Chirio to Teo]”, trebuie „să se sfinţească [aghiastitosan], ca nu cumva Domnul să Se depărteze [apallaxi] de la ei” [19, 22].

Apropierea de Domnul implică intimitatea reală, sfinţirea vieţii, pentru ca harul lui Dumnezeu să nu se depărteze de preoţii Domnului.

Sfinţirea e realitatea de care preoţii lui Dumnezeu trebuie să se umple în mod deplin, total, pentru ca să se apropie şi să-I slujească Lui.

Moise îi spune Domnului că muntele a fost separat/ muntelui i s-au pus hotare şi a fost sfinţit după cum i s-a spus de către El şi poporul nu se va apropia de munte [19, 23].

Însă Domnul îl trimite iarăşi jos, pentru ca să urce apoi pe munte împreună cu Aaron [19, 24]. Preoţii şi poporul însă nu trebuie să îndrăznească să urce spre Dumnezeu, pentru ca Domnul să nu îi piardă [apolesi] pe ei [Ibidem].

Ieş. 20, 2-17 reprezintă pasajul celor 10 porunci rostite de către Domnul [20, 1]. Astfel, în revelarea Sa faţă de poporul lui Israel, Creatorul lumii Se prezintă ca „Domnul, Dumnezeul tău” [Chirios o Teos su] [20, 2].

El e Domnul şi Dumnezeul lui Israel pentru că l-a scos pe acesta din Egipt, din casa robiei [Ibidem] într-un mod evident, pas cu pas, prin arătarea prezenţei Sale alături de ei.

Din cauză că numai El este Cel care l-a mântuit pe Israel, de aceea Domnul le porunceşte fiilor lui Israel să nu aibă alţi dumnezei pe care să îi cinstească, ci numai El să fie cinstit de către ei [20, 3].

Porunca de a nu avea alţi dumnezei e legată în mod organic de aceea de a nu-şi face idol [idolon] [20, 4].

Nu trebuie să îşi facă vreo imagine, nici vreo asemănare a ceva de sub cer, de pe pământ sau din apă, pe care să o desemneze drept Dumnezeu şi acestei imagini să i se închine şi să-i slujească [20, 4-5].

Vizavi de închinarea lor la eventual alţi dumnezei, Domnul Dumnezeu Se revelează ca un Dumnezeu zelos[4]/ înfocat [Teos zilotis] [20, 5]. Acest atribut al Său apare aici pentru prima dată în Sfânta Scriptură.

Iar zelul Său, iubirea Sa cea mare faţă de relaţia adevărată şi totală cu oamenii, se manifestă ca răsplătire a păcatelor părinţilor în viaţa copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam al celor care Îl urăsc pe El [Ibidem] şi ca milostivire până la al miilea neam al celor care Îl iubesc pe El şi Îi împlinesc poruncile Sale [20, 6].

În zelul Său preadumnezeiesc pentru sinceritatea iubirii dintre El şi oameni, Domnul Dumnezeu îi răsplăteşte pe oameni conform cu apropierea sau depărtarea oamenilor faţă de El, faţă de sinceritatea lor faţă de El.

A treia poruncă are şi ea legătură directă cu primele două. Pentru că cel care crede şi-L iubeşte pe Domnul Dumnezeu, Care l-a scos din robie şi nu Îl confundă cu vreo creatură sau cu vreo închipuire umană, nu poate să ia numele Domnului Dumnezeu în zadar/ în deşert [epi mateo] [20, 7], adică să considere numele Său ca pe ceva gol, prostesc, inutil[5].

Nu poţi să iei în derâdere numele şi cuvintele Domnului dacă Îl iubeşti pe El ci, dimpotrivă, suferi enorm când auzi pe cineva că face acest lucru. De aceea şi Domnul profeţeşte faptul, că nu va curăţi [mi catarisi][6] pe cel care ia numele Său în deşert, în derizoriu [20, 7], pentru că despătimirea, curăţia e a acelora care ascultă cuvintele Sale şi Îl iubesc pe El cu mare înfocare.

Porunca a patra prezintă aceeaşi legătură organică cu cele 3 porunci anterioare. Pentru că îţi aduci aminte de ziua sâmbetei ca să o sfinţeşti [aghiazin]  pe ea [20, 8], numai dacă îţi aduci aminte de Domnul în mod necontenit, dacă Îl iubeşti pe Domnul şi Dumnezeul tău.

Ziua a şaptea este denumită în 20, 10: „sâmbăta Domnului Dumnezeului tău” [savvata Chirio to Teo su].

Motivul pentru care nu trebuie să lucreze nimeni nimic în această zi e acela că nelucrarea cinsteşte odihna Domnului după cele 6 zile ale creaţiei, când „a binecuvântat Domnul ziua sâmbetei şi a sfinţit-o pe ea” [evloghisen Chirios tin imeran tin evdomin che ighiasen aftin] [20, 11].

Porunca a 5-a leagă cinstirea părinţilor de primirea pământului bun [tis ghis tis agatis] pe care ni-l va da Domnul Dumnezeu [20, 12]. Este evident faptul că aici se profeţeşte moştenirea vieţii veşnice, dacă ne vom cinsti părinţii trupeşti dar, şi mai mult, pe Părinţii duhovniceşti.

Ieş. 20, 18 trebuie înţeles în cheie extatică şi nu meteorologică. Faptul că poporul vedea fulgere, auzea tunete şi sunet de trâmbiţă şi vedea muntele ca un foc sunt manifestări ale slavei lui Dumnezeu şi nu manifestări fireşti, normale, care ar fi prefigurat o furtună. De aceea şi poporul îi cere lui Moise ca el să le vorbească şi să nu vorbească Dumnezeu cu ei, ca nu cumva să moară [20, 19]. Moise îi îndeamnă însă să îndrăznească, pentru că Domnul a venit la ei ca să îi încerce [pirase] şi să facă să fie frica Lui în ei, pentru ca ei să nu mai păcătuiască [20, 20].

Scopul revelării Domnului în munte a fost acela de a le arăta slava Sa, pentru ca ea să îi umple de frica de Dumnezeu. Întru frica de Dumnezeu ei trebuie să lucreze poruncile Sale şi din cauza acesteia se vor feri de păcate. Revelarea Domnului a dorit să producă intimitate între ei şi El şi conştientizarea reală a prezenţei Sale acaparatoare.

Faptul că poporul nu a putut să facă faţă măreţiei slavei lui Dumnezeu şi a vrut să îl aibă mijlocitor, intermediar pe Moise, arată că ei nu aveau viaţa curată şi sfinţenia lui Moise, care avea îndrăzneală la Dumnezeu.

Îndrăzneala faţă de Dumnezeu e dată de intimitatea cu El, de iubirea faţă de El, pe când lipsa de intimitate cu Dumnezeu se observă prin aceea că ai teamă mare de Domnul şi te fereşti să te apropii de El.

De aceea poporul stă departe, pe când Moise isilten is ton gnofon u in o Teos [intră în întunericul întru care era Dumnezeu] [20, 21], adică în lumina dumnezeiască, în intimitate extatică cu Dumnezeu.

Şi întru lumina dumnezeiască, în vedere dumnezeiască, Domnul îi vorbeşte lui Moise [20, 22] şi îi spune să le reamintească faptul, cum că au văzut că El le-a vorbit din cer [Ibidem]. De aceea ei nu trebuie să îşi facă dumnezei din argint şi aur [20, 23], atâta timp cât au văzut că El locuieşte în cer şi de acolo le vorbeşte.

În Ieş. 20, 24-26 Moise e învăţat de Domnul cum să Îi facă jertfelnic împreună cu întreg poporul. Jertfelnicele trebuie ridicate în toate locurile unde se va chema numele Său şi Domnul îi proroceşte faptul că acolo unde va fi jertfelnic va veni la Moise şi îl va binecuvânta: „ixo pros se che evloghiso se” [20, 24].

Ieş. 21, 6 ne vorbeşte despre aducerea la Domnul pentru judecata lui Dumnezeu [to critirion tu Teu].

Cel care nu era ucigaş cu voia şi Dumnezeu îl arăta comunităţii drept vinovat, avea pregătit un loc de scăpare [topon u fevxete] din partea Sa [21, 13]. Cel care ucidea însă un om nevinovat şi fugea ca să scape la jertfelnicul Său trebuia luat de acolo şi dat morţii [21, 14].

Ieş. 22, 7 ne vorbeşte despre jurământul înaintea Domnului în cazul stabilirii corectitudinii unei persoane asupra căreia plana suspiciunea de complicitate la furt[7].

Despre venirea înaintea Domnului pentru stabilirea adevărului vorbeşte şi 22, 8. În finalul versetului ultim citat se indică iarăşi, ca şi în 21, 6, realitatea judecăţii lui Dumnezeu făcută între doi oameni.

Necesitatea jurământului în faţa lui Dumnezeu apare indicată şi în 22, 10.

Jertfa trebuie să fie adusă numai Domnului [Chirio mono] şi nu dumnezeilor [ 20, 19].

Domnul ascultă glasul văduvelor şi al săracilor trataţi inuman, care strigă către El [22, 21-22]. El Îşi aprinde mânia Sa şi-i pedepseşte pe cei care i-au nedreptăţit pe alţii, ruinând astfel familiile acestora [22, 23].

Tot despre nedreptate vorbeşte şi 22, 26. Cel care va fi nedreptăţit şi va striga către Domnul, El îl va auzi, pentru că Domnul este milostiv [eleimon].

Ieş. 22, 26 reprezintă prima afirmare a Scripturii despre faptul că Domnul are însuşirea de a fi milostiv. Domnul e milostiv cu cel nedreptăţit şi ascultă glasul său.

Primele roade trebuie aduse Domnului şi întâii-născuţi ai unei familii trebuie daţi Lui [22, 28].

După 8 zile, animalele domestice ca viţelul, oaia şi măgarul, trebuie date Domnului [22, 29]. Domnul cere bărbaţilor lui Israel să fie oameni Sfinţi şi să nu mănânce din carnea sfâşiată de fiară sălbatică [22, 30].

Ei trebuie să Îl prăznuiască pe Domnul de trei ori în an [23, 14] şi nu trebuie să vină cu mâna goală înaintea Sa [23, 15] ci cu jertfe. Bărbaţii trebuie să vină înaintea Domnului Dumnezeu de trei ori în an [23, 17] şi pe aceştia îi învaţă despre jertfa Sa şi grăsimea sărbătorii Sale [ 23, 18].

Primele roade ale pământului trebuie aduse în casa Domnului Dumnezeu [ton icon Chiriu tu Teu] [23, 19]. Și Domnul îi proroceşte lui Moise faptul că El îl va trimite pe Îngerul Său înaintea feţei sale, ca să îl păzească în calea sa [23, 20].

Îngerul Domnului îl va duce în pământul făgăduit sieşi [Ibidem]. În faţa acestui trimis al Domnului, al Îngerului Său, Moise trebuie să ia aminte la sine şi să asculte de el şi să nu-i fie necredincios acestuia [23, 21]. Căci acesta nu se va retrage [mi ipostelilite][8] de la el, pentru că numele Său este peste/ în Îngerul Său[9] [Ibidem].

Este evident aici ajutorul direct al Sfinţilor Îngeri în viaţa noastră şi faptul că trebuie să avem cinstire faţă de ei, pentru că sunt trimişi ai Domnului, care vin să ne ajute în viaţa noastră. În şi prin Sfinţii Săi Îngeri Domnul lucrează şi ne păzeşte în drumul nostru.

Domnul Își reînnoieşte făgăduinţele Sale lui Israel în 23, 22. Dacă Israel Îl va asculta pe Domnul, dacă va face toate pe care El i le va porunci şi va păzi legământul Său, El îl va face popor ales [laos periusios] între toate neamurile, pentru că pământul e al Său. Aşadar ascultarea de Domnul aduce împlinirea făgăduinţelor şi El Îşi manifestă stăpânirea Sa peste întregul pământ.

Israel va fi pentru Domnul preoţie împărătească [vasilion ieratefma] şi neam sfânt [etnos aghion] [Ibidem].

Dacă Israel Îl va asculta, El va fi duşmanul duşmanilor săi şi potrivnicul potrivnicilor săi [Ibidem]. E pentru prima şi singura dată în LXX când Domnul Se numeşte pe Sine  duşman şi potrivnic.

Îngerul Domnului va fi povăţuitorul [igumenos] lui Israel, cel care îl va conduce printre alte popoare, pe care Domnul le va distruge [23, 23]. De aceea Israel trebuie să slujească Domnului Dumnezeu şi Acesta va binecuvânta pâinea, vinul şi apa lor şi va îndepărta slăbiciunea [malachian] din mijlocul lor [23, 25].

Domnul plineşte numărul zilelor omului [23, 26] şi El umple de frică, de uimire şi pune pe fugă pe cei care se războiesc cu cei care Îi slujesc Lui [ 23, 27].

Acţiunile directe ale Domnului [23, 28-31] vor aduce victoria lui Israel. Aceştia nu trebuie să locuiască cu cei de alt neam pentru ca să nu îi facă să păcătuiască împotriva Domnului [23, 33]. Slujirea la alţi dumnezei va fi mijloc de poticnire [proscomma][10] pentru Israel [Ibidem].

Dacă Aaron, Nadab, Abiud şi cei 70 dintre bătrânii lui Israel se închină Domnului de departe [macroten] [24, 1], Moise se apropie de Dumnezeu iar poporul nici măcar nu urcă cu ei pe munte [24, 2].

Diferenţa de intimitate cu Domnul creează diferenţa de apropiere. Moise se apropie cel mai mult de Domnul, ca unul care avea cea mai mare intimitate cu El. Pentru că intimitatea nu este exterioară relaţiei, nu se dictează, ci se realizează în interiorul relaţiei cu Domnul.

Moise vine şi le relatează toate cuvintele Domnului şi aşezămintele/ legile[11]/ rânduielile[12] Sale [24, 3] iar poporul promite împlinirea lor şi ascultare față de Domnul [Ibidem].

Ieş. 24, 4 vorbeşte despre Moise ca despre scriitorul cuvintelor Domnului. Și după cum preciza şi ÎPS Bartolomeu Anania[13], Ieş. 24, 4 e al doilea text care vorbeşte despre  activitatea literară a lui Moise, după cel de la Ieş. 17, 14[14].

Tot în 24, 4 se vorbeşte despre ridicarea unui jertfelnic Domnului sub munte şi a 12 pietre după numărul celor 12 triburi/ seminţii ale lui Israel. La îndemnul lui Moise tinerii fiilor lui Israel aduc jertfe [24, 5].

Ieş. 24, 7 ne vorbeşte despre „cartea legământului” [to vivlion tis diatichis], pe care Moise o scrisese şi pe care a citit-o poporului şi cu care ei au fost de acord. Această acceptare e pecetluită de Moise prin stropirea poporului cu sânge, sânge numit „to ema tis diatichis” [sângele legământului]  dintre Dumnezeu şi poporul lui Israel [24, 8].

Moise, Aaron, Nadab, Abiud şi cei 70 dintre bătrânii lui Israel se urcă [24, 9] şi „au văzut locul unde stătea Dumnezeul lui Israel. Şi sub picioarele Lui era ceva asemănător lespezii de safir, care avea la înfăţişare curăţia tăriei cerului” [idon ton topon u istichi echi o Teos tu Israil che ta ipo tus podas Aftu osi ergon plintu sapfiru che osper idos stereomatos tu uranu ti catariotiti] [24, 10]. Avem aici o vedere extatică redată în termeni confesivi. O prezentare a ceea ce au văzut, a ceea ce li s-a descoperit de către Domnul.

Dumnezeu nu a fost în dezacord interior cu aleşii lui Israel, pentru că ei au fost văzuţi mâncând şi bând în locul lui Dumnezeu [en to topo tu Teu], adică acolo unde se arăta slava lui Dumnezeu [24, 11].


[1] Cf. ed. BOR 1988 şi 2001.

[2] Finalul de la Ieş. 19, 18, în ed. BOR 1988, vorbeşte despre cutremurarea puternică a muntelui. În ed. BOR 2001 se vorbeşte însă despre cutremurul interior pe care îl trăia poporul. Textul LXX însă vorbeşte despre ieşirea din sine, despre uimire, despre o stare extatică a întregului popor.

[3] În ed. BOR 1988, la Ieş. 19, 21 se vorbeşte despre oprirea poporului de a nu năvăli spre Domnul, ca să privească slava Lui. În ed. BOR 2001, la acest verset, avem: „Atrage-i poporului luarea-aminte să nu dea buzna spre Domnul ca să vadă”.

[4] Astfel apare tradus şi în ed. BOR 1988. În ed. BOR 2001 avem: un Dumnezeu gelos. În n. d, p. 100 a ed. ultime citate, traducătorul român ne spune că sensurile lui zilotis sunt deopotrivă zelos şi gelos, şi continuă cu următoarea explicaţie: „În cazul de faţă, Dumnezeu îşi revendică în exclusivitate fidelitatea şi iubirea celor cu care a încheiat legământul; în caz de trădare cu alţi „dumnezei”, El Îşi atribuie chiar pornirile temperamentale ale unui acces de gelozie”.

[5] În VUL este: in vanum.

[6] În ed. BOR 1988 şi 2001 avem: „nu va lăsa nepedepsit”.

În VUL avem aceeaşi formă ca în LXX: nec enim habebit insontem = nu va avea curăţie/ neprihănire. Regăsim această formulă şi în KJV: will not hold him guiltless.

[7] În ed. BOR 1988 şi 2001 e vorba de Ieş. 22, 8. Toate celelalte versete care vor fi citate sunt numerotate cu un verset în urmă în LXX până la sfârşitul cap. 22.

La Ieş. 22, 8, în ed. BOR 1988 se vorbeşte despre venirea înaintea judecătorului, pe când în ed. BOR 2001 despre venirea înaintea Domnului, ca şi în LXX.

[8] În ed. BOR 1988: nu te va ierta. În ed. BOR 2001: nu te va cruţa.

[9] În ed. BOR 1988: numele Meu este în el. În ed. BOR 2001: numele Meu este deasupră-i.

[10] În ed. BOR 1988: cursă. În ed. BOR 2001: capcană.

[11] Ed. BOR 1988.

[12] Ed. BOR 2001.

[13] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Bartolomeu_Anania.

[14] Cf. n. a, p. 105, a ed. BOR 2001.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno