Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1) [11]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Teologia Dogmatică

Ortodoxă

O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe în contextul religios,

cultural și științific al lumii de astăzi

*

vol. 1

*

Teologie pentru azi

București

20**

***

Credincioşii lui Dumnezeu arată/ prezintă în viaţa lor relaţia de mare intimitate dintre Dumnezeu şi ei. Dar această relaţie nu exclude purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de întregul pământ şi prezenţa Sa directă în creaţie, pentru că toate cele făcute, create de către El sunt ale Sale.

Cei care Îl vor asculta Îi vor fi vasilion ieratefma [preoţie împărătească] şi etnos aghion [neam sfânt] [19, 6]: aceasta fiind făgăduinţa lui Dumnezeu cu ei.

Când Moise spune bătrânilor poporului toate cele poruncite lor de către Dumnezeu [19, 7], poporul răspunde ca o singură minte [omotimadon]: „panta osa ipen o Teos piisomen che acusometa” [Toate câte a zis Dumnezeu vom face şi le vom asculta] [19, 8]. Aceste cuvinte de promisiune ale poporului Moise le-a purtat/ le-a dus [aninegchen] la Dumnezeu [Ibidem].

Domnul îi proroceşte lui Moise faptul că El va veni la sine în stâlp de nor, pentru ca poporul să audă cele pe care Domnul le vorbeşte cu Moise şi astfel Moise să fie crezut întotdeauna [19, 9], atunci când vorbeşte despre cele poruncite lor de către Domnul. Această prorocire a Domnului a fost vestită de Moise poporului [Ibidem].

Domnul sfătuieşte pe Moise să coboare din munte şi să mărturisească poporului faptul de a se curăţi în acea zi, a doua zi să-şi spele hainele [19, 10], iar în a treia zi să fie pregătiţi, „căci în a treia zi Se va coborî [catavisete]/ pogorî[1] Domnul pe muntele Sina, înaintea întregului popor” [19, 11]. Domnul dă detalii riguroase lui Moise [ 19, 12-13], pentru ca poporul să nu se atingă de munte când vor fi peste el tunete, trâmbiţe şi norul [19, 13].

Moise coboară şi sfinţeşte poporul [ 19, 14], iar în ziua a treia, încă de dimineaţă, au parte de o privelişte dumnezeiască: „s-au făcut tunete şi fulgere şi nor întunecos pe muntele Sina şi glas mare de trâmbiţă s-a auzit şi s-a înspăimântat tot poporul din tabără” [19, 16].

În acest moment, Moise scoate poporul ca să-L întâmpine pe Dumnezeu [sinantisin tu Teu] şi rămân sub munte [19, 17].

„Muntele Sina fumega tot, pentru că pe [acesta] Se pogorâse Dumnezeu în foc [en piri]”, „pe vârful muntelui” [19, 18, 20].

Prezenţa lui Dumnezeu era o vedere extatică iar întregul popor era în extaz/ în uimire mare [exesti sfodra] [Ibidem][2].

Sunetul trâmbiţei se mărea din ce în ce mai mult, pe măsură ce Moise vorbea şi Dumnezeu îi răspundea cu glas [19, 19], accentuându-se astfel în acest verset relaţia dialogică, de mare intimitate, dintre Dumnezeu şi Moise.

Omul vorbeşte, Îl întreabă pe Dumnezeu iar Dumnezeu îi răspunde cu glas, îi răspunde direct, îi răspunde în mod fundamental.

Domnul îl cheamă pe Moise şi el urcă pe munte, urcă spre vederea lui Dumnezeu [19, 20]. Pentru că numai atunci când Dumnezeu ne cheamă şi ne ridică la vederea Lui, noi putem să Îl vedem pe El.

Ieş. 19, 21-25 reprezintă un dialog extatic pe care îl are Domnul cu Moise şi care prefaţează primirea celor 10 porunci. Domnul îi spune lui Moise ca să se coboare şi să mărturisească poporului faptul de a nu se apropia de Dumnezeu ca să vadă/ să observe [catanoise], în sensul de a contempla cu curiozitate cele ale lui Dumnezeu, pentru că din acest fapt de a privi cunoaşterea lui Dumnezeu, nu ca pe o intimizare prin iubire, ci ca pe o cercetare din curiozitate, „vor cădea mulţi dintre ei” [19, 21][3].

Cu alte cuvinte, teologia nu e o cunoaştere umană, născută din curiozitatea distantă faţă de cele ale lui Dumnezeu, ci este o vorbire despre cele pe care le trăieşti în iubire de Dumnezeu şi din voia Sa faţă de tine.

De aceea „şi preoţii, care se apropie de Domnul Dumnezeu [i enghizontes Chirio to Teo]”, trebuie „să se sfinţească [aghiastitosan], ca nu cumva Domnul să Se depărteze [apallaxi] de la ei” [19, 22].

Apropierea de Domnul implică intimitatea reală, sfinţirea vieţii, pentru ca harul lui Dumnezeu să nu se depărteze de preoţii Domnului.

Sfinţirea e realitatea de care preoţii lui Dumnezeu trebuie să se umple în mod deplin, total, pentru ca să se apropie şi să-I slujească Lui.

Moise îi spune Domnului că muntele a fost separat/ muntelui i s-au pus hotare şi a fost sfinţit după cum i s-a spus de către El şi poporul nu se va apropia de munte [19, 23].

Însă Domnul îl trimite iarăşi jos, pentru ca să urce apoi pe munte împreună cu Aaron [19, 24]. Preoţii şi poporul însă nu trebuie să îndrăznească să urce spre Dumnezeu, pentru ca Domnul să nu îi piardă [apolesi] pe ei [Ibidem].

Ieş. 20, 2-17 reprezintă pasajul celor 10 porunci rostite de către Domnul [20, 1]. Astfel, în revelarea Sa faţă de poporul lui Israel, Creatorul lumii Se prezintă ca „Domnul, Dumnezeul tău” [Chirios o Teos su] [20, 2].

El e Domnul şi Dumnezeul lui Israel pentru că l-a scos pe acesta din Egipt, din casa robiei [Ibidem] într-un mod evident, pas cu pas, prin arătarea prezenţei Sale alături de ei.

Din cauză că numai El este Cel care l-a mântuit pe Israel, de aceea Domnul le porunceşte fiilor lui Israel să nu aibă alţi dumnezei pe care să îi cinstească, ci numai El să fie cinstit de către ei [20, 3].

Porunca de a nu avea alţi dumnezei e legată în mod organic de aceea de a nu-şi face idol [idolon] [20, 4].

Nu trebuie să îşi facă vreo imagine, nici vreo asemănare a ceva de sub cer, de pe pământ sau din apă, pe care să o desemneze drept Dumnezeu şi acestei imagini să i se închine şi să-i slujească [20, 4-5].

Vizavi de închinarea lor la eventual alţi dumnezei, Domnul Dumnezeu Se revelează ca un Dumnezeu zelos[4]/ înfocat [Teos zilotis] [20, 5]. Acest atribut al Său apare aici pentru prima dată în Sfânta Scriptură.

Iar zelul Său, iubirea Sa cea mare faţă de relaţia adevărată şi totală cu oamenii, se manifestă ca răsplătire a păcatelor părinţilor în viaţa copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam al celor care Îl urăsc pe El [Ibidem] şi ca milostivire până la al miilea neam al celor care Îl iubesc pe El şi Îi împlinesc poruncile Sale [20, 6].

În zelul Său preadumnezeiesc pentru sinceritatea iubirii dintre El şi oameni, Domnul Dumnezeu îi răsplăteşte pe oameni conform cu apropierea sau depărtarea oamenilor faţă de El, faţă de sinceritatea lor faţă de El.

A treia poruncă are şi ea legătură directă cu primele două. Pentru că cel care crede şi-L iubeşte pe Domnul Dumnezeu, Care l-a scos din robie şi nu Îl confundă cu vreo creatură sau cu vreo închipuire umană, nu poate să ia numele Domnului Dumnezeu în zadar/ în deşert [epi mateo] [20, 7], adică să considere numele Său ca pe ceva gol, prostesc, inutil[5].

Nu poţi să iei în derâdere numele şi cuvintele Domnului dacă Îl iubeşti pe El ci, dimpotrivă, suferi enorm când auzi pe cineva că face acest lucru. De aceea şi Domnul profeţeşte faptul, că nu va curăţi [mi catarisi][6] pe cel care ia numele Său în deşert, în derizoriu [20, 7], pentru că despătimirea, curăţia e a acelora care ascultă cuvintele Sale şi Îl iubesc pe El cu mare înfocare.

Porunca a patra prezintă aceeaşi legătură organică cu cele 3 porunci anterioare. Pentru că îţi aduci aminte de ziua sâmbetei ca să o sfinţeşti [aghiazin]  pe ea [20, 8], numai dacă îţi aduci aminte de Domnul în mod necontenit, dacă Îl iubeşti pe Domnul şi Dumnezeul tău.

Ziua a şaptea este denumită în 20, 10: „sâmbăta Domnului Dumnezeului tău” [savvata Chirio to Teo su].

Motivul pentru care nu trebuie să lucreze nimeni nimic în această zi e acela că nelucrarea cinsteşte odihna Domnului după cele 6 zile ale creaţiei, când „a binecuvântat Domnul ziua sâmbetei şi a sfinţit-o pe ea” [evloghisen Chirios tin imeran tin evdomin che ighiasen aftin] [20, 11].

Porunca a 5-a leagă cinstirea părinţilor de primirea pământului bun [tis ghis tis agatis] pe care ni-l va da Domnul Dumnezeu [20, 12]. Este evident faptul că aici se profeţeşte moştenirea vieţii veşnice, dacă ne vom cinsti părinţii trupeşti dar, şi mai mult, pe Părinţii duhovniceşti.

Ieş. 20, 18 trebuie înţeles în cheie extatică şi nu meteorologică. Faptul că poporul vedea fulgere, auzea tunete şi sunet de trâmbiţă şi vedea muntele ca un foc sunt manifestări ale slavei lui Dumnezeu şi nu manifestări fireşti, normale, care ar fi prefigurat o furtună. De aceea şi poporul îi cere lui Moise ca el să le vorbească şi să nu vorbească Dumnezeu cu ei, ca nu cumva să moară [20, 19]. Moise îi îndeamnă însă să îndrăznească, pentru că Domnul a venit la ei ca să îi încerce [pirase] şi să facă să fie frica Lui în ei, pentru ca ei să nu mai păcătuiască [20, 20].

Scopul revelării Domnului în munte a fost acela de a le arăta slava Sa, pentru ca ea să îi umple de frica de Dumnezeu. Întru frica de Dumnezeu ei trebuie să lucreze poruncile Sale şi din cauza acesteia se vor feri de păcate. Revelarea Domnului a dorit să producă intimitate între ei şi El şi conştientizarea reală a prezenţei Sale acaparatoare.

Faptul că poporul nu a putut să facă faţă măreţiei slavei lui Dumnezeu şi a vrut să îl aibă mijlocitor, intermediar pe Moise, arată că ei nu aveau viaţa curată şi sfinţenia lui Moise, care avea îndrăzneală la Dumnezeu.

Îndrăzneala faţă de Dumnezeu e dată de intimitatea cu El, de iubirea faţă de El, pe când lipsa de intimitate cu Dumnezeu se observă prin aceea că ai teamă mare de Domnul şi te fereşti să te apropii de El.

De aceea poporul stă departe, pe când Moise isilten is ton gnofon u in o Teos [intră în întunericul întru care era Dumnezeu] [20, 21], adică în lumina dumnezeiască, în intimitate extatică cu Dumnezeu.

Şi întru lumina dumnezeiască, în vedere dumnezeiască, Domnul îi vorbeşte lui Moise [20, 22] şi îi spune să le reamintească faptul, cum că au văzut că El le-a vorbit din cer [Ibidem]. De aceea ei nu trebuie să îşi facă dumnezei din argint şi aur [20, 23], atâta timp cât au văzut că El locuieşte în cer şi de acolo le vorbeşte.

În Ieş. 20, 24-26 Moise e învăţat de Domnul cum să Îi facă jertfelnic împreună cu întreg poporul. Jertfelnicele trebuie ridicate în toate locurile unde se va chema numele Său şi Domnul îi proroceşte faptul că acolo unde va fi jertfelnic va veni la Moise şi îl va binecuvânta: „ixo pros se che evloghiso se” [20, 24].

Ieş. 21, 6 ne vorbeşte despre aducerea la Domnul pentru judecata lui Dumnezeu [to critirion tu Teu].

Cel care nu era ucigaş cu voia şi Dumnezeu îl arăta comunităţii drept vinovat, avea pregătit un loc de scăpare [topon u fevxete] din partea Sa [21, 13]. Cel care ucidea însă un om nevinovat şi fugea ca să scape la jertfelnicul Său trebuia luat de acolo şi dat morţii [21, 14].

Ieş. 22, 7 ne vorbeşte despre jurământul înaintea Domnului în cazul stabilirii corectitudinii unei persoane asupra căreia plana suspiciunea de complicitate la furt[7].

Despre venirea înaintea Domnului pentru stabilirea adevărului vorbeşte şi 22, 8. În finalul versetului ultim citat se indică iarăşi, ca şi în 21, 6, realitatea judecăţii lui Dumnezeu făcută între doi oameni.

Necesitatea jurământului în faţa lui Dumnezeu apare indicată şi în 22, 10.

Jertfa trebuie să fie adusă numai Domnului [Chirio mono] şi nu dumnezeilor [ 20, 19].

Domnul ascultă glasul văduvelor şi al săracilor trataţi inuman, care strigă către El [22, 21-22]. El Îşi aprinde mânia Sa şi-i pedepseşte pe cei care i-au nedreptăţit pe alţii, ruinând astfel familiile acestora [22, 23].

Tot despre nedreptate vorbeşte şi 22, 26. Cel care va fi nedreptăţit şi va striga către Domnul, El îl va auzi, pentru că Domnul este milostiv [eleimon].

Ieş. 22, 26 reprezintă prima afirmare a Scripturii despre faptul că Domnul are însuşirea de a fi milostiv. Domnul e milostiv cu cel nedreptăţit şi ascultă glasul său.

Primele roade trebuie aduse Domnului şi întâii-născuţi ai unei familii trebuie daţi Lui [22, 28].

După 8 zile, animalele domestice ca viţelul, oaia şi măgarul, trebuie date Domnului [22, 29]. Domnul cere bărbaţilor lui Israel să fie oameni Sfinţi şi să nu mănânce din carnea sfâşiată de fiară sălbatică [22, 30].

Ei trebuie să Îl prăznuiască pe Domnul de trei ori în an [23, 14] şi nu trebuie să vină cu mâna goală înaintea Sa [23, 15] ci cu jertfe. Bărbaţii trebuie să vină înaintea Domnului Dumnezeu de trei ori în an [23, 17] şi pe aceştia îi învaţă despre jertfa Sa şi grăsimea sărbătorii Sale [ 23, 18].

Primele roade ale pământului trebuie aduse în casa Domnului Dumnezeu [ton icon Chiriu tu Teu] [23, 19]. Și Domnul îi proroceşte lui Moise faptul că El îl va trimite pe Îngerul Său înaintea feţei sale, ca să îl păzească în calea sa [23, 20].

Îngerul Domnului îl va duce în pământul făgăduit sieşi [Ibidem]. În faţa acestui trimis al Domnului, al Îngerului Său, Moise trebuie să ia aminte la sine şi să asculte de el şi să nu-i fie necredincios acestuia [23, 21]. Căci acesta nu se va retrage [mi ipostelilite][8] de la el, pentru că numele Său este peste/ în Îngerul Său[9] [Ibidem].

Este evident aici ajutorul direct al Sfinţilor Îngeri în viaţa noastră şi faptul că trebuie să avem cinstire faţă de ei, pentru că sunt trimişi ai Domnului, care vin să ne ajute în viaţa noastră. În şi prin Sfinţii Săi Îngeri Domnul lucrează şi ne păzeşte în drumul nostru.

Domnul Își reînnoieşte făgăduinţele Sale lui Israel în 23, 22. Dacă Israel Îl va asculta pe Domnul, dacă va face toate pe care El i le va porunci şi va păzi legământul Său, El îl va face popor ales [laos periusios] între toate neamurile, pentru că pământul e al Său. Aşadar ascultarea de Domnul aduce împlinirea făgăduinţelor şi El Îşi manifestă stăpânirea Sa peste întregul pământ.

Israel va fi pentru Domnul preoţie împărătească [vasilion ieratefma] şi neam sfânt [etnos aghion] [Ibidem].

Dacă Israel Îl va asculta, El va fi duşmanul duşmanilor săi şi potrivnicul potrivnicilor săi [Ibidem]. E pentru prima şi singura dată în LXX când Domnul Se numeşte pe Sine  duşman şi potrivnic.

Îngerul Domnului va fi povăţuitorul [igumenos] lui Israel, cel care îl va conduce printre alte popoare, pe care Domnul le va distruge [23, 23]. De aceea Israel trebuie să slujească Domnului Dumnezeu şi Acesta va binecuvânta pâinea, vinul şi apa lor şi va îndepărta slăbiciunea [malachian] din mijlocul lor [23, 25].

Domnul plineşte numărul zilelor omului [23, 26] şi El umple de frică, de uimire şi pune pe fugă pe cei care se războiesc cu cei care Îi slujesc Lui [ 23, 27].

Acţiunile directe ale Domnului [23, 28-31] vor aduce victoria lui Israel. Aceştia nu trebuie să locuiască cu cei de alt neam pentru ca să nu îi facă să păcătuiască împotriva Domnului [23, 33]. Slujirea la alţi dumnezei va fi mijloc de poticnire [proscomma][10] pentru Israel [Ibidem].

Dacă Aaron, Nadab, Abiud şi cei 70 dintre bătrânii lui Israel se închină Domnului de departe [macroten] [24, 1], Moise se apropie de Dumnezeu iar poporul nici măcar nu urcă cu ei pe munte [24, 2].

Diferenţa de intimitate cu Domnul creează diferenţa de apropiere. Moise se apropie cel mai mult de Domnul, ca unul care avea cea mai mare intimitate cu El. Pentru că intimitatea nu este exterioară relaţiei, nu se dictează, ci se realizează în interiorul relaţiei cu Domnul.

Moise vine şi le relatează toate cuvintele Domnului şi aşezămintele/ legile[11]/ rânduielile[12] Sale [24, 3] iar poporul promite împlinirea lor şi ascultare față de Domnul [Ibidem].

Ieş. 24, 4 vorbeşte despre Moise ca despre scriitorul cuvintelor Domnului. Și după cum preciza şi ÎPS Bartolomeu Anania[13], Ieş. 24, 4 e al doilea text care vorbeşte despre  activitatea literară a lui Moise, după cel de la Ieş. 17, 14[14].

Tot în 24, 4 se vorbeşte despre ridicarea unui jertfelnic Domnului sub munte şi a 12 pietre după numărul celor 12 triburi/ seminţii ale lui Israel. La îndemnul lui Moise tinerii fiilor lui Israel aduc jertfe [24, 5].

Ieş. 24, 7 ne vorbeşte despre „cartea legământului” [to vivlion tis diatichis], pe care Moise o scrisese şi pe care a citit-o poporului şi cu care ei au fost de acord. Această acceptare e pecetluită de Moise prin stropirea poporului cu sânge, sânge numit „to ema tis diatichis” [sângele legământului]  dintre Dumnezeu şi poporul lui Israel [24, 8].

Moise, Aaron, Nadab, Abiud şi cei 70 dintre bătrânii lui Israel se urcă [24, 9] şi „au văzut locul unde stătea Dumnezeul lui Israel. Şi sub picioarele Lui era ceva asemănător lespezii de safir, care avea la înfăţişare curăţia tăriei cerului” [idon ton topon u istichi echi o Teos tu Israil che ta ipo tus podas Aftu osi ergon plintu sapfiru che osper idos stereomatos tu uranu ti catariotiti] [24, 10]. Avem aici o vedere extatică redată în termeni confesivi. O prezentare a ceea ce au văzut, a ceea ce li s-a descoperit de către Domnul.

Dumnezeu nu a fost în dezacord interior cu aleşii lui Israel, pentru că ei au fost văzuţi mâncând şi bând în locul lui Dumnezeu [en to topo tu Teu], adică acolo unde se arăta slava lui Dumnezeu [24, 11].

---

[1] Cf. ed. BOR 1988 şi 2001.

[2] Finalul de la Ieş. 19, 18, în ed. BOR 1988, vorbeşte despre cutremurarea puternică a muntelui. În ed. BOR 2001 se vorbeşte însă despre cutremurul interior pe care îl trăia poporul. Textul LXX însă vorbeşte despre ieşirea din sine, despre uimire, despre o stare extatică a întregului popor.

[3] În ed. BOR 1988, la Ieş. 19, 21 se vorbeşte despre oprirea poporului de a nu năvăli spre Domnul, ca să privească slava Lui. În ed. BOR 2001, la acest verset, avem: „Atrage-i poporului luarea-aminte să nu dea buzna spre Domnul ca să vadă”.

[4] Astfel apare tradus şi în ed. BOR 1988. În ed. BOR 2001 avem: un Dumnezeu gelos. În n. d, p. 100 a ed. ultime citate, traducătorul român ne spune că sensurile lui zilotis sunt deopotrivă zelos şi gelos, şi continuă cu următoarea explicaţie: „În cazul de faţă, Dumnezeu îşi revendică în exclusivitate fidelitatea şi iubirea celor cu care a încheiat legământul; în caz de trădare cu alţi „dumnezei”, El Îşi atribuie chiar pornirile temperamentale ale unui acces de gelozie”.

[5] În VUL este: in vanum.

[6] În ed. BOR 1988 şi 2001 avem: „nu va lăsa nepedepsit”.

În VUL avem aceeaşi formă ca în LXX: nec enim habebit insontem = nu va avea curăţie/ neprihănire. Regăsim această formulă şi în KJV: will not hold him guiltless.

[7] În ed. BOR 1988 şi 2001 e vorba de Ieş. 22, 8. Toate celelalte versete care vor fi citate sunt numerotate cu un verset în urmă în LXX până la sfârşitul cap. 22.

La Ieş. 22, 8, în ed. BOR 1988 se vorbeşte despre venirea înaintea judecătorului, pe când în ed. BOR 2001 despre venirea înaintea Domnului, ca şi în LXX.

[8] În ed. BOR 1988: nu te va ierta. În ed. BOR 2001: nu te va cruţa.

[9] În ed. BOR 1988: numele Meu este în el. În ed. BOR 2001: numele Meu este deasupră-i.

[10] În ed. BOR 1988: cursă. În ed. BOR 2001: capcană.

[11] Ed. BOR 1988.

[12] Ed. BOR 2001.

[13] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Bartolomeu_Anania.

[14] Cf. n. a, p. 105, a ed. BOR 2001.