Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Teologia Dogmatică

Ortodoxă

O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe în contextul religios,

cultural și științific al lumii de astăzi

*

vol. 1

*

Teologie pentru azi

București

20**

***

1. 4. Cartea Numerele[1]

Ca şi în cartea Levitic, și aici se observă anumite constante lingvistice prin care se exprimă legătura dintre Dumnezeu şi oameni sau prezenţa lui Dumnezeu în viaţa oamenilor.

Şi, prima dintre ele, e aceea că Domnul vorbeşte cu Moise sau cu Moise şi Aaron  [după moartea lui Aaron cu Eleazar, începând cu 26, 1], că El li se adresează acestora [1, 1; 1, 48; 2, 1; 3, 1; 3, 5; 3, 11; 3, 14; 3, 40; 3, 44; 4, 1; 4, 17; 4, 21; 5, 1; 5, 5; 5, 11; 6, 1; 6, 22; 7, 4; 7, 11; 8, 1-2; 8, 5; 8, 23; 9, 1; 10, 1; 12, 4; 12, 6; 13, 1; 14, 11; 15, 1; 15, 17; 15, 37; 16, 20; 16, 23-24; 17, 1; 17, 3; 17, 5; 17, 9; 17, 16; 18, 1; 18, 8; 18, 20; 18, 25; 19, 1; 20, 7; 20, 23; 21, 8; 21, 34; 25, 4; 25, 10; 25, 16; 26, 1; 26, 52; 27, 6; 27, 12; 27, 18; 28, 1; 31, 1; 31, 25; 33, 50; 34, 1; 34, 16; 35, 1; 35, 9].

Prima revelare a lui Dumnezeu către Moise din cartea de faţă se petrece în interiorul cortului mărturiei [1, 1].

Numărătoarea întregii sinagogi a lui Israel se face la porunca Domnului [1, 2; 26, 2]. Moise sau Moise împreună cu Aaron [după moartea lui, Eleazar, fiul său, noul arhiereu] pun în practică ceea ce le-a poruncit Domnul [1, 19; 1, 54; 2, 33; 2, 34; 3, 16; 3, 39; 3, 42; 3, 51**; 4, 37; 4, 41; 4, 45; 4, 49**; 5, 4; 8, 3; 8, 4; 8, 20; 8, 22; 9, 5; 9, 23; 13, 3; 14, 26; 17, 5; 17, 26; 20, 9; 20, 27; 27, 11; 27, 22; 27, 23; 30, 1-2; 30, 17; 31, 7; 31, 21; 31, 31; 31, 41; 31, 47; 32, 31; 33, 2; 34, 29; 36, 2**; 36, 5; 36, 10].

Toate câte se petrec, bune sau rele, se petrec înaintea Domnului [3, 4**; 5, 16; 5, 18; 5, 25; 5, 30; 6, 16; 6, 20; 7, 3; 8, 10; 8, 11; 8, 13; 8, 15; 8, 21; 11, 1; 11, 18; 14, 37; 15, 15; 15, 25; 15, 28; 16, 7; 16, 16; 16, 17; 17, 22; 18, 19; 20, 3; 20, 9; 20, 13; 27, 5; 27, 21; 31, 3; 31, 50; 31, 54; 32, 13; 32, 20; 32, 21; 32, 22***; 32, 23; 32, 27; 32, 29; 32, 30; 32, 32].

Leviţii [tus Levitas] sunt dăruiţi Domnului dintre fiii lui Israel şi ei îi vor ajuta pe preoţii Domnului [3, 9; 8, 13; 18, 6]. Leviţii vor lucra lucrurile Domnului [ta erga Chiriu] [8, 11] şi vor fi ai Domnului [8, 14]. Ei sunt partea [meris] Domnului şi moştenirea [clironomia] Sa [18, 20]. Aceştia vor fi în locul fiecăruia dintre întâi-născuţii lui Israel [3, 12; 3, 41; 3, 45; 8, 16].

Toţi întâi-născuţii sunt ai Domnului din momentul când El i-a lovit pe întâi-născuţii Egiptului şi i-a sfinţit pe toţi întâi-născuţii lui Israel [3, 13; 8, 17].

Ca şi în cartea anterioară, Domnul îi aminteşte poporului că El este Domnul lor [3, 13; 3, 41; 3, 45; 10, 10; 15, 41**; 23, 21].

Domnul locuieşte în mijlocul taberelor lui Israel [5, 3].

Num. 5, 21-22 vorbeşte despre jurămintele blestemului [tis orchis tis aras] în numele Domnului pentru aflarea adevărului.

În 6, 2 se vorbeşte despre cel care vrea să se făgăduiască ca să se curăţească în curăţia Domnului, adică să fie nazireu. Despre făgăduinţa făcută Domnului vorbeşte şi 6, 5; 6, 7; 6, 12. Cel care se făgăduieşte lui Dumnezeu va fi sfânt al Domnului pe toată perioada făgăduinţei sale [6, 8].

Despre darul Domnului se vorbeşte în 6, 14; 6, 17; 6, 21; 15, 4; 28, 2. iar despre cele date/ aduse/ dăruite Domnului se vorbeşte în Num. 18, 12; 18, 13; 18, 15; 18, 19.

Domnul îi binecuvintează şi îi păzeşte pe oameni [6, 24]. El Îşi arată faţa Sa peste oameni şi îi miluieşte [6, 25]. Domnul Îşi ridică faţa Sa peste oameni şi le dă pace [6, 26]. Prin binecuvântare se pune numele Domnului peste fiii lui Israel şi prin aceasta Domnul îi va binecuvânta pe ei [6, 27, cf. ed. BOR 1988 şi 2001[2]].

Lui Moise, Domnul îi vorbea în cortul mărturiei de deasupra locului ispăşirii [7, 89**].

Num. 9, 10; 9, 14; 28, 16 conţin sintagma: Paştile Domnului [pasha Chirio], pentru ca să se arate că fiecare sărbătoare e a Domnului, adică în cadrul ei I se slujeşte Lui pentru că ea este spre slava Sa.

În momentul când cortul a fost aşezat, când a fost mobilat cu tot ceea ce Domnul spusese, atunci norul slavei l-a acoperit [9, 15], ca semn că Domnul binevoieşte întru cele pe care le porunceşte.

Tot în 9, 15, cortul e numit de către Sfântul Moise: casa mărturiei [tos icon tu martiriu]. Și acesta era acoperit noaptea de slava Domnului, care se arăta ca un foc iar ziua ca un nor [9, 15-16; 10, 36].

Când norul slavei lui Dumnezeu se ridica de deasupra cortului era semn că fiii lui Israel trebuia să meargă mai departe, iar unde se oprea norul acolo se făcea tabără [9, 17].

La porunca Domnului se făcea tabără şi tot la porunca Sa plecau mai departe [9, 18].

Faptul că norul slavei dumnezeiești era deasupra cortului se constituia în semnul că poporul trebuia să se supună şi să asculte de voia lui Dumnezeu, adică să rămână pe loc, în tabăra în care se aflau [9, 18-23].

Sunetul din trâmbiţă în timp de război e semnul pe care Domnul îl stabileşte pentru ca să Îşi amintească de ei şi să îi salveze din calea vrăjmaşilor lor [10, 9].

În zilele de sărbătoare şi când se aduceau jertfe se suna din trâmbiţe pentru ca să fie pomeniţi înaintea Domnului, pentru ca Domnul să-Și amintească de ei [10, 10].

Moise îi spune lui Iobab [Iobab][3] că „Domnul a vorbit cele bune despre Israel” [10, 29] şi îi promite acestuia, că dacă va rămâne împreună cu ei va avea parte de binele pe care Dumnezeu l-a făgăduit că-l va face lor [10, 32].

Pasajul de la Num. 10, 34-35 prezintă conţinutul rugăciunilor pe care Moise le rostea la ridicarea şi oprirea chivotului Legii.

Domnul era rugat să Se ridice/ să Se scoale[4] pentru ca să împrăştie, să alunge/ să risipească[5] pe vrăjmaşii Săi [10, 34]. Domnul trebuie să pună pe fugă pe toţi cei care Îl urăsc pe El [Ibidem][6]. Însă Domnul e rugat şi să Se întoarcă spre miile de zeci de mii care sunt în Israel [10, 35][7].

Când poporul începe să murmure, cu murmur[8] dintre cele rele înaintea Domnului, Domnul a auzit acest murmur, această cârtire a lor şi cu mânie s-a mâniat pe popor [11, 1]. Astfel s-a aprins foc de la Domnul [pir para Chiriu] şi a ars o parte din tabără [Ibidem; 11, 3].

Dar când poporul ţipă către Moise şi Moise se roagă Domnului atunci focul încetează [11, 2].

Rugăciunea stinge focul pe care l-a aprins murmurul, cârtirea înaintea Domnului. Focul pedepseşte un păcat, pedepseşte o stare interioară rea, dar pedeapsa se răsfrânge atât faţă de oameni cât şi faţă de natura înconjurătoare. Nu numai oamenii ci şi lucrurile din tabără, cele care îi înconjurau, au de suferit din cauza păcatelor oamenilor.

Când fiii lui Israil plâng după viaţa pe care o aveau în Egipt şi consideră că viaţa lor din pustiu e plină de vitregii, atunci cu mânie mare S-a mâniat Domnul şi înaintea acestei privelişti lui Moise i s-a făcut rău [11, 10][9].

Moise îl întreabă pe Domnul de ce îl amărăşte şi de ce nu a aflat har înaintea Sa, de a pus peste sine impulsul/ dorinţa/ ispita poporului [tin ormin tu lau] [11, 11].

Adică consideră prea grea sarcina de a conduce acest popor al lui Israil, care mereu se răzvrăteşte. Pentru că nu poate să facă faţă poporului [11, 12-14], Moise cere Domnului ca mai bine să-l omoare, dacă a aflat milă la El, decât să îi dea să vadă această apăsare [11, 15][10] interioară, adică răzvrătirea poporului împotriva Domnului.

Rugăciunea Sfântului Moise e plină de râvnă pentru voia Domnului atâta timp cât el doreşte ca mai bine să moară decât să vadă cum poporul se răscoală, cum murmură acesta împotriva Domnului.

La rugăciunea sa, Domnul îl învaţă pe Moise ca să aleagă 70 de bătrâni din Israel pentru ca să  fie împreună cu el la cortul mărturiei [11, 16]. Când Domnul Se va pogorî şi va vorbi cu Moise, El va lua din duhul care este în Moise, adică din harul Duhului Sfânt care este în Moise, şi va pune şi în ei, pentru ca Moise să ducă împreună cu cei 70 dorinţa/ ispita poporului [11, 17, în LXX] sau sarcina poporului [ed. BOR 1988] sau povara poporului [ed. BOR 2001].

Domnul va da har şi celor 70 de bătrâni ai lui Israel pentru ca să poarte împreună cu Moise sarcina grea a conducerii poporului. Faptul că va beneficia de ajutorul celor 70 este mesajul Domnului pentru Moise.

Pentru popor, Domnul porunceşte ca ei să se curăţească şi le promite că le va da să mănânce carne pentru că au plâns înaintea Domnului [11, 18].

Însă le va da să mănânce carne zilnic, timp de o lună de zile, până când ea le va ieşi pe nas şi au să se îmbolnăvească de holeran [11]. Și aceasta drept pedeapsă pentru că au fost neascultători Domnului, Care este întru ei şi s-au plâns din cauza condiţiilor de viaţă pe care le au [11, 20].

La întrebarea lui Moise din ce îi va hrăni [11, 21-22], Domnul îi spune că mâna Domnului va împlini cele făgăduite [11, 23].

Moise spune poporului cuvintele Domnului [ta rimata Chiriu] [11, 24], alege pe cei 70 şi îi aduce împrejurul cortului [Ibidem]. Și când El S-a pogorât în nor a luat din duhul care era în Moise şi l-a pus şi în cei 70. Și când Duhul S-a odihnit întru ei [epanepafsato to Pnevma ep’ aftus] aceştia au început să prorocească [11, 25].

Expresia Duhul S-a odihnit întru ei va fi folosită de foarte mulţi Sfinţi Părinţi şi va rămâne în modul de exprimare ortodox, deşi în LXX apare doar de două ori: la Num. 11, 25 şi Num. 11, 26. Însă folosirea ei într-un mod calificat arată că exprimă ceva fundamental despre realitatea prezenţei harice a lui Dumnezeu în fiinţa noastră.

Pentru că Eldad [Eldad] şi Modad [Modad] erau scrişi ca aparţinând din cei 70, când S-a pogorât Duhul Domnului în cei de lângă cort, s-a pogorât şi în ei, care erau în tabără şi au început să prorocească [11, 26].

Iisus/ Iosua îi cere lui Moise să le interzică celor doi să mai prorocească [11, 28]. Însă Moise îi cere să nu fie zelos faţă de el, pentru că el ar dori ca toţi să fie Profeţi atunci când Domnul trimite Duhul Său în ei [11, 29].

Din Num. 11, 25-29 observăm că pogorârea Duhului aduce în oameni harisma prorociei şi că Duhul vine de la Domnul. Prezenţa harului lui Dumnezeu în oameni e o prezenţă reală şi produce harisme reale şi nu aparente.

Domnul le dă prepeliţe [11, 31] de mâncare. Însă, pe când aveau carnea între dinţi, pe când mâncau, s-a mâniat Domnul pe popor şi Domnul a lovit cu lovire foarte mare pe popor [11, 33]. Motivul mâniei Sale a fost nerecunoştinţa lor, fără îndoială, pentru că 11, 34 vorbeşte despre faptul că cei care muriseră acolo fuseseră cuprinşi de poftă, fapt pentru care s-a numit acel loc: mormintele poftei [mnimata tis epitimias].

Mariam şi Aaron găsesc motiv de cârtire împotriva lui Moise din cauza soţiei lui etiopiene [12, 1] şi îl desconsideră, neconsiderându-l propriu pentru a le fi conducător [12, 2]. Domnul aude cârtirea lor [Ibidem], adică nedreptatea ce i se făcea lui Moise de către cei doi, fapt pentru care 12, 3 afirmă că „omul Moise era foarte blând, mai mult decât toţi oamenii care sunt pe pământ”.

Pentru ca Domnul să arate dreptatea Sa în faţa celor doi, Domnul îi spune imediat lui Moise ca să meargă împreună cu Aaron şi Mariam în cortul mărturiei [12, 4]. Domnul Se coboară în stâlp de nor şi stă în uşa cortului mărturiei şi îi cheamă pe Aaron şi pe Mariam ca să le vorbească [12, 5]. Domnul le spune celor doi că trebuie să asculte cuvintele Sale. Celui care este Profet al Domnului Domnul I Se face cunoscut în vedenie şi în somn îi vorbeşte acestuia [12, 6].

Domnul le spune celor doi că Moise este robul Său şi că el este credincios în toată casa Lui [12, 7] şi că, în definitiv, Domnul vorbeşte cu Moise într-un  mod special, foarte intim. Lui Moise Domnul îi vorbeşte gură către gură [stoma cata stoma], în vedere [en idi] şi nu prin enigme [di’ enigmaton], căci el vede slava Domnului [tin doxan Chiriu iden] [12, 8].

Domnul îi mustră pe Aaron şi pe Mariam că nu se tem să vorbească împotriva slujitorului [tu terapontos] Său Moise [Ibidem].

Mânia Domnului s-a aprins în ei şi El a plecat [12, 9]. Odată cu plecarea Domnului, a plecat şi norul de deasupra cortului mărturiei. Și când se petrec toate acestea Aaron o vede pe Mariam că s-a umplut de lepră [12, 10].

Aaron se roagă lui Moise ca să îi ierte, mărturisind că nu ştia că aceste gânduri sunt păcat şi, în acelaşi timp, îi cere să nu moară Mariam [12, 11-12]. Moise se roagă Domnului ca să o vindece [12, 13] iar Domnul îi dă să fie timp de 7 zile leproasă pentru ca să se ruşineze de fapta sa [12, 14].


[1] Cf. ed. BOR 2001. În ed. BOR 1988 avem: Numerii.

[2] În LXX, ed. Rahlfs, lipseşte 6, 27, care apare în ed. BOR 1988 şi 2001.

[3] În ed. BOR 1988 şi 2001: Hobab.

[4] În ed. BOR 1988 şi 2001.

[5] Ibidem.

[6] Textul din LXX este următorul: „să fugă toţi cei ce Te urăsc pe Tine”.

În ed. BOR 1988: „şi să fugă de la faţa Ta cei ce Te urăsc pe Tine!”.

În ed. BOR 2001: „şi să fugă de la faţa Ta toţi cei ce Te urăsc pe Tine!”.

Se observă faptul că noţiunea de faţă a Domnului nu apare în LXX în comparaţie cu ediţiile scripturale româneşti.

[7] Ed. BOR 1988 e aproape identică cu varianta LXX pentru că vorbeşte despre „miile şi zecile de mii ale lui Israel”. În ed. BOR 2001 avem numai: „spre mulţimea miilor lui Israel”.

[8] În ed. BOR 1988 şi 2001 se foloseşte verbul: a cârti.

[9] În ed. BOR 1988 se vorbeşte despre faptul că Moise s-a mâhnit. Ed. BOR 2001 vorbeşte despre faptul că „lui Moise rău i-a căzut la inimă” acest păcat al poporului. În KJV se vorbeşte despre faptul că „Moise s-a supărat”. În GNV: Moise s-a mâhnit. În VUL: „şi lui Moise i s-a părut acest lucru de nesuportat”.

[10] În  ed. BOR 1988 răzvrătirea poporului e numită necaz, pe când în ed. BOR 2001 e numită nenorocire.

[11] Cuvântul grecesc desemnează atât holera cât şi dizenteria.

Holera este o boală epidermică gravă, adesea cauzatoare a morţii, care se manifestă ca intoxicare şi deshidratare puternică a organismului uman. Pe când dizenteria e o boală infecţioasă, caracterizată prin dureri acute, ulceraţii intestinale şi diaree cu sânge.

În ed. BOR 1988 şi 2001 se vorbeşte despre faptul că vor mânca timp de o lună de zile carne până ce le va fi scârbă de ea. Care este însă boala desemnată de textul grecesc? În ambele boli avem de-a face cu o repulsie faţă de mâncarea care cauzează boala.

Did you like this? Share it: