Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 22 iunie 2011

Predică la nașterea Sfântului Ioan Botezătorul [24 iunie 2011]

Iubiții mei,

nașterea Sfântului Ioan Botezătorul e naștere însoțită de multă bucurie pentru că „din pântece sterp s-a născut, dezlegând sterpiciunea inimilor noastre” [***Minei, ed. BOR 1927, p. 234]. Pentru că Dumnezeu a adus prin el bucurie multă nu numai părinților lui cuvioși și înaintați în zile ci și nouă, sau mai ales nouă, pentru că ne-a învățat ca întru pocăință și curăție să Îl primim pe Mântuitorul sufletelor noastre.

Astăzi s-a născut Înaintemergătorul Domnului, vestitorul Lui și de aceea nașterea lui e naștere plină de bucurie, pentru că ea Îl vestește pe Cel ce avea să vină spre mântuirea lumii.

Sfântul Ioan e „însemnătorul [învățătorul] pocăinței cel cu mare glas, și dumnezeiescul mijlocitor al legii vechi și al celei noi” (Ibidem). El e „vițelul cel gras al înfrânării”, care s-a născut din cea stearpă și care ne arată nouă pe Mielul lui Dumnezeu, Cel care S-a născut din Fecioară [Ibidem].

Pentru că Ioan vorbește lumii despre Mielul lui Dumnezeu [In. 1, 9; 1, 36, GNT: o Amnos tu Teu], adică despre Fiul lui Dumnezeu întrupat ca jertfă bineplăcută Tatălui pentru iertarea lumii. Și aceasta, pentru că arderea de tot a Vechiului Testament vorbea în taină tocmai despre dăruirea deplină, totală, a Fiului pentru viața lumii.

Iar dacă te dărui în mod deplin lui Dumnezeu și cauți să fii bineplăcut Lui în toate detaliile vieții tale, tocmai de aceea nu poți fi duplicitar, nu poți sluji la doi domni, pentru că ești absorbit de slujirea singurului Dumnezeu, a Creatorului lumii.

Cum mai e numit Sfântul Ioan Botezătorul în imnografia zilei de astăzi? El e „turtureaua cea iubitoare de pustie” [Ibidem], cea care are o singură dragoste: dragostea de Dumnezeu. E „prietenul Mirelui” [Ibidem] și de aceea îi aducem „podoba cântărilor” [Ibidem] noastre acestui „ostaș al Împăratului” [Ibidem].

Pentru că asceza/ lupta cu patimile este lucrul războinic al vieții duhovnicești, atâta timp cât lupta noastră e cu gândurile păcatului și nu cu trupul nostru.

Și nu fără rost ascetic îl avem pomenit pe Sfântul Ioan astăzi, în mijlocul postului Sfinților Aposoli Petru și Pavel. Pentru că viața lui trebuie să dinamizeze viața noastră, a celor ce postim în timpul verii, atâta timp cât el a fost un om al postului și al rugăciunii în mijlocul pustiului neprietenos, care este înăbușitor de cald.

Însă Sfântul Ioan Botezătorul este o minune de om care s-a construit/ s-a zidit pe sine duhovnicește în răbdare, în durere, în rugăciune, în ascultare de Dumnezeu. Și de aceea viața cu Dumnezeu nu e prezentată de Biserică drept o viață ușoară, fără dureri ci, dimpotrivă: ca o viață plină de dureri, dar în care suntem susținuți continuu de harul lui Dumnezeu.

Asceza plină de teologie ne cizelează din interior, cum nu poate să ne educe nimeni. Pentru că asceza pornește din pironirea/ fixarea/ afundarea întregii noastre ființe în slava lui Dumnezeu și în adevărul Lui.

Ca să stai în har trebuie să stai în adevăr. Și ca să stai în adevăr trebuie să lucrezi continuu virtutea.

Orice inconsecvență interioară înseamnă o slăbire a acestei atenții spre Dumnezeu.

Și viața Sfântului Ioan, a Părintelui nostru, este o continuă atenție spre Dumnezeu. Pentru că nașterea lui, prorocită prin Îngeri, este începutul dumnezeieștilor lucruri [Idem, p. 236] ale nașterii Domnului. Și nașterea lui e minunată pentru că e „naștere afară de vârstă” [Ibidem], dincolo de vârsta când se concep pruncii și vestește prin ea „zămislirea fără de sămânță” [Ibidem] a Fiului lui Dumnezeu din Pururea Fecioară Maria.

Iar dacă ne întrebăm de ce prăznuim și nașterea Sfântului Ioan și nu doar martirizarea lui prin tăierea capului, găsim aici răspunsul: pentru că minunea ei vestește prea marea minune a nașterii Domnului din Fecioară, care a fost mai presus de fire.

Și iată cum ne uimește Dumnezeu! Cum ne uimește prin frumusețe, prin curăție, prin sfințenie.

Pentru că adevărata uimire e frumusețea duhovnicească dobândită prin multă zbatere interioară și luptă cu sinele nostru.

Imnograful exclamă: „O, prea slăvită minune!” [Ibidem]. Pentru că se naște Ioan la bătrânețe și tatăl său, arhiereul, se vindecă de muțenie, pentru ca să se bucure de încredințările Domnului. Pentru că Domnul „a cercetat și a făcut mântuire norodului [poporului] Său” [Ibidem], prin Fiul Său născut din Fecioară, născut sub Lege, iar Ioan, născut de Sfinții Zaharia și Elisabeta, în mod minunat, a fost vestitorul Acestuia, al Mirelui Bisericii.

Sfântul Andrei Criteanu îl numește pe Sfântul Ioan Botezătorul: „hotarul Prorocilor și începătura Apostolilor” [Idem, p. 239]. Pentru că prin el se termină șirul Prorocilor care Îl vestesc pe Hristos și se face începutul unui alt șir, al unei alte rânduieli dumnezeiești: cea a Apostolilor Lui.

Pentru că cei trimiși de El, Apostolii Lui, vor bineînmiresma întreaga lume cu persoana și cu adevărurile lui Hristos, pentru că Îl vor propovădui și împărți în mod neîmpărțit pe Hristos întregii lumi, prin cuvinte și Euharistie și slujirea preoțească. Ca toți să fie o singură turmă a unui singur Păstor. Căci Mielul lui Dumnezeu e și Păstorul sau Capul Bisericii.

Însă grija Bisericii față de prietenul Mirelui, față de Sfântul Ioan Botezătorul, ca față de toți Sfinții Săi, care sunt prietenii Lui, se vede prin aceea că ne prezintă pe prietenii Lui pentru ca în ei să Îl vedem pe El, pe Mirele Bisericii.

Pentru că prietenia/ intimitatea pe care Biserica vrea să o avem cu Dumnezeu e totală și ea e posibilă, pentru că e regăsibilă în Sfinții Lui. Și această comoară imensă de prietenie, de jertfelnicie, de conștiință pe care o găsim în viețile Sfinților e un argument viu, credibil pentru viața noastră, pentru că ne umple de dorul de a ne împlini și noi în același fel.

Iar sfințenia nu e în niciun secol ridicolă sau vetustă pentru că e singura împlinire reală a oamenilor. Dar, în orice secol, ea este grea și ușoară în același timp, pentru că slăbiciunea noastră e întărită de harul Său, fără ca Dumnezeu să ne ia cu totul durerea și amărăciunea pe care le presupune viața virtuoasă.

Însă, în același timp, prăznuirea zilei de naștere a unui Sfânt e o lecție profundă de cinstire a vieții ca dar al lui Dumnezeu, a voii lui Dumnezeu cu oamenii, pentru că nimeni nu se naște în afara voii lui Dumnezeu.

Cinstim viața pentru că Îl cinstim pe Dăruitorul vieții.

Și Cel care ne-a dat viața, ne și ajută să călătorim cu bine spre limanul mântuirii, fără ca această călătorie spre Împărăția Sa să fie doar zâmbet.

Zâmbetul nostru, iubiți frați și surori întru Domnul, trebuie să fie unul înțelept, trecut prin multe griji, ispite, dureri, drame…

Adică să nu ne permitem să glumim cu durerile și nefericirea din jur, cu nedreptățile de tot felul, cu ipocrizia crescândă.

Să zâmbim dureros, adică să trăim responsabil și auster, chiar dacă prosperitatea ne este la îndemână.

Pentru că mai devreme sau mai târziu fiecare dintre noi vom da seama lui Dumnezeu pentru viața, pentru sănătatea, pentru capacitățile noastre native și dobândite, pentru harul Său în viața noastră, pentru averea și vizibilitatea noastră socială.

Postul să ne învețe tăcerea lui Dumnezeu iar cuvântul să ne învețe bucuria lui Dumnezeu.

Pentru că tăcerea bucuroasă a lui Dumnezeu se revarsă în viața noastră când trăim, gândim și acționăm cu conștiința că suntem în fața lui Dumnezeu, descoperiți în fața ochilor Lui și că totul e văzut și cercat de către El.

Dumnezeu să ne dea bucuria de a ne bucura întru suferințele și durerile noastre dar și întru nădejdea noastră întru El. Amin!

Cantemireștii [8]

Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a cincia, a șasea, a șaptea.

Între 1693 și 1710, Dimitrie Cantemir a elaborat „aproximativ 2000 de pagini, tipărite sau în manuscris”, aproximare care nu cuprinde însă „operele care s-au pierdut și nici titlurile a căror dată de redactare este nesigură” (p. 64).

Mai mult chiar decât numărul impresionant de pagini scrise, remarcabilă este „originalitatea acestora. Fiecare dintre scrierile sale reprezintă o inovație remarcabilă pentru vremea lui, atât în domeniul literelor, cât și în cel al filozofiei sau muzicii” (Ibidem).

Cantemir redactează în limba română, deși locuiește mai mult la Istanbul, Divanul (pe care îl și publică la Iași în 1698, în ediție româno-greacă – îl puteți vedea aici) și Istoria ieroglifică, rămasă din păcate în manuscris, terminată la 1705. Dar el și-a adus „contribuția și la cultura Imperiului Otoman”, concepând „un tratat de muzică, pe care-l va scrie în turcă” (p. 65).

Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul „marchează debutul său ca scriitor”, fiind construit pe tema unei confruntări/polemici de idei sau de viziuni existențiale: Înțeleptul este „paznicul valorilor fundamentale ale creștinătății” care „sugerează salvarea prin asceză, singura cale de mântuire a sufletului. […] Apărător al dogmei, Înțeleptul nu acceptă nicio concesie” (Ibidem).

„Dimitrie dă impresia că s-ar situa de partea Înțeleptului, dar unii specialiști au propus o interpretare mai nuanțată a poziției sale. După aceștia, autorul sugerează mai curând o sinteză între cele două concepții opuse decât victoria celei întruchipate de Înțelept. Misiunea Înțeleptului nu ar consta așadar în a părăsi lumea și a se refugia în izolarea ascezei monahale, ci în a trăi pe de-a-ntregul în lume, pentru a-i inocula acesteia virtuți” (p. 66)[1].

„Cartea care-l însoțește pe principe la tot pasul în analiza sa este Biblia. Urmează apoi autorii păgâni ai Antichității grecești și romane și autorii creștini. Iese în evidență respectul pe care-l nutrește pentru stoici, Cicero, Seneca, Epictet, și, odată cu el, soliditatea culturii sale creștine. Modernii, în schimb, sunt rareori citați. Erasmus este menționat de două ori, însă Petrarca, Dante, Descartes sau Montaigne lipsesc cu desăvârșire” (Ibidem).

Partea a treia a Divanului o formează o „traducere mai mult sau mai puțin fidelă”, a lucrării Stimuli virtutum, fraena peccatorum, publicată la Amsterdam, în 1682, a teologului polonez unitarian Andreas Wissowatius, „aparținând de ramura cea mai radicală a Reformei”, dar „tezele cele mai radicale ale lui Wissowatius nu se regăsesc în cartea utilizată de Dimitrie, ci în alte scrieri” (Ibidem).

„Paradoxul ultim este că, în ciuda inserării textului unui autor protestant, cartea lui Dimitrie nu se îndepărtează cu nimic de spiritul Bisericii Ortodoxe” (p. 67).

În mod cert, „îndemnul lui [Cantemir] la căutarea Binelui, Spiritului sau Sufletului nu este de circumstanță: textul poartă în sine o tensiune simptomatică pentru problemele ce-i frământă conștiința. Deși doritor să cucerească tronul și consacrearea intelectuală, nu ar fi scris cartea aceasta puțin înainte de a împlini 25 de ani, dacă nu ar fi fost adânc preocupat de interogațiile care fac obiectul gâlcevei dintre Înțelept și Lume: cunoașterea de sine, ca o cale de a dobândi virtutea sau de a face față încercărilor existenței” (p. 68).

Cartea sa nu a fost reeditată curând, dar a circulat mai departe, prin intermediul copiilor manuscrise, în română, greacă și arabă (Ibidem).


[1] Ștefan Lemny reproduce, într-adevăr, mai multe opinii critice, care susțin o reconciliere finală între Înțelept și Lume (Virgil Cândea) sau care consideră că dialectica atribuită de autor Lumii este complexă, iar stilistica discursului ei este chiar superioară celei a Înțeleptului (E. Negrici, Al. Andriescu, etc.). Admițând că este așa, totuși, se pune întrebarea: ce fel de Înțelept ar mai fi fost personajul Divanului, dacă interlocutorul său nu era unul pe măsură și dacă această confruntare ar fi fost inegală, iar tentațiile cuprinse în perspectiva hedonistă a Lumii și exprimate într-o articulare filosofico-teologică a argumentelor, ar fi fost sofisme deductibile de către cea mai nesofisticată și mai simplă minte? De aceea, putem considera și că intenția lui Cantemir de a atribui Lumii o discursivitate/elocință amplă derivă din dorința de a ilustra cât mai elocvent labirintul minții ei (pe care însăși îl afirmă) și de a-i potența Înțelptului meritele pentru virtutea înțelepciunii sale. De asemenea, locuirea în lume și neretragerea în monahism sau în pustie nu comportă neapărat acceptarea filosofiei sale.

Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1) [14]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Teologia Dogmatică

Ortodoxă

O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe în contextul religios,

cultural și științific al lumii de astăzi

*

vol. 1

*

Teologie pentru azi

București

20**

***

1. 4. Cartea Numerele[1]

Ca şi în cartea Levitic, și aici se observă anumite constante lingvistice prin care se exprimă legătura dintre Dumnezeu şi oameni sau prezenţa lui Dumnezeu în viaţa oamenilor.

Şi, prima dintre ele, e aceea că Domnul vorbeşte cu Moise sau cu Moise şi Aaron  [după moartea lui Aaron cu Eleazar, începând cu 26, 1], că El li se adresează acestora [1, 1; 1, 48; 2, 1; 3, 1; 3, 5; 3, 11; 3, 14; 3, 40; 3, 44; 4, 1; 4, 17; 4, 21; 5, 1; 5, 5; 5, 11; 6, 1; 6, 22; 7, 4; 7, 11; 8, 1-2; 8, 5; 8, 23; 9, 1; 10, 1; 12, 4; 12, 6; 13, 1; 14, 11; 15, 1; 15, 17; 15, 37; 16, 20; 16, 23-24; 17, 1; 17, 3; 17, 5; 17, 9; 17, 16; 18, 1; 18, 8; 18, 20; 18, 25; 19, 1; 20, 7; 20, 23; 21, 8; 21, 34; 25, 4; 25, 10; 25, 16; 26, 1; 26, 52; 27, 6; 27, 12; 27, 18; 28, 1; 31, 1; 31, 25; 33, 50; 34, 1; 34, 16; 35, 1; 35, 9].

Prima revelare a lui Dumnezeu către Moise din cartea de faţă se petrece în interiorul cortului mărturiei [1, 1].

Numărătoarea întregii sinagogi a lui Israel se face la porunca Domnului [1, 2; 26, 2]. Moise sau Moise împreună cu Aaron [după moartea lui, Eleazar, fiul său, noul arhiereu] pun în practică ceea ce le-a poruncit Domnul [1, 19; 1, 54; 2, 33; 2, 34; 3, 16; 3, 39; 3, 42; 3, 51**; 4, 37; 4, 41; 4, 45; 4, 49**; 5, 4; 8, 3; 8, 4; 8, 20; 8, 22; 9, 5; 9, 23; 13, 3; 14, 26; 17, 5; 17, 26; 20, 9; 20, 27; 27, 11; 27, 22; 27, 23; 30, 1-2; 30, 17; 31, 7; 31, 21; 31, 31; 31, 41; 31, 47; 32, 31; 33, 2; 34, 29; 36, 2**; 36, 5; 36, 10].

Toate câte se petrec, bune sau rele, se petrec înaintea Domnului [3, 4**; 5, 16; 5, 18; 5, 25; 5, 30; 6, 16; 6, 20; 7, 3; 8, 10; 8, 11; 8, 13; 8, 15; 8, 21; 11, 1; 11, 18; 14, 37; 15, 15; 15, 25; 15, 28; 16, 7; 16, 16; 16, 17; 17, 22; 18, 19; 20, 3; 20, 9; 20, 13; 27, 5; 27, 21; 31, 3; 31, 50; 31, 54; 32, 13; 32, 20; 32, 21; 32, 22***; 32, 23; 32, 27; 32, 29; 32, 30; 32, 32].

Leviţii [tus Levitas] sunt dăruiţi Domnului dintre fiii lui Israel şi ei îi vor ajuta pe preoţii Domnului [3, 9; 8, 13; 18, 6]. Leviţii vor lucra lucrurile Domnului [ta erga Chiriu] [8, 11] şi vor fi ai Domnului [8, 14]. Ei sunt partea [meris] Domnului şi moştenirea [clironomia] Sa [18, 20]. Aceştia vor fi în locul fiecăruia dintre întâi-născuţii lui Israel [3, 12; 3, 41; 3, 45; 8, 16].

Toţi întâi-născuţii sunt ai Domnului din momentul când El i-a lovit pe întâi-născuţii Egiptului şi i-a sfinţit pe toţi întâi-născuţii lui Israel [3, 13; 8, 17].

Ca şi în cartea anterioară, Domnul îi aminteşte poporului că El este Domnul lor [3, 13; 3, 41; 3, 45; 10, 10; 15, 41**; 23, 21].

Domnul locuieşte în mijlocul taberelor lui Israel [5, 3].

Num. 5, 21-22 vorbeşte despre jurămintele blestemului [tis orchis tis aras] în numele Domnului pentru aflarea adevărului.

În 6, 2 se vorbeşte despre cel care vrea să se făgăduiască ca să se curăţească în curăţia Domnului, adică să fie nazireu. Despre făgăduinţa făcută Domnului vorbeşte şi 6, 5; 6, 7; 6, 12. Cel care se făgăduieşte lui Dumnezeu va fi sfânt al Domnului pe toată perioada făgăduinţei sale [6, 8].

Despre darul Domnului se vorbeşte în 6, 14; 6, 17; 6, 21; 15, 4; 28, 2. iar despre cele date/ aduse/ dăruite Domnului se vorbeşte în Num. 18, 12; 18, 13; 18, 15; 18, 19.

Domnul îi binecuvintează şi îi păzeşte pe oameni [6, 24]. El Îşi arată faţa Sa peste oameni şi îi miluieşte [6, 25]. Domnul Îşi ridică faţa Sa peste oameni şi le dă pace [6, 26]. Prin binecuvântare se pune numele Domnului peste fiii lui Israel şi prin aceasta Domnul îi va binecuvânta pe ei [6, 27, cf. ed. BOR 1988 şi 2001[2]].

Lui Moise, Domnul îi vorbea în cortul mărturiei de deasupra locului ispăşirii [7, 89**].

Num. 9, 10; 9, 14; 28, 16 conţin sintagma: Paştile Domnului [pasha Chirio], pentru ca să se arate că fiecare sărbătoare e a Domnului, adică în cadrul ei I se slujeşte Lui pentru că ea este spre slava Sa.

În momentul când cortul a fost aşezat, când a fost mobilat cu tot ceea ce Domnul spusese, atunci norul slavei l-a acoperit [9, 15], ca semn că Domnul binevoieşte întru cele pe care le porunceşte.

Tot în 9, 15, cortul e numit de către Sfântul Moise: casa mărturiei [tos icon tu martiriu]. Și acesta era acoperit noaptea de slava Domnului, care se arăta ca un foc iar ziua ca un nor [9, 15-16; 10, 36].

Când norul slavei lui Dumnezeu se ridica de deasupra cortului era semn că fiii lui Israel trebuia să meargă mai departe, iar unde se oprea norul acolo se făcea tabără [9, 17].

La porunca Domnului se făcea tabără şi tot la porunca Sa plecau mai departe [9, 18].

Faptul că norul slavei dumnezeiești era deasupra cortului se constituia în semnul că poporul trebuia să se supună şi să asculte de voia lui Dumnezeu, adică să rămână pe loc, în tabăra în care se aflau [9, 18-23].

Sunetul din trâmbiţă în timp de război e semnul pe care Domnul îl stabileşte pentru ca să Îşi amintească de ei şi să îi salveze din calea vrăjmaşilor lor [10, 9].

În zilele de sărbătoare şi când se aduceau jertfe se suna din trâmbiţe pentru ca să fie pomeniţi înaintea Domnului, pentru ca Domnul să-Și amintească de ei [10, 10].

Moise îi spune lui Iobab [Iobab][3] că „Domnul a vorbit cele bune despre Israel” [10, 29] şi îi promite acestuia, că dacă va rămâne împreună cu ei va avea parte de binele pe care Dumnezeu l-a făgăduit că-l va face lor [10, 32].

Pasajul de la Num. 10, 34-35 prezintă conţinutul rugăciunilor pe care Moise le rostea la ridicarea şi oprirea chivotului Legii.

Domnul era rugat să Se ridice/ să Se scoale[4] pentru ca să împrăştie, să alunge/ să risipească[5] pe vrăjmaşii Săi [10, 34]. Domnul trebuie să pună pe fugă pe toţi cei care Îl urăsc pe El [Ibidem][6]. Însă Domnul e rugat şi să Se întoarcă spre miile de zeci de mii care sunt în Israel [10, 35][7].

Când poporul începe să murmure, cu murmur[8] dintre cele rele înaintea Domnului, Domnul a auzit acest murmur, această cârtire a lor şi cu mânie s-a mâniat pe popor [11, 1]. Astfel s-a aprins foc de la Domnul [pir para Chiriu] şi a ars o parte din tabără [Ibidem; 11, 3].

Dar când poporul ţipă către Moise şi Moise se roagă Domnului atunci focul încetează [11, 2].

Rugăciunea stinge focul pe care l-a aprins murmurul, cârtirea înaintea Domnului. Focul pedepseşte un păcat, pedepseşte o stare interioară rea, dar pedeapsa se răsfrânge atât faţă de oameni cât şi faţă de natura înconjurătoare. Nu numai oamenii ci şi lucrurile din tabără, cele care îi înconjurau, au de suferit din cauza păcatelor oamenilor.

Când fiii lui Israil plâng după viaţa pe care o aveau în Egipt şi consideră că viaţa lor din pustiu e plină de vitregii, atunci cu mânie mare S-a mâniat Domnul şi înaintea acestei privelişti lui Moise i s-a făcut rău [11, 10][9].

Moise îl întreabă pe Domnul de ce îl amărăşte şi de ce nu a aflat har înaintea Sa, de a pus peste sine impulsul/ dorinţa/ ispita poporului [tin ormin tu lau] [11, 11].

Adică consideră prea grea sarcina de a conduce acest popor al lui Israil, care mereu se răzvrăteşte. Pentru că nu poate să facă faţă poporului [11, 12-14], Moise cere Domnului ca mai bine să-l omoare, dacă a aflat milă la El, decât să îi dea să vadă această apăsare [11, 15][10] interioară, adică răzvrătirea poporului împotriva Domnului.

Rugăciunea Sfântului Moise e plină de râvnă pentru voia Domnului atâta timp cât el doreşte ca mai bine să moară decât să vadă cum poporul se răscoală, cum murmură acesta împotriva Domnului.

La rugăciunea sa, Domnul îl învaţă pe Moise ca să aleagă 70 de bătrâni din Israel pentru ca să  fie împreună cu el la cortul mărturiei [11, 16]. Când Domnul Se va pogorî şi va vorbi cu Moise, El va lua din duhul care este în Moise, adică din harul Duhului Sfânt care este în Moise, şi va pune şi în ei, pentru ca Moise să ducă împreună cu cei 70 dorinţa/ ispita poporului [11, 17, în LXX] sau sarcina poporului [ed. BOR 1988] sau povara poporului [ed. BOR 2001].

Domnul va da har şi celor 70 de bătrâni ai lui Israel pentru ca să poarte împreună cu Moise sarcina grea a conducerii poporului. Faptul că va beneficia de ajutorul celor 70 este mesajul Domnului pentru Moise.

Pentru popor, Domnul porunceşte ca ei să se curăţească şi le promite că le va da să mănânce carne pentru că au plâns înaintea Domnului [11, 18].

Însă le va da să mănânce carne zilnic, timp de o lună de zile, până când ea le va ieşi pe nas şi au să se îmbolnăvească de holeran [11]. Și aceasta drept pedeapsă pentru că au fost neascultători Domnului, Care este întru ei şi s-au plâns din cauza condiţiilor de viaţă pe care le au [11, 20].

La întrebarea lui Moise din ce îi va hrăni [11, 21-22], Domnul îi spune că mâna Domnului va împlini cele făgăduite [11, 23].

Moise spune poporului cuvintele Domnului [ta rimata Chiriu] [11, 24], alege pe cei 70 şi îi aduce împrejurul cortului [Ibidem]. Și când El S-a pogorât în nor a luat din duhul care era în Moise şi l-a pus şi în cei 70. Și când Duhul S-a odihnit întru ei [epanepafsato to Pnevma ep’ aftus] aceştia au început să prorocească [11, 25].

Expresia Duhul S-a odihnit întru ei va fi folosită de foarte mulţi Sfinţi Părinţi şi va rămâne în modul de exprimare ortodox, deşi în LXX apare doar de două ori: la Num. 11, 25 şi Num. 11, 26. Însă folosirea ei într-un mod calificat arată că exprimă ceva fundamental despre realitatea prezenţei harice a lui Dumnezeu în fiinţa noastră.

Pentru că Eldad [Eldad] şi Modad [Modad] erau scrişi ca aparţinând din cei 70, când S-a pogorât Duhul Domnului în cei de lângă cort, s-a pogorât şi în ei, care erau în tabără şi au început să prorocească [11, 26].

Iisus/ Iosua îi cere lui Moise să le interzică celor doi să mai prorocească [11, 28]. Însă Moise îi cere să nu fie zelos faţă de el, pentru că el ar dori ca toţi să fie Profeţi atunci când Domnul trimite Duhul Său în ei [11, 29].

Din Num. 11, 25-29 observăm că pogorârea Duhului aduce în oameni harisma prorociei şi că Duhul vine de la Domnul. Prezenţa harului lui Dumnezeu în oameni e o prezenţă reală şi produce harisme reale şi nu aparente.

Domnul le dă prepeliţe [11, 31] de mâncare. Însă, pe când aveau carnea între dinţi, pe când mâncau, s-a mâniat Domnul pe popor şi Domnul a lovit cu lovire foarte mare pe popor [11, 33]. Motivul mâniei Sale a fost nerecunoştinţa lor, fără îndoială, pentru că 11, 34 vorbeşte despre faptul că cei care muriseră acolo fuseseră cuprinşi de poftă, fapt pentru care s-a numit acel loc: mormintele poftei [mnimata tis epitimias].

Mariam şi Aaron găsesc motiv de cârtire împotriva lui Moise din cauza soţiei lui etiopiene [12, 1] şi îl desconsideră, neconsiderându-l propriu pentru a le fi conducător [12, 2]. Domnul aude cârtirea lor [Ibidem], adică nedreptatea ce i se făcea lui Moise de către cei doi, fapt pentru care 12, 3 afirmă că „omul Moise era foarte blând, mai mult decât toţi oamenii care sunt pe pământ”.

Pentru ca Domnul să arate dreptatea Sa în faţa celor doi, Domnul îi spune imediat lui Moise ca să meargă împreună cu Aaron şi Mariam în cortul mărturiei [12, 4]. Domnul Se coboară în stâlp de nor şi stă în uşa cortului mărturiei şi îi cheamă pe Aaron şi pe Mariam ca să le vorbească [12, 5]. Domnul le spune celor doi că trebuie să asculte cuvintele Sale. Celui care este Profet al Domnului Domnul I Se face cunoscut în vedenie şi în somn îi vorbeşte acestuia [12, 6].

Domnul le spune celor doi că Moise este robul Său şi că el este credincios în toată casa Lui [12, 7] şi că, în definitiv, Domnul vorbeşte cu Moise într-un  mod special, foarte intim. Lui Moise Domnul îi vorbeşte gură către gură [stoma cata stoma], în vedere [en idi] şi nu prin enigme [di’ enigmaton], căci el vede slava Domnului [tin doxan Chiriu iden] [12, 8].

Domnul îi mustră pe Aaron şi pe Mariam că nu se tem să vorbească împotriva slujitorului [tu terapontos] Său Moise [Ibidem].

Mânia Domnului s-a aprins în ei şi El a plecat [12, 9]. Odată cu plecarea Domnului, a plecat şi norul de deasupra cortului mărturiei. Și când se petrec toate acestea Aaron o vede pe Mariam că s-a umplut de lepră [12, 10].

Aaron se roagă lui Moise ca să îi ierte, mărturisind că nu ştia că aceste gânduri sunt păcat şi, în acelaşi timp, îi cere să nu moară Mariam [12, 11-12]. Moise se roagă Domnului ca să o vindece [12, 13] iar Domnul îi dă să fie timp de 7 zile leproasă pentru ca să se ruşineze de fapta sa [12, 14].


[1] Cf. ed. BOR 2001. În ed. BOR 1988 avem: Numerii.

[2] În LXX, ed. Rahlfs, lipseşte 6, 27, care apare în ed. BOR 1988 şi 2001.

[3] În ed. BOR 1988 şi 2001: Hobab.

[4] În ed. BOR 1988 şi 2001.

[5] Ibidem.

[6] Textul din LXX este următorul: „să fugă toţi cei ce Te urăsc pe Tine”.

În ed. BOR 1988: „şi să fugă de la faţa Ta cei ce Te urăsc pe Tine!”.

În ed. BOR 2001: „şi să fugă de la faţa Ta toţi cei ce Te urăsc pe Tine!”.

Se observă faptul că noţiunea de faţă a Domnului nu apare în LXX în comparaţie cu ediţiile scripturale româneşti.

[7] Ed. BOR 1988 e aproape identică cu varianta LXX pentru că vorbeşte despre „miile şi zecile de mii ale lui Israel”. În ed. BOR 2001 avem numai: „spre mulţimea miilor lui Israel”.

[8] În ed. BOR 1988 şi 2001 se foloseşte verbul: a cârti.

[9] În ed. BOR 1988 se vorbeşte despre faptul că Moise s-a mâhnit. Ed. BOR 2001 vorbeşte despre faptul că „lui Moise rău i-a căzut la inimă” acest păcat al poporului. În KJV se vorbeşte despre faptul că „Moise s-a supărat”. În GNV: Moise s-a mâhnit. În VUL: „şi lui Moise i s-a părut acest lucru de nesuportat”.

[10] În  ed. BOR 1988 răzvrătirea poporului e numită necaz, pe când în ed. BOR 2001 e numită nenorocire.

[11] Cuvântul grecesc desemnează atât holera cât şi dizenteria.

Holera este o boală epidermică gravă, adesea cauzatoare a morţii, care se manifestă ca intoxicare şi deshidratare puternică a organismului uman. Pe când dizenteria e o boală infecţioasă, caracterizată prin dureri acute, ulceraţii intestinale şi diaree cu sânge.

În ed. BOR 1988 şi 2001 se vorbeşte despre faptul că vor mânca timp de o lună de zile carne până ce le va fi scârbă de ea. Care este însă boala desemnată de textul grecesc? În ambele boli avem de-a face cu o repulsie faţă de mâncarea care cauzează boala.

Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1) [13]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Teologia Dogmatică

Ortodoxă

O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe în contextul religios,

cultural și științific al lumii de astăzi

*

vol. 1

*

Teologie pentru azi

București

20**

***

1. 3. Cartea Leviticul

În Lev. 1, 1, Domnul îi vorbeşte lui Moise din interiorul cortului mărturiei. Nu mai vorbeşte cu el din munte, ci din cortul pe care El îl poruncise.

El stabileşte darurile Domnului [dora to Chirio] pe care le poate aduce poporul [1, 2].

Arderea-de-tot [olocaftima] se aduce în faţa cortului mărturiei pentru ca să fie „bineprimită/ bineplăcută[1] înaintea Domnului [decton enantion Chiriu]” [1, 3]. Viţelul e junghiat înaintea Domnului [1, 5] şi cele care vor fi arse pe jertfelnic sunt aducere spre jertfă [carpoma] şi jertfă [tisia], „miros de bună-mireasmă Domnului”[osmi efodias to Chirio] [1, 9].

În descrierile aflate în această carte se repetă de multe ori anumite sintagme. Le vom îngloba aici, la început, pentru ca să nu revenim de fiecare dată asupra lor, pentru că reprezintă aceeaşi indicaţie.

Avem aşadar: înaintea Domnului [enanti/ enopion/ prochimena Chiriu] [1, 11; 3, 1; 3, 7; 3, 12; 4, 4**; 4, 6; 4, 7; 4, 15**; 4, 18; 4, 24; 5, 26; 6, 7; 7, 2; 7, 30; 7, 38; 8, 27; 8, 29; 9, 2; 9, 4; 9, 5; 9, 2; 10, 1; 10, 2; 10, 15; 10, 17; 10, 19; 12, 7; 14, 11; 14, 12; 14, 16; 14, 18; 14, 20; 14, 23; 14, 24; 14, 27; 14, 29; 14, 31; 15, 14; 15, 15; 15, 30; 16, 7; 16, 10; 16, 12; 16, 13; 16, 15; 16, 18; 16, 30; 17, 6; 19, 22; 23, 11; 23, 20; 23, 28; 24, 3; 24, 4; 24, 6; 24, 7; 24, 8]; aducere spre jertfă [carpoma] şi jertfă [tisia], „miros de bună-mireasmă Domnului”[osmi efodias to Chirio] [1, 13; 1, 17; 2, 2; 2, 9; 2, 12; 3, 5; 3, 11; 3, 16; 4, 31; 6, 14; 8, 21; 8, 28; 17, 4; 17, 6; 23, 13; 23, 18]; dar de jertfă Domnului [doron tisian to Chirio] [2, 1; 7, 29]; sfinţenia sfinţeniilor din jertfele Domnului [aghion ton aghion apo ton tision/ ton carpomaton Chiriu] [2, 3; 2, 10; 6, 10; 6, 22][2]; este jertfa Domnului [tisia/ carpoma estin Chirio] [2, 6; 2, 16; 3, 3; 3, 14; 7, 5; 7, 25; 7, 30; 10, 13].

Domnul îi vorbeşte lui Moise despre păcatul făcut înaintea Domnului ca despre o încălcare a poruncilor Sale [4, 2]. Toate jertfele se stabilesc conform celor poruncite de Domnul lui Moise în munte [7, 38].

Moise adună întreaga adunare a lui Israel după modul poruncit lui de către Domnul [8, 4]. Se insistă de fiecare dată pe împlinirea întocmai a cuvintelor Sale de către Moise [8, 9; 8, 13; 8, 17; 8, 29; 8, 34; 8, 35; 8, 36; 9, 7; 9, 10; 9, 21; 10, 11; 10, 15; 10, 18; 16, 34; 24, 23; 26, 46].

Moise stabileşte la cortul mărturiei „păzirile Domnului” [ta filagmata Chiriu] [8, 35]. El anunţă poporul că Domnul Se va arăta întru ei [9, 4] şi întreaga sinagogă a lui Israel vine şi stă înaintea Domnului [9, 5].

Dacă vor împlini cuvântul Domnului fiecare om din popor va vedea în sine slava Domnului [doxa Chiriu] [9, 6].

După ce Aaron a săvârşit jertfele [9, 22] şi după ce Moise şi Aaron au binecuvântat întregul popor, atunci slava Domnului a fost văzută de tot poporul [9, 23]. Şi au văzut cum a ieşit foc de la Domnul şi a mistuit toate cele de pe jertfelnic şi arderile-de-tot şi grăsimile. Toţi au văzut acestea şi au fost uimiţi şi au căzut pe feţele lor [9, 24].

Când Nadab [Nadab] şi Abiud [Abiud], fiii lui Aaron, aduc în cădelniţele lor foc străin [pir allotrion], care nu fusese poruncit de către Domnul [10, 1], atunci iese foc de la Domnul şi acesta i-a mistuit pe ei şi au murit înaintea Domnului [10, 2].

Tâlcuind moartea fiilor lui Aaron acestuia, Moise îi spune că aceasta s-a petrecut pentru că nu s-au apropiat de Domnul ca El să Se sfinţească întru ei, pentru că Domnul Se preamăreşte în toată sinagoga/ adunarea [10, 3].

Poporul trebuie să plângă arderea pe care a aprins-o Domnul, adică pe cei doi fii ai lui Aaron, care au fost mistuiţi de focul ieşit de la Domnul [10, 6].

Domnul le arată lui Moise şi Aaron care sunt animalele pe care le pot mânca [11, 1-2 sqq].

Pentru că mâncarea din animalele necurate te face necurat [11, 43], Domnul Dumnezeu cere sfinţenie de la oameni, pentru că El e Sfânt [11, 44; 19, 2; 20, 7; 20, 26]. Pentru că Domnul i-a scos din Egipt pentru ca să le fie Dumnezeu, poporul trebuie să fie sfânt, pentru că El, Domnul, e Sfânt [11, 45].

Cererea sfinţeniei de la oameni implică împărtăşirea lor de sfinţenia lui Dumnezeu. Sfinţenia lui Dumnezeu e împărtăşibilă oamenilor şi ei devin Sfinţi, pentru că sfințenia nu e un ideal, un deziderat utopic, ci o realitate ontologică. Sfinţenia este împărtăşire de sfinţenia Domnului.

Domnul vorbeşte către Moise sau către Moise şi Aaron [12, 1; 13, 1; 14, 1; 14, 33; 15, 1; 16, 1-2; 17, 1-2; 18, 1-2; 19, 1; 20, 1; 21, 1; 21, 16-17; 22, 1-2; 22, 17-18; 22, 26; 23, 1; 23, 9; 23, 23; 23, 26; 23, 33; 24, 1; 24, 13; 25, 1; 27, 1; 27, 34] şi îi învaţă pas cu pas ce să facă în anumite condiţii practice.

Domnul Se va arăta în nor pe locul ispăşirii [ 16, 2]. El Îşi va întoarce faţa Sa de la sufletul celui care mănâncă sânge şi îl va distruge pe acel om [17, 10]. Sângele animalelor a fost dat de către Domnul ca să fie adus pe jertfelnic, căci a fost dat spre ispăşirea sufletelor oamenilor [17, 11].

Domnul le reaminteşte că El este Domnul Dumnezeul lor [18, 2; 18, 4; 18, 5; 18, 6; 18, 2; 19, 2; 19, 3; 19, 4; 19, 10; 19, 12; 19, 14; 19, 16; 19, 18; 19, 25; 19, 28; 19, 30; 19, 31; 19, 32; 19, 34; 19, 36; 19, 37; 20, 7; 20, 24; 21, 12; 22, 2; 22, 3; 22, 8; 22, 30; 22, 33; 23, 22; 23, 43; 24, 22; 25, 17; 25, 36; 25, 38; 25, 55; 26, 1; 26, 2; 26, 44; 26, 45] şi de aceea trebuie să păzească judecăţile Sale şi poruncile Sale să le urmeze şi să umble întru ele [18, 4]. Trebuie să urmeze toate poruncile Sale şi toate judecăţile Sale, fiindcă omul care le va împlini va fi viu prin ele [18, 5].

Sămânţa bărbatului[3] nu trebuie dată spre cinstirea arhontelui/ lui Moloh[4], ca să nu fie pângărit numele Său cel sfânt [18, 21].

Domnul spune că neamurile [ta etni] s-au întinat prin homosexualitate [18, 22] şi zoofilie [18, 23] şi de aceea El le va izgoni dinaintea feţei fiilor lui Israel [18, 24]. Pământul s-a întinat şi s-a mâniat pe păcătoşii care locuiau pe el şi Domnul a pedepsit nedreptatea lor [18, 25].

Israelul trebuie să păzească toate legile şi toate poruncile Sale şi să nu facă monstruozităţile [ton vdeligmaton]/ ticăloşiile[5] enumerate mai sus [18, 26].

Acelaşi lucru se cere şi în 18, 30:  trebuie să se păzească poruncile Domnului şi să nu se facă nimic din obiceiurile cele scârboase [ton vdeligmenon]/ spurcate[6]/ urâte[7] ale neamurilor, pentru că Domnul este Dumnezeul lui Israel.

Viaţa sfântă nu are, în concluzie, nimic de-a face cu închinarea la idoli, cu darea copiilor drept jertfă zeilor, cu homosexualitatea şi zoofilia. Acestea nu sunt, e concluzia lui Lev. 18, obiceiuri ale oamenilor credincioşi ci ale neamurilor, ale popoarelor păgâne.

Domnul cere ca sâmbetele Sale să fie păzite [19, 3; 19, 30; 23, 3; 26, 2] şi ca poporul să nu îşi facă idoli [19, 4]. Cele sfinte ale Domnului nu trebuie spurcate [19, 8], ci din jertfă trebuie să se mănânce la timpul stabilit [19, 6]. Nu trebuie să se facă  jurăminte în mod nedrept pe numele Domnului şi nici să se pângărească numele lui Dumnezeu [19, 12].

Domnul ne cere să ne temem de El [19, 14; 19, 32; 25, 17; 25, 36; 25, 43] şi să păzim legea Sa [19, 19]. Domnul Dumnezeu le va da pământul în care vor intra fiii lui Israel [19, 23], cel pe care El li l-a promis.

Toată roada pomilor din al 4-lea an de la intrarea lui Israel în pământul făgăduit va fi „sfântă [şi] prinos de laudă [adus] Domnului” [19, 24].

Domnul le cere să se teamă de sfinţeniile Sale [19, 30; 26, 2], pentru că El este Domnul Dumnezeul lor, Care i-a scos din ţara Egiptului [19, 36; 22, 33; 23, 43; 25, 38; 26, 13]. Poporul trebuie să păzească toată legea Domnului şi toate poruncile Sale să le împlinească [19, 37; 22, 31].

Domnul Îşi va întoarce faţa Sa şi va distruge pe cel care va da pe copiii săi arhontelui [20, 3; 20, 5], adică lui Moloh. Acest act e considerat drept o întinare a sfinţeniilor Sale şi o profanare a numelui sfinţeniilor Sale [Ibidem][8].

Domnul Îşi va întoarce faţa Sa şi va stârpi din poporul Său şi pe cel care se însoţeşte cu ventrilocii[9]/ cu cei ce cheamă morţii[10] şi cu vrăjitorii [20, 6].

Poruncile Domnului trebuie păzite şi împlinite pentru că Domnul e Cel care ne sfinţeşte [20, 8]. Se subînţelege: prin împlinirea poruncilor Lui.

În Lev. 20, 22, Domnul spune că trebuie să se păzească toate poruncile şi judecăţile Sale şi acestea să fie împlinite, pentru ca nu cumva să se mânie pământul în care Domnul îi conduce ca să locuiască.

Israelul nu trebuie să meargă după obiceiurile neamurile pe care Domnul le îndepărtează de ei, pentru că ei au făcut faptele pe care Domnul le opreşte şi de aceea El s-a scârbit de ele [20, 23].

Domnul le va da moştenirea promisă, pentru că El i-a separat/ osebit[11]/ despărţit[12] de/ dintre toate neamurile [20, 24]. Domnul a separat, a indicat care sunt animalele necurate [20, 25]. Poporul trebuie să fie sfânt ca şi Domnul, pentru că El i-a separat pe ei dintre toate neamurile pentru ca să fie ai Lui [20, 26].

Sfinţii sunt ai Domnului lor şi ei nu trebuie să pângărească numele Domnului lor. Pentru că ei aduc jertfe Domnului, daruri Dumnezeului lor, de aceea trebuie să fie Sfinţi [21, 6].

Sfinţii la care se referă Domnul aici sunt slujitorii/ preoţii de la Cortul sfânt[13].

LXX lasă să se înţeleagă faptul, că 21, 7 se referă la soţia preotului şi că preotul este Sfânt pentru Domnul Dumnezeul său. Cel care sfinţeşte aduce daruri Domnului Dumnezeu şi acela va fi Sfânt pentru că Domnul cel Sfânt îl sfinţeşte pe el [21, 8; 21, 15; 21, 23; 22, 9]. Preotul nu va ieşi din cele sfinte şi nici nu va pângări sfinţenia Dumnezeului său, pentru că sfântul ulei de ungere al Dumnezeului său este peste el [21, 12].

Preotul care are vreun defect [momos]/ cusur[14]/ meteahnă[15] anume nu trebuie să se apropie ca să aducă daruri Dumnezeului său [21, 17; 21, 21]. El nu va sluji dacă are vreun defect, pentru ca să nu profaneze sfinţenia lui Dumnezeu [21, 23].

Aaron şi fiii săi trebuie să fie atenţi la sfinţeniile fiilor lui Israel şi să nu profaneze/ să nu pângărească[16] numele cel sfânt al Domnului [22, 2].

Cel care are vreo necurăţie şi se apropie de cele sfinte, sfinţite ale Domnului va fi distrus de către Domnul [22, 3]. Preoţii trebuie să păzească poruncile Domnului ca nu cumva să moară prin profanarea/ pângărirea[17] lor [22, 9].

El este Cel care sfinţeşte pe cele aduse Domnului [22, 16]. Darurile cu defect nu sunt primite de către Domnul [22, 20; 22, 22-25].

Nu trebuie să fie profanat numele cel sfânt al Domnului, ci în mijlocul fiilor lui Israel să fie sfinţit Domnul, Cel care sfinţeşte pe poporul Său [22, 32].

Sărbătorile Domnului sunt sfinte [32, 2; 32, 4].

Domnul le enumără lui Moise în această ordine: Paştile Domnului [pasha to Chirio] [ 32, 5], Azimile Domnului [ton azimon to Chirio] [32, 6], ziua pârgii secerişului [aparhin tu terismu] [23, 10], Sărbătoarea trâmbiţelor [mnimosinon salpingon][23, 24], ziua ispăşirii [imera exilasmu][ 23, 27] şi sărbătoarea corturilor [eorti schinon] [ 23, 34].

Lev. 23, 17 stabileşte în ce constă pârga /primele roade ale Domnului [protoghenimaton to Chirio], care sunt aduse Sieşi.

În 24, 11 se vorbeşte despre îndrăzneala unui bărbat care a pronunţat numele lui Dumnezeu şi L-a blestemat pe El. Acesta a fost pus sub pază pentru ca să fie judecat după porunca Domnului [24, 12]. Domnul a poruncit să fie ucis cu pietre în afara taberei [24, 14].

Cel care Îl va blestema pe Dumnezeu va avea păcat [24, 15] şi cel care Îl va numi pe nume pe Domnul va fi omorât cu pietre [24, 16**].

Când poporul va intra în pământul pe care li-l va da Domnul pământul se va odihni întru odihna Domnului [25, 2; 25, 4]. Adică nu se vor culege roadele care vor creşte pe pământ în al 7-lea an, după 6 ani de culegere constantă a roadelor cultivate pe el [25, 3-5].

Împlinirea poruncilor şi judecăţilor Domnului le va da să locuiască pe pământ cu pace/ cu încredere [25, 18]. În anul de odihnă al pământului, Domnul va trimite binecuvântarea Sa peste pământ, în aşa fel încât în anul al 7-lea pământul va rodi cât ar fi rodit în trei ani [25, 21].

Domnul stabileşte ca pământul să nu fie vândut prin întărire/ atestare[18] pentru că pământul este al Său [25, 23].

Fii lui Israel sunt înaintea Domnului nişte prozeliţi[19] şi străini [Ibidem]. Cei scăpătaţi, care devin robi fraţilor lor sunt robii Domnului [25, 42] dar şi toţi fiii lui Israel sunt robii Săi, pentru că El i-a scos din Egipt [25, 55].

Domnul promite binecuvântări materiale [26, 4-5], ferirea de războaie [26, 6] şi ajutor în faţa vrăjmaşilor lor [26, 7-9], dacă împlinesc poruncile Sale [26, 3].

Dacă vor asculta de Domnul, El va privi peste ei, le va înmulţi numărul şi va întări legământul Său cu aceştia [26, 9]. Domnul va pune legământul [tin diatichin] Său în ei şi sufletul Său nu se va scârbi de ei [26, 11]. El le făgăduieşte că va merge printre ei şi va fi Dumnezeul lor, pentru că ei vor fi poporul Lui [26, 12], dacă vor asculta de El.

Însă dacă nu vor asculta de El şi vor călca legământul Lui [26, 14-15], Dumnezeu le făgăduieşte faptul că vor veni asupra lor boli şi asuprire din partea vrăjmaşilor lor [24, 16-17]. Dacă nu-L vor asculta, atunci de 7 ori mai mult vor fi pedepsiţi pentru  păcatele lor [ 26, 18; 26, 21] şi chiar de încă 7 ori îi va pedepsi pe ei [26, 24; 26, 28]. Prin pedepsirea lor Domnul caută să sfărâme ruşinea aroganţei lor [26, 19][20].

Dacă vor păcătui în mod constant împotriva Sa, Domnul va trimite asupra lor sabie răzbunătoare, care să răzbune legământul Său [26, 25]. El va trimite moarte în mijlocul lor şi vor fi daţi în mâinile vrăjmaşilor lor [Ibidem]. Domnul îi va smeri, le va îngusta păcatele prin lipsa pâinii [26, 26]. El îi va omorî peste idolii lor, pentru că atunci va fi foarte mâniat sufletul Său [26, 30].

Cei care vor mai rămâne din cei care vor păcătui îşi vor mărturisi păcatele lor şi păcatele părinţilor lor, adică modul cum L-au lăsat deoparte pe Domnul şi au privit pe deasupra Sa [26, 40]. Când aceştia vor fi pedepsiţi de mânia Domnului şi vor fi distruşi în pământul vrăjmaşilor lor, atunci se va ruşina inima lor netăiată-împrejur şi vor gândi bine vizavi de păcatele lor [26, 41], adică se vor pocăi.

Pocăinţa lor Îl va face pe Domnul să-Şi amintească de legământul Său cu Sfinţii Patriarhi ai lui Israel şi de pământul lor [26, 42]. Pământul va rămâne pustiu iar cei care au păcătuit vor simţi propriile lor fărădelegi [26, 43].

Însă, chiar şi când fiii lui Israel vor locui în pământul vrăjmaşilor lor, Domnul nu îi va trece cu vederea şi nu Se va mânia pe ei într-atât de mult, încât să strice legământul Său cu ei [26, 44]. El Îşi va aduce aminte de legământul cel dintâi făcut cu ei, când i-a scos din Egipt pentru ca să le fie Dumnezeul lor [26, 45].

Lev. 27, 2 vorbeşte despre cel care va face făgăduinţă Domnului iar în 27, 9, 10, 14, 16, 21, 23, 28, 30, 32, 33 se specifică faptul că tot ceea ce se va da Domnului va fi lucru sfânt.


[1] În ed. BOR 1988 şi 2001.

[2] Ed. BOR 1988 şi 2001 prezintă expresia: „sfinţenie mare din jertfele Domnului”.

[3] În ed. BOR 1988 şi 2001 e vorba de copiii bărbatului.

[4] În ed. BOR 1988 şi 2001.

[5] În ed. BOR 1988 şi 2001.

[6] În ed. BOR 2001.

[7] În ed. BOR 1988.

[8] În ed. BOR 1988 şi 2001 nu se foloseşte pluralul ci singularul şi se vorbeşte despre întinarea locului sau a locaşului Său şi despre necinstirea numelui Său celui sfânt. LXX ne propune pluralul în ambele cazuri.

[9] Literal: cu cei care vorbesc din stomac.

[10] Ed. BOR 1988 şi 2001.

[11] Ed. BOR 2001.

[12] Ed. BOR 1988.

[13] Ambele ed. rom citate anterior sunt de acord că Sfinţii sunt preoţii.

[14] Ed. BOR 2001.

[15] Ed. BOR 1988.

[16] Ed. BOR 1988 şi 2001.

[17] Ed. BOR 2001.

[18] În ed. BOR 1988 se spune că pământul nu trebuie vândut pe veci, pe când în ed. BOR 2001 se vorbeşte despre faptul că pământul nu trebuie vândut pentru totdeauna. În ultima ed. citată, în n. b, p. 151, ÎPS Bartolomeu Anania spune că pământul nu trebuie vândut definitiv, în mod ferm, fără putinţă de întoarcere.

[19] În ed. BOR 1988 şi 2001 se vorbeşte nu de prozeliţi ci de venetici, ceea ce înseamnă acelaşi lucru: convertiţi la iudaism dintre neamuri.

[20] Ed. BOR 1988 vorbeşte despre frângerea îndărătniciei lor celei mândre, pe când ed. BOR 2001 vorbeşte despre surparea semeţiei mândriei lor.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno