Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 23 iunie 2011

Vorbește gura fără el

…deși vorbește cu gura. Și, în sens moral, asta înseamnă că vorbirea lui nu e una cu el. Vorbește duplicitar, are discurs dublu

Dar dacă el asta crede?Dacă e chiar așa: mitocan, nesimțit, eretic, tiran, violator…și vorbește din destulul inimii lui? De ce nu îl credem pe cuvânt pe cel care își scoate borhotul din el prin cuvinte, în cuvinte?

Săraca limbă română: se umple de murdăria omului. A fiecărui vorbitor în parte al ei.

Însă nu în limbă…ci dincolo de limbă, de fundamentul lingvistic, stă murdăria omului. Murdăria lui stă în inimă. Stă în mintea care își imaginează păcatul, fărădelegea, răzbunarea, lupta cu Dumnezeu.

Limba e veșmântul alb pătat de noroiul inimii.

Limba e unealta bună folosită rău…de cel rău.

*

Nu te uita în gura lui…a celui care te minte fără să clipească.

Nu te uita în gura celui care nu spune cine este…dar care vrea să știe cine ești.

Nu îl băga în seamă pe cel care îți folosește cuvintele ca pe niște sulițe întoarse împotriva ta.

Nu poți să furi un om dacă îi furi cuvintele.

Ceea ce câștigi prin faptul că ești papagal, că ești turnător, că ești lingău, câștigi pe baza a ceea ce nu ești…și nu a ceea ce ești.

*

Tocmai de aceea vorbirea fără sine…vorbirea din ne-sine…înseamnă neîmplinire. Numai când cuvintele sunt din tine și sunt una cu tine ai împlinire, ai inima plină de bucurie.

Și ca să câștigi în tine trebuie să accepți dăruirile lui Dumnezeu în tine.

Trebuie să accepți că nu știi nimic…dar vrei să înveți totul. Că nu ai nimic…dar ai nevoie de tot.

*

Vrei să știi cine ești? Observă-te singur, fără nimeni în jur, și vezi ce ai în tine. Ce ai în tine asta ești. Cu asta pleci de aici. Cu asta te prezinți în fața Lui. Cu asta vei fi în veșnicie.

*

Are gura mare…Cât de mare? Nu se referă la gură…ci la ceea ce spune.

Pe cine deranjezi cu adevăruri?

Cât de adevărați sunt mincinoșii?

Până unde ține minciuna de prost gust?

*

Vorbește gura mea cu tine. Vorbesc cu tine. Orice cuvânt e vorbire cu tine. Adică bucurie

O poezie spusă-n barbă [12]

Partea întâia, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a și a 11-a

***

Poemele sunt văzute ca piramide care urcă spre cer în O pseudo-ars poetica. Însă cealaltă lume e „pustie” (p. 89). Ele urcă în cer și nu mai pot coborî de acolo.

În Cântec de leagăn pentru mine, omul e „copac” sau „o javră de flori” (p. 90). Și aceasta, pentru că poemul de față e formulat pentru construcția lui ritmică.

Omul cuc/ omul singur doarme la subțiori cu patul. Moartea îi gâlgâie în gâtlej, pe când dracul îi „cântă jos sub splină” (Ibidem). Însă el doarme în călduri, pentru că visează ninsori.

Și sub acest asediu al morții și al iadului asupra sa, autorul își pune perna sub cap ca pe o „moarte caldă”.

În continuu autorul se joacă cu cuvintele pentru că nu știe să folosească sensurile cuvintelor. Cuvintele sunt brute la Cristian Bădiliță pentru că nu sunt trecute prin el.

Doarme cu „mierla vie” (p. 91) în inimă. Un somn cu vise  halucinant-erotice înșiră la un loc „sori pătrați”, „lacrimi-case” și „fete-case”, pentru că fetele au „picioare lungi, pufoase, / și cu sâni însiropați” (Ibidem).

Și asta pentru că pufoase și însiropați fac din femeie…o prăjitură. Numai că femeile-prăjitură au o gură de balenă la Bădiliță: „și visează gări de lapte/ înghițind locomotive/ de franzele și colive,/ cașcaval, tristeți răscopate” (Ibidem).

O lume grotescă și maladivă. O lume râsă, de care autorul râde trist, pentru că râde de sine. Râde spasmodic.

Acesta e motivul pentru care erotismul absurdizat capătă forme depresive la Cristian Bădiliță. „Șișul ploii” stă alături de „patul scârbei” și de „nectarul de mămăligă”.

Caută cuvinte care să producă dezgust. Sau cuvinte care să își schimbe valoarea, în context, într-una opusă. Pentru că urmează după nectarul de mămăligă o tot pe atât de intraductibilă „ambrozie de ceapă”.

Și după erotism, depresie, dezgust, autorul accesează imagini religioase fără legătură între ele: „te-nvelească zorii zilei/ în hlamidă purpurie/ câinii credincioși ai milei/ de-ntuneric te păzească” (Ibidem).

Autorul e versatil. Se schimbă repede. Își schimbă traiectoria interioară într-un poem, pentru că nu vrea să se întâlnească cu sine în poezie, în fața unui public, care să îl privească gol, fără metafore. Virează aiurea când e să spună substratul concret al poemelor sale.

Final tandru, fără legătură cu sentimentele care l-au străbătut anterior. De fapt acesta a și dat titlul poemului de față:

„Puiul mamii, dormi tăcut

dormi tăcut și fără cântec

intră ca în așternut

în pustiul meu de pântec

și o ia de la-nceput”.

Și nu e pentru prima dată când autorul își dorește întoarcerea în pântecul matern pentru ca să termine odată cu toate necunoscutele dramatice ale vieții sale.

Însă e pustiul de pântec al mamei mai pustiu decât cerul, din care nu se mai întorc rugăciunile?

Poemul Rugăciune, dedicat lui Dimitrie Stelaru, vorbește despre omul îngropat în mintea lui (p. 92). Pe acesta, autorul îl hrănește cu „pâinea și vinul lui Dimitrie Stelaru”, pentru ca să observe apoi cum îi „înfloresc crinii din mucegai” (Ibidem).

Mucegaiul lui Arghezi…și crinii…cui?

Numai că finalul poemului ne spune că omul din mintea autorului se preface „surd sau nebun” (p. 93) și nu îl lasă să doarmă.

Și în Cuminecare e vorba tot despre vis, despre un vis în care „am visat cerul ca o pâine mare, aburindă” (p. 94). Stătea „pe marginea ferestrei” cu femeia iubită, vedea cum „cerul se rumenea” și cum fâlfâiau „păsările galbene”.

Păsările, ca mirosuri ale pâinii, întrupau „chemările paradisului”, pe când foamea lui plutea ca un zmeu între cer și pământ în timp ce „orașul dormea”.

Și cu toate că îi vine să doarmă cel mai adesea în poezia sa, autorul are orgoliul minții treze, care nu doarme când ceilalți dorm ideologic.

Vorbește și dincolo de moarte „în limba oamenilor”. Moartea lui se petrece în vis.

Și iubita e prezentată cu vădite semne de inferioritate: „tu nici nu vei fi băgat de seamă [moartea mea] deși/ plângeai ca o proastă în hohote” (p. 94-95). Însă de când e o prostie plânsul din dragoste?

Când s-a luminat de ziuă, „o pasăre galbenă” s-a furișat în palmele iubitei și ea a început să o mănânce (p. 95). Mâncând pasărea trimisă din cer, iubita nu devine mai înțeleaptă cu privire la moartea lui ci, paradoxal, duplicitară sau indiferentă:

„Încă te mai văd cum stăteai mândră

(ori numai vicleană)

pe marginea ferestrei

și mușcai cu poftă din pasărea aceea

nebănuind, desigur, nicio clipă

mușcai din însuși, cald, sufletul meu” (Ibidem).

Însă e fără rost să îl mai întrebăm pe poetul-teolog, de când au început și sufletele să fie comestibile.

În Cronică paradisiacă reîntâlnim ieșirea sa „la lumină” (p. 96) direct din scutec. Însă poemul se termină într-o anamneză cu „pașnici miei”, miros de fân și de pere coapte.

Duminică seara vorbește despre melancolia născută în el de „zgârietura ploii” (p. 97).

Dimov, numit „Maestre”, e visat în Herăstrău, cu „fătuci și puradei” în jurul lui (p. 98). Ia distanță față de el. Însă din cauza „un[ui] ditai [ditamai] ceas bondoc” (Ibidem) făcu „o criză de gastrită” (p. 99).  Poemul nu are sens…ci doar resentimente. La trezire, stafia lui Dimov „ronțăia sub pat”, semn că acolo plonjaseră cărțile poetului.

Urmează un fals poem filosofic: Mustățile reci ale neantului, care vorbesc din nou despre noapte și somn. De această dată „nopțile dorm tun peste mine” (p. 100).

Autorului îi e frică să respire și să aibă coșmaruri pentru ca nu cumva universul să explodeze. Ironie ca repulsie față de excesul de sensibilitate din poezie. Deopotrivă: repulsie față de prețiozitate.

Însă repulsia sa față de grijile reale sau bombastice ale altora se transformă într-o bășcălie aproape generalizată.

Pentru ca pământul să nu sară în aer din cauza lui vrea să se strămute la Polul Nord (p. 101). Și pe ideea că, la Polul Nord, „ziua nu [se] sfârșește niciodată”, de aceea trage concluzia ironică cum că a scăpat lumea de la distrugere.

Cerul e „spumos” la finalul poemului, un fel de șampanie…„și se prelinge ușor-ușor/ pe mustățile reci ale neantului” (Ibidem), care există tocmai pentru că nu există.

Elegia omului tânăr e enervată pe dragoste, care vrea să pară o realitate neimportantă. Numai că din cauza tristeții în dragoste poetul vrea o ploaie alcoolică, în care să își iubească brațele enorm, adică „până la înfrunzire” (p. 102).

Pe când „ninge cu fulgi de plastic” și autorului îi vine să se arunce de la ultimul etaj…dar să nimerească (așa, din neiubire!) „fix în brațele tale”. Adică: ale ei.

Ea: niciodată numită…niciodată prezentă…dar bântuind întreaga carte.

Însă de ce „singurul lucru important” (p. 103) nu e știut de nimeni?

Goliardă are două ofuri: alcoolul și poezia. Pentru că Cristian Bădiliță mărturisește: „E trist și greu fără alcool/ e greu și fără poezie” (p. 104).

Însă alcoolul și poezia vin ca să astupe golul interior atâta timp cât „TOTUL este GOL/ și urlă cuiele-n sicrie” (Ibidem).

Faptul că zeii din vie nu mai învie e un fapt cu totul și cu totul „nasol” (Ibidem). Și viața nu merită trăită, subliniază autorul, dacă nu are poeți și alcool (Ibidem).

În poemul următor, barbarii stau deasupra lui iar în el numai „cai de rasă” (p. 105). A încercat dar nu poate să se preschimbe în „bestie sfioasă” (Ibidem), pentru că altfel ar fi mușcat din tribul mârșav al barbarilor de deasupra.

După ce i-ar fi mâncat pe toți barbarii „bucată cu bucată”, Bădiliță ar fi pus resturile la congelator, pentru ca să rezulte: „un vraf/ de liniște barbară congelată” (Ibidem).

Pentru că autorul își gândește liniștea numai prin eliminarea adversarilor.

Penultimul poem are drept titlu o afirmație interesantă: „M-am săturat să mai fiu subiectiv…” (p. 106). Aici mărturisește faptul că ar vrea să intre „măcar o secundă/ în pielea cuvintelor cu care scriu” pentru ca să poată exprima tăcerea.

Dacă ar ajunge să pătimească precum cuvintele care exprimă tăcerea, el crede că ar deveni „un alt om” și chiar poet „pe un sfert,/  sau pe jumătate” (Ibidem).

Dacă s-ar locui, dacă ar trăi în el însuși s-ar vindeca de subiectivitate (Ibidem).

Ultimul poem al cărții: Nu deranjați femeia pe care-o port în pântece ne somează să lăsăm femeia să se nască (p. 107). Femeia, adică opera sa, ne amenință autorul, s-ar putea naște când suntem cel mai puțin pregătiți pentru întâmpinarea ei:

„poate atunci, prieteni, când veți dormi cu toții

voi naște și femeia în care n-ați crezut” (p. 108).

Și autorul ne certifică faptul că el creează în ciuda tuturor celor care îi stau împotrivă…a tuturor care nu cred în el…

Iar eu sunt unul dintre cei care nu cred în puterea de creație a lui Cristian Bădiliță.

„Femeia fără margini și fără început”, adevărata lui operă, e o pură utopie. Ea nu va veni niciodată…pentru că nu și-a arătat nici măcar un deget…până acum. Și, de obicei, marile genii ale lumii sunt ființe precoce

Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1) [17]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Teologia Dogmatică

Ortodoxă

O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe în contextul religios,

cultural și științific al lumii de astăzi

*

vol. 1

*

Teologie pentru azi

București

20**

***

1. 5. Cartea Deuteronomul

Moise, ca şi în cărţile anterioare, împlineşte cele poruncite lui de către Domnul [1, 3 ; 1, 19 ; 1, 21 ; 2, 1 ; 2, 37 ; 4, 5 ; 4, 14 ; 10, 5 ; 20, 17 ; 29, 1 ; 31, 23 ; 34, 5 ; 34, 9], pentru că Domnul vorbeşte cu el [1, 42 ; 2, 2 ; 2, 9 ; 2, 17 ; 3, 2 ; 3, 26 ; 5, 28 ; 10, 1 ; 10, 11 ; 31, 2 ; 31, 14 ; 31, 16 ; 32, 48 ; 34, 4]. Revelaţia dumnezeiască este reală pentru că există o reală întâlnire şi vorbire a lui Dumnezeu cu Moise.

Domnul Dumnezeu este Cel care a grăit poporului în Horib/ Horeb[1] [1, 6] şi El S-a jurat Patriarhilor că le va da moştenire [1, 8 ; 28, 11 ; 31, 7 ; 31, 20 ; 31, 23 ; 34, 4].

Domnul Dumnezeu este Cel care a înmulţit poporul lui Israel [1, 10] şi tot El îl va înmulţi şi mai mult [1, 11].

Judecata este a lui Dumnezeu [1, 17], pentru că El este Judecătorul tuturor.

Domnul Dumnezeu merge înaintea poporului şi îl face biruitor în lupte [1, 30 ; 20, 1].

Despre mânia lui Dumnezeu se vorbeşte la 1, 34; 1, 37 ; 4, 21 ; 4, 25 ; 6, 15 ; 9, 7 ; 9, 8 ; 9, 14 ; 9, 18 ; 9, 19 ; 9, 20 ; 9, 22 ; 9, 25 ; 11, 17 ; 13, 18 ; 29, 19. Ea se activează când oamenii nu se încred în Domnul [9, 7 ; 9, 23 ; 9, 24] sau când se închină la idoli [11, 16 ; 13, 18 ; 16, 22 ; 17, 2-3 ; 29, 19 ; 29, 26 ; 31, 17 ; 32, 21], adică atunci când părăsesc legământul făcut cu Domnul Dumnezeu lor [29, 24].

Domnul Dumnezeu e Cel care l-a binecuvântat pe Israel în toate lucrurile mâinilor sale [2, 7] şi a fost cu el, în aşa fel încât nimic nu i-a lipsit [Ibidem].

Domnul a dat lui Israel pământul moştenirii [in ghin tis clironomias] sale [2, 12; 2, 29; 3, 18; 3, 20; 4, 1; 4, 21; 4, 38; 5, 31; 6, 1; 6, 10; 6, 18; 6, 23 ; 7, 1 ; 11, 8; 11, 11; 11, 17 ; 11, 25 ; 11, 29 ; 11, 31 ; 12, 1 ; 12, 9 ; 12, 10 ; 15, 4 ; 15, 7 ; 18, 9 ; 19, 1-3 ; 19, 8 ; 19, 10 ; 19, 14 ; 21, 1 ; 21, 23 ; 24, 4 ; 25, 19 ; 26, 1 ; 26, 2 ; 27, 2 ; 27, 3 ; 28, 1 ; 28, 52 ; 30, 18].

Jurământul lui Dumnezeu se împlineşte [2, 14 ; 26, 3 ; 26, 15].

Mâna Domnului i-a istovit/ i-a topit[2] de putere pe cei care se răzvrătiseră, până ce au căzut, până ce au murit [2, 15].

Domnul nimiceşte/ distruge anumite popoare [2, 21 ; 2, 22 ; 2, 23 ; 4, 3] iar pe altele le îngrozeşte, le umple de frică faţă de Israel [2, 25]. Domnul Dumnezeu a făcut ca să se învârtoşeze regele unui alt popor [2, 30] şi tot Domnul l-a dat pe acesta în mâna lui Israel [2, 33 ; 3, 3], pentru că de la Domnul este biruinţa [2, 36].

Poporul a fost martor ocular la ceea ce a făcut Domnul cu regii altor popoare potrivnice lui Israel  [3, 21], pentru că Domnul Se luptă pentru Israel [3, 22]. Dar ei au fost martori, deopotrivă, la toate lucrurile Domnului cu Israel [4, 3 ; 4, 34].

Rugăciunea Sfântului Moise de la 3, 24-25 vorbeşte mai întâi despre faptul că Moise a experiat tăria [tin ishin] şi puterea [tin dinamin] Domnului [4, 37 ], mâna Sa puternică şi braţul Său cel înalt, căci Domnul a scos pe Israel din Egipt cu mână tare [hiri cratea] şi cu braţ înalt [vrahioni ipsilo] [3, 24 ; 4, 34 ; 6, 21 ; 7, 8 ; 7, 19, 9, 26 ; 9, 29; 11, 2 ; 20, 1 ; 24, 18 ; 26, 8], „întru vedenii mari, şi întru semne, şi întru minuni” [en oramasin megalis che en simiis che en terasin] [26, 8].

Alături de Domnul el a văzut cum lucrează/ cum Se manifestă Dumnezeu în poporul Său. Pentru acest motiv el Îl laudă ca pe singurul Dumnezeu existent în cer şi pe pământ [3, 24; 4, 34].

Vorbind poporului, Moise îl învaţă să păzească poruncile Domnului Dumnezeu [4, 2 ; 6, 20 ; 11, 8 ; 15, 5 ; 30, 8 ; 30, 10], pentru că cei care se alipesc de Domnul rămân vii [4, 4].

Poruncile Domnului sunt înţelepciunea [i sofia] şi înţelegerea [i sinesis]/ priceperea[3] lui Israel înaintea neamurilor pământului [4, 6]. Domnul Dumnezeu e foarte aproape de cei care Îl cheamă întru ajutor [4, 7].

Despre starea înaintea Domnului a se vedea 4, 10; 4, 25; 6, 18 ; 6, 25 ; 9. 16 ; 9, 18 ; 9, 25 ; 10, 8 ; 12, 7 ; 12, 18** ; 12, 25 ; 13, 19 ; 14, 23 ; 14, 26 ; 15, 20 ; 17, 2 ; 17, 12 ; 18, 5 ; 18, 7 ; 18, 13 ; 19, 17 ; 21, 9 ; 24, 4 ; 26, 5 ; 26, 10** ; 26, 13 ; 27, 7 ; 29, 9 ; 29, 14 ; 31, 11 ; 31, 29. Această stare înaintea Sa cere frica de Domnul în toate zilele vieţii noastre [4, 10].

Domnul a vorbit lui Israel din mijlocul focului [ec mesu tu piros] [4, 12; 4, 15; 10, 4] adică din slava Sa şi ei au auzit glasul Lui dar n-au văzut nicio asemănare, niciun chip al Său [4, 12].

Legământul [tin diatichin] Domnului cu Israel e format din cele 10 porunci [ta deca rimata] ale Sale. Cele create de Dumnezeu aparţin tuturor pământenilor [4, 19]. Însă Domnul Şi-a luat asupră-Şi pe Israel ca să Îi fie popor moştenitor [laon egcliron] [4, 20].

Tot despre legământul Domnului Dumnezeu [tin diatichin Chiriu tu Teu] încheiat cu poporul lui Israel se vorbeşte şi la Deut. 4, 23; 5, 2 ; 5, 3 ; 29, 1; 29, 11.

Poporul nu trebuie să îşi facă chip cioplit [glipton omioma] [4, 23 ; 4, 25] şi să îl cinstească ca dumnezeu. Domnul Dumnezeu este foc mistuitor [pir catanaliscon] [4, 24 ; 9, 3] şi un Dumnezeu zelos[4] [Teos zilotis] / gelos[5] [4, 24 ; 6, 15 ; 32, 19 ; 32, 21].

Închinările la idoli sunt lucruri rele înaintea Domnului Dumnezeu [ta ponira enantion Chiriu tu Teu] [4, 25] şi acestea stârnesc mânia Domnului [4, 25; 6, 15 ; 7, 4 ; 29, 26-27 ]. Pedeapsa pentru idolatrie va fi aceea că îi va împrăştia printre toate neamurile şi vor rămâne puţini la număr [4, 26-27]. Idolii sunt alţi dumnezei [teis eteris] [6] / dumnezei străini[7] şi ei nu au viaţă [4, 28 ; 6, 14 ; 7, 4 ; 30, 17 ; 31, 18; 31, 20; 32, 16]. În 32, 17 ei sunt numiţi: dumnezei noi [teis cheni].

Domnul Dumnezeu va fi găsit numai de către cei care Îl vor căuta din toată inima şi sufletul în necazul şi strâmtorarea exilului [4, 29]. Când cuvintele prorocite de către Domnul se vor împlini [cele spuse la 4, 26-27], atunci se vor întoarce către Domnul şi vor auzi glasul Său [4, 30]. Adică vor auzi glasul Lui numai când vor conştientiza, în necazul lor, adâncimea păcatelor lor.

Când poporul se va pocăi va afla că Domnul e îndurat şi că El e credincios jurămintelor făcute Părinţilor lor [4, 31]. Pentru că Dumnezeu l-a făcut pe om pe pământ [4, 32] iar cu Israel Domnul a făcut un lucru foarte mare, pentru că El le-a dat să audă glasul Dumnezeului Celui viu vorbind din mijlocul focului, și cu toate acestea ei rămânând vii [4, 33; 4, 36; 5, 4; 5, 22; 5, 23; 5, 24; 5, 25-26 ; 27, 3].

Niciodată Domnul nu Şi-a mai luat un popor din mijlocul altui popor prin multe minuni, cum a făcut cu Israel, atunci când l-a scos din Egipt [4, 34, 6, 21-23; 8, 14; 15, 15]. Căci nu există alt Dumnezeu în afară de Domnul Dumnezeu [4, 35; 4, 39]. Domnul S-a revelat prin cuvinte şi a vorbit poporului din mijlocul focului [4, 36].

Domnul i-a iubit pe Părinţii lui Israel şi i-a ales pe urmaşii lor [4, 37; 7, 6; 10, 15; 26, 18; 27, 9]. De aceea poporul trebuie să păzească hotărârile şi poruncile Domnului [4, 40; 30, 10].

Domnul a vorbit faţă către faţă cu poporul din mijlocul focului iar Moise era cel care intermedia cuvântul Domnului către popor, stând între Domnul şi acesta [5, 4-5]. La 5, 6-21 sunt repetate cele 10 porunci.

Poporul a dat mărturie despre faptul că Domnul Dumnezeu le-a arătat slava Sa şi că ei I-au auzit glasul Lui din mijlocul focului [5, 24].

Poporul îl delegă pe Moise să se apropie şi să asculte ceea ce îi va spune Domnul, pentru ca acesta, la rândul său, să le transmită şi lor [5, 27]. Domnul e de acord cu poporul, în sensul ca Moise să fie mandatatul lor şi El să le transmită, prin acesta, pe cele ale Sale [5, 28].

Domnul cere de la popor inimă temătoare de El şi împlinirea poruncilor Sale [5, 29; 6, 2; 26, 16-17]. Împlinirea poruncilor Domnului aduce binele până în veac, adică îl adânceşte pentru totdeauna pe om în slava Sa [5, 29; 12, 28].

Poporul trebuie să facă cele poruncite lui de către Domnul, neînclinându-se nici la dreapta şi nici la stânga [5, 32]. Trebuie să meargă în toată calea pe care le-a poruncit-o Domnul, pentru că astfel vor primi odihnă, vor fi bine şi vor trăi în lungime de zile în pământul făgăduit lor [5, 33].

Ascultarea de Domnul are drept urmări prosperitatea şi înmulţirea poporului şi împlinirea făgăduinţei că vor moşteni pământul unde curge lapte şi miere [ghin reusan gala che meli][6, 3; 11, 9; 26, 9; 26, 10; 26, 15; 27, 3; 31, 20].

Domnul a dat lui Israel porunci şi judecăţi în pustiu [6, 4], pentru că Domnul lui Israel este singurul Domn [Ibidem]. Din acest motiv Israelul trebuie să-L iubească pe Domnul din toată inima, din tot sufletul şi din toată puterea sa [6, 5; 10, 12-13].


[1] În ed. BOR 1988 şi 2001.

[2] Ed. BOR 2001. În ed. BOR 1988 se vorbeşte despre mâna Domnului care a fost peste ei şi care le-a cauzat pieirea, moartea.

[3] Cf. ed. BOR 2001.

[4] Cf. ed. BOR 1988.

[5] Cf. ed. BOR 2001.

[6] Cf. ed. BOR 1988.

[7] Cf. ed. BOR 2001.

Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1) [16]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Teologia Dogmatică

Ortodoxă

O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe în contextul religios,

cultural și științific al lumii de astăzi

*

vol. 1

*

Teologie pentru azi

București

20**

***

Când poporul a strigat către Domnul, El le-a auzit glasul lor şi a trimis pe Îngerul Său ca să îi scoată din Egipt [20, 16].

La Num. 20, 17 găsim celebra formulă calea împărătească [odo vasilichi], sintagmă care s-a încetăţenit în spiritualitatea ortodoxă şi care exprimă modul de vieţuire cel mai echilibrat, asceza plină de discernământ.

Domnul îi spune lui Moise şi Aaron că acesta din urmă se va adăuga la poporul său [20, 24], adică va muri. Expresia s-a adăugat la poporul său va deveni o expresie clasică în Scriptura vechitestamentară şi exprimă adormirea/ moartea unui om plăcut Domnului.

Aaron va muri pentru că L-a mâniat pe Domnul la apa Disputei [20, 24]. În 20, 26 se vorbeşte şi de adăugarea lui Aaron, se subînţelege, la părinţii săi, cât şi de moartea sa, în sensul că moartea e şi despărţire a sufletului de trup dar şi alăturare/ sălăşluire a sufletului cu părinţii săi.

Când hanaaniţii au luat robi dintre israeliţi, Israelul se roagă Domnului ca să îi dea în mâna lui pe cei care i-au robit, pentru că îi va anatematiza pe ei şi cetăţile lor [21, 1-2]. Domnul ascultă glasul lui Israel [21, 3].

Însă poporul vorbeşte împotriva lui Dumnezeu şi a lui Moise [21, 5]. Poporul cârteşte împotriva lui Moise, dar Îl are în vizor pe Domnul, pentru că El este făcut adevăratul vinovat de ceea ce li se întâmplă.

Domnul trimite în popor şerpi ucigaşi drept pedeapsă pentru păcatul lor şi mulţi oameni mor muşcaţi de şerpi [21, 6]. Poporul i se adresează lui Moise şi recunoaşte că L-au  vorbit de rău pe Domnul şi pe el însuşi şi îi cer să se roage Domnului pentru ei [21, 7]. Şi când Moise se roagă pentru popor [Ibidem], Domnul îl învaţă să facă un şarpe şi să îl pună pe semn[1], căci tot cel care va privi spre acesta va trăi [21, 8].

Domnul îl dă în mâna lui Moise pe Og, regele Vasanului şi toate cele ale sale [21, 33-34]. Prin aceasta Domnul ne arată că niciun război sau moartea vreunui conducător nu se produce fără voia Domnului.

Balac, regele Moabului, îl cheamă pe Balaam ca să îl blesteme pe Israel [22, 4-6]. Însă Balaam Îl întreabă pe Domnul ce să facă în această situaţie [22, 8]. Dumnezeu vine la Balaam şi îi spune că nu trebuie să blesteme poporului lui Israel pentru că e binecuvântat [evloghimenos] [22, 12].

Balaam nu vrea să calce porunca Domnului [22, 13; 22, 18]. Întrebând a doua oară pe Domnul ce să facă [22, 19], și Dumnezeu îl trimite ca să vorbească ceea ce îi va spune El [22, 20]. Pentru că Balaam a plecat cu bătrânii Moabului [22, 21-22] s-a aprins mânia lui Dumnezeu iar Îngerul lui Dumnezeu s-a sculat ca să-i stea împotrivă [22, 22].

Asina a văzut în mijlocul drumului pe Îngerul lui Dumnezeu, care i se împotrivea şi care avea sabia scoasă în mână şi de aceea a luat-o peste câmp [22, 23]. Îngerul i se împotriveşte lui Balaam şi a doua oară [22, 24], cât şi a treia oară [22, 26] şi de fiecare dată numai măgăriţa l-a văzut pe Îngerul lui Dumnezeu [22, 23, 25, 27].

Pentru că Balaam îşi bătea asina cu toiagul [22, 27], neînţelegând ce se petrece, fiind foarte furios pe ea, de aceea Dumnezeu deschide gura animalului şi îi vorbeşte acestuia ca un om [22, 28]. Balaam vorbeşte aidoma cu un om cu asina sa [22, 28-30], pentru că Domnul dăduse glas omenesc animalului.

Şi pentru că făcuse minune mare cu măgăriţa, Dumnezeu a deschis şi ochii lui Balaam şi acesta îl vede pe Îngerul lui Dumnezeu, care i se împotrivea şi s-a închinat feţei lui [22, 31]. Îngerul lui Dumnezeu îi vorbeşte lui Balaam şi îi spune că nu îi place calea sa [22, 32], adică nu îi place ceea ce el doreşte să facă.

Balaam recunoaşte înaintea Îngerului că a păcătuit şi că vrea să se întoarcă din calea sa [22, 34]. Însă Îngerul îl trimite mai departe dar îl învaţă să vorbească ceea ce el îi va spune [22, 35]. De aceea Balaam îi spune lui Balac că va rosti numai cuvântul pe care Dumnezeu îl va pune în gura sa sau ceea ce El îi va descoperi [22, 38; 23, 3; 23, 12; 23, 15; 23, 26; 24, 13].

Când Balaam l-a întrebat de-a dreptul/ imediat pe Dumnezeu despre ceea ce trebuie să facă [23, 3], Dumnezeu a strălucit/ S-a arătat lui Balaam şi l-a învăţat ce să facă [23, 4]. Dumnezeu a pus cuvânt în gura lui [23, 5] şi Duhul lui Dumnezeu a fost peste Balaam [23, 7].

De aceea în parabola [tin paravolin] sa [23, 7-10], Balaam spune că nu poate blestema pe cel pe care Domnul şi Dumnezeu nu îl blestemă [23, 8].

Num. 23, 16 vorbeşte despre întâlnirea[2] lui Dumnezeu cu Balaam, moment în care Dumnezeu a pus cuvânt în gura acestuia. Vorbind din cele date lui de către Dumnezeu, Balaam mărturiseşte că Dumnezeu nu este aidoma omului, pentru că El nu Se tulbură şi nici nu Se alarmează/ îngrozeşte[3] [23, 19].

Dumnezeu face ceea ce spune şi împlineşte ceea ce grăieşte [Ibidem]. Dumnezeu l-a trimis pe Balaam să binecuvinteze pe Israel [23, 20], pentru că Domnul Dumnezeu este cu el [23, 21].

Dumnezeu a scos Israelul din Egipt [23, 22; 24, 8] şi Domnul va spune  la timpul potrivit poporului cele pe care le va împlini [23, 23].

Totul se dezvăluie la timpul potrivit. Revelaţia dumnezeiască se face în timp şi fiecare etapă a ei se petrece la timpul cuvenit, propriu ei.

Aşadar, Balaam a cunoscut din experienţă personală că e lucru plăcut/ frumos în faţa Domnului ca să îl binecuvinteze pe Israel [24, 1]. De aceea, când a venit Duhul lui Dumnezeu întru el [24, 2], Balaam a mărturisit faptul că el vorbeşte ca unul care a auzit cuvintele lui Dumnezeu [loghia Teu] [24, 4].

Balaam dă detalii despre modul cum a auzit cuvintele lui Dumnezeu, spunând că a avut o vedenie a lui Dumnezeu [orasin Teu] şi că a văzut descoperiri, cu proprii săi ochi, în timpul somnului [Ibidem]. Bineînţeles că se referă la ochii inimii şi nu la cei fizici, atâta timp cât el dormea atunci când a avut descoperiri/ revelări dumnezeieşti.

Locuinţele şi corturile lui Israel sunt ridicate/ întărite[4] de către Domnul [24, 5-6].

Num. 24, 7 cuprinde profeţia mesianică care vorbeşte despre Omul care va ieşi din sămânţa lui Israel şi Care va conduce multe neamuri şi a Cărui împărăţie se va înmulţi. În Num. 24, 9 se proroceşte despre moartea Domnului, prezentată ca somnul unui pui de leu, adică a unui Biruitor.

Balac consideră că Domnul l-a lipsit de slavă pe Balaam, adică de onorurile din partea sa [24, 11]. Însă Balaam profeţeşte iarăşi în faţa regelui şi spune despre sine că este bărbatul care vede cu adevărat [24, 15], lucru pe care îl mărturisise cu putere şi anterior, în Num. 24, 3.

El a auzit cuvintele lui Dumnezeu şi a înţeles înţelegerea Celui Preaînalt, pentru că a avut vederea lui Dumnezeu, adică a văzut în vis, cu ochii săi, revelaţiile date lui de către Domnul [24, 16].

Num. 24, 17-19 este o profeţie mesianică extinsă. Balaam a văzut în vedenie pe Cel care va veni şi pe Care el Îl fericeşte [24, 17]. El va răsări ca o stea/ ca un astru din Iacov, va fi un Om care Se va ridica din Israel şi va zdrobi pe vrăjmaşii Săi [24, 17-19].

Mânia lui Dumnezeu se aprinde asupra lui Israel pentru că au desfrânat cu fiicele Moabului şi s-au închinat la idolii lor [25, 1-3]. Domnul cere ca să se strângă conducătorii poporului [25, 4], care aveau de-a face cu aceste păcate şi sunt ucişi 24 de mii de oameni până încetează pedeapsa Domnului [25, 9].

Domnul îl mărturiseşte pe Finees drept omul care a oprit mânia Domnului faţă de Israel, pentru că a fost un om zelos pentru Domnul [25, 11]. Acesta a fost zelosul lui Dumnezeu şi l-a îmblânzit/ împăcat pe Domnul pentru Israel [25, 13].

Moise aduce înaintea Domnului spre judecată [27, 5] cererea  fiicelor lui Salpaad [27, 1] şi Domnul o găseşte întemeiată şi o soluţionează [27, 7].

În rugăciunea Sfântului Moise de la Num. 27, 16-17, Domnul e numit iarăşi Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul ca în Num. 16, 22.

El Îi cere Domnului să aleagă un alt bărbat în locul său [27, 16], pentru ca „sinagoga Domnului [să nu fie] ca o turmă care nu are păstor” [27, 17]. Domnul îl alege pe Iisus al lui Navi în locul lui Moise [27, 18], ca urmare a cererii acestuia.

Num. 28, 2 vorbeşte despre darurile, dările, jertfele şi sărbătorile Domnului. În 28, 7 găsim despre turnarea de vin a Domnului. La Num. 28, 12 găsim despre sărbătoarea Domnului [eortin Chirio], sintagmă ce a apărut anterior în Ieş. 12, 14 şi Ieş. 13, 6.

Despre jurământul/ făgăduinţa[5] făcută Domnului se vorbeşte în 30, 2; 30, 4; 30, 7; 30, 10; 30, 14.

În 31, 3 găsim despre răzbunarea (venită) de la Domnul [ecdichisin para tu Chiriu] iar în 33, 4 despre răzbunarea Domnului [tin ecdichisin Chirios].

Num. 31, 16 subliniază încălcarea cuvântului Domnului [rima Chiriu] iar în 31, 28 ; 31, 37 ; 31, 38 ; 31, 39 ; 31, 40 ; 31, 41 se vorbeşte despre punerea deoparte pentru Domnul.

Când Israel se îndoieşte să intre în pământul făgăduit lor de către Domnul, atunci se aprinde mânia Domnului [32, 9-10 ; 32, 13].

În Num. 35, 34 Domnul îi spune lui Moise că poporul nu trebuie să spurce pământul unde ei locuiesc pentru că şi El locuieşte întru ei.


[1] În ed. BOR 1988 şi 2001: pe stâlp.

[2] Ibidem: întâmpinarea.

[3] Cf. ed. BOR 2001.

[4] În ed. BOR 1988: înfipte de Domnul, pe când în ed. BOR 2001: sădite de Domnul.

[5] În ed. BOR 1988 şi 2001.

Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1) [15]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Teologia Dogmatică

Ortodoxă

O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe în contextul religios,

cultural și științific al lumii de astăzi

*

vol. 1

*

Teologie pentru azi

București

20**

***

Domnul îi porunceşte lui Moise să trimită oameni care să iscodească pământul hanaaneilor, acel pământ pe care El li-l va da de moştenire [13, 1-2]. Înfricoşându-se de hanaanei, poporul Îl acuză pe Domnul că îi duce la moarte [14, 3] şi de aceea vor să se întoarcă în Egipt [14, 4].

Iisus al lui Navi [Iisus o tu Navi][1] şi Halev al lui Iefonni [Halev o tu Iefonni] [2] [14, 6] vorbesc poporului [14, 7]. Ei spun poporului că pământul hanaaneilor e foarte bun [Ibidem] şi că Domnul i-a ales ca să-i conducă în acest pământ [14, 8].

De aceea poporul nu trebuie să apostazieze/ să cadă de la Domnul, din făgăduinţa Domnului prin necredinţă, pentru că timpul/ vremea acelui popor a trecut. Domnul este în/ cu Israel şi nu trebuie să se teamă de ei, de hanaanei [14, 9].

Şi pe când poporul dorea să îi ucidă cu pietre pe cei doi vorbitori, „slava Domnului s-a arătat în nor pe cortul mărturiei la tot poporul lui Israel” [14, 10]. Vederea slavei lui Dumnezeu opreşte fărădelegea poporului.

În Vieţile Sfinţilor sunt narate multiple astfel de cazuri în care Dumnezeu Şi-a arătat slava Sa pentru a scăpa pe oamenii plăcuţi Sieşi de la moarte sau pentru a stopa nedreptăți strigătoare la cer.

Dumnezeu nu doreşte moartea celor doi şi pentru aceasta Se arată întru slava Sa vorbind către Moise [14, 11]. Domnul întreabă pe Moise până când Îl va mai mânia poporul şi până când va fi necredincios, cu toate semnele pe care le face în ei? [14, 11]. Domnul îi spune lui Moise că vrea să lovească acest popor şi să îl distrugă şi să facă din Moise şi din casa tatălui său un neam mare şi mai puternic decât acesta [14, 12].

Moise însă vorbeşte Domnului [14, 13] şi prin ceea ce spune cere îndurare pentru popor. Moise Îi aminteşte Domnului că egiptenii ştiu că El a scos cu putere dumnezeiască pe Israel din Egipt [Ibidem] iar hanaaneii au auzit că Domnul Îl conduce pe Israel [14, 14]. Hanaaneii au auzit că poporul vede pe Domnul, că norul slavei dumnezeieşti îl acoperă şi că Domnul merge înaintea lor ziua şi noaptea [Ibidem].

Punând ca început al cererii sale către Domnul ceea ce au cunoscut direct sau indirect egiptenii şi hanaaneii despre iconomia Domnului cu Israel, Moise îi spune Domnului că pedepsirea lui Israel ar însemna desconsiderarea Sa de către aceste popoare [14, 15-16]. Popoarele păgâne vor socoti nimicirea lui Israel de către Domnul drept o incapacitate a Sa de a-Şi împlini făgăduinţele vizavi de ei [14, 16].

În loc să pedepsească poporul, Moise Îi spune Domnului că mai bine ar fi ca Domnul să-Și înalțe puterea Sa, așa după cum S-a revelat lor [14, 17].

Căci Domnul S-a revelat poporului ca Domn îndelung-răbdător, mult-milostiv şi adevărat, Care iartă fărădelegile, nedreptăţile şi păcatele, Care nu îl curăţeşte cu curăţie pe cel vinovat şi Care răsplăteşte [apodidus][3] păcatele părinţilor în copii până la al treilea şi al patrulea neam [14, 18].

Moise Îi cere Domnului ca să ierte păcatul poporului după mare mila Sa, după cum S-a milostivit de ei de când au ieşit din Egipt şi până astăzi [14, 19]. Şi Domnul acceptă rugăciunea robului Său Moise fiindu-le milostiv [14, 20].

Domnul este viu şi viu este şi numele Său [14, 21], ca Unul care lucrează toate în oameni. Aşa se revelează El poporului. El Se mărturiseşte pe Sine ca Dumnezeu viu şi lucrător în lume, pentru că „de slava Domnului este plin tot pământul” [Ibidem].

Însă, pentru că El este Domnul, făgăduieşte faptul că toţi bărbaţii care au văzut slava Sa şi au văzut minunile pe care El le-a făcut în Egipt şi în pustiu şi care L-au ispitit şi n-au ascultat glasul Său nu vor vedea pământul făgăduit lor [14, 22-23], adică ei vor muri în pustiu. Numai copiii acestora, care sunt cu El şi care nu cunosc binele şi răul şi tinerii neştiutori vor moşteni ţara făgăduită părinţilor lor [14, 23].

Domnul îl numeşte pe Halev rob al Său, pentru că în el locuieşte Duhul Sfânt [literal „alt Duh” decât în ceilalţi], ca unul care i-a urmat Lui şi acesta, împreună cu neamul său, vor avea moştenire în pământul făgăduit [14, 24].

Domnul vorbeşte apoi cu Moise şi Aaron [14, 26] şi îl numeşte pe Israel adunare rea [tin sinagoghin tin poniran][4] şi care bombăne/ şuşoteşte/ cârteşte împotriva Sa [14, 27]. Cei doi trebuie să spună poporului că cei care au cârtit vor muri în pustiu, adică toţi care au acum mai mult de 20 de ani de zile [14, 29; 14, 32; 14, 35].

Domnul le proroceşte faptul că pentru cele 40 de zile de iscodire ale ţării timp de 40 de ani de zile, câte un an pentru fiecare zi, îşi vor purta păcatele [limpseste tas amartias] şi vor cunoaşte mânia urgiei Sale [14, 34].

Domnul Îşi întăreşte spusele Sale [14, 35]. Cei care au vorbit de rău pământul făgăduinţei au fost loviţi înaintea Domnului [14, 37]. Iar cei care au îndrăznit şi după aceea să se lupte cu amaliciţii şi hanaaniţii au fost omorâţi [14, 45] pentru că Domnul nu a fost cu ei [14, 42, 43].

În Num. 15, Domnul îl învaţă pe Moise cele despre jertfe. Jertfa este bună mireasmă a Domnului [15, 5; 15, 7; 15, 10; 15, 13; 15, 14; 15, 24; 18, 17; 28, 1; 28, 6; 28, 8; 28, 13; 28, 24; 28, 27; 29, 2; 29, 6; 29, 8; 29, 11; 29, 13; 29, 36]; după cum a fost prezentată şi în cărţile anterioare ale Scripturii.

În 15, 14; 27, 17; 31, 16 se vorbeşte despre Israel ca despre sinagoga/ adunarea Domnului[5].

În 15, 19 se vorbeşte despre cele care sunt aforisma Chirio, adică separate/ afierosite/ dăruite Domnului. Despre cele separate pentru Domnul vorbeşte şi Num. 15, 21; 18, 8; 18, 24; 18, 26; 18, 28**;18, 29.

Despre greşeala faţă de poruncile Domnului vorbeşte 15, 22. Cel care păcătuieşte din trufie provoacă/ întărâtă pe Domnul [15, 30]. Cel care a fost găsit adunând lemne în ziua odihnei, în ziua sabatului, [15, 32] a fost condamnat de către Domnul la moarte prin lapidare [15, 35].

Ciucurii de la tivurile hainelor [15, 38] le vor aduce aminte israeliţilor de împlinirea poruncilor Domnului [15, 39]. Împlinirea tuturor poruncilor Domnului îi sfinţeşte pe oameni [15, 40].

Când Core, Datan, Abiron şi On, împreună cu alţi 250 de bărbaţi, se răscoală împotriva lui Moise şi Aaron pe motivul că toţi sunt Sfinţi şi că ei nu au nicio prerogativă în plus faţă de ceilalţi [16, 1-3], Moise, căzând pe faţa sa, le spune acestora [16, 4], că Domnul Şi-a ales pe cei ai Săi [16, 5]. Domnul este Cel care a văzut şi a cunoscut pe cei care sunt ai Săi şi ştie cine sunt Sfinţii şi i-a ales pe aceştia şi i-a adus la Sine [Ibidem]. Cu alte cuvinte, nu Moise şi Aaron şi-au ales de la sine locul lor în Israel ci Domnul i-a pus conducători ai poporului Său.

Moise le propune răsculaţilor ca să vină să tămâieze înaintea Domnului şi să lase pe Domnul să aleagă cine este Sfânt dintre ei [16, 6-7]. Moise îi vorbeşte lui Core şi fiilor lui Levi şi le aduce aminte că Domnul i-a separat din Israel şi i-a adus la Sine ca să slujească Domnului la cortul mărturiei dar nu le-a dat şi preoţie [16, 8-10]. Pentru că Datan şi Abiron nu au venit când i-a chemat Moise şi au cârtit împotriva sa şi, implicit, înaintea Domnului, Moise s-a îngreunat foarte tare la inimă din cauza lor/ s-a supărat foarte tare[6] şi s-a rugat Domnului ca să nu găsească bună jertfa lor [16, 15].

Când Moise şi Aaron vin împreună cu răsculaţii, care aveau în mâini cădelniţe pregătite de tămâiere, la intrarea în cortul mărturiei [16, 18-19], slava Domnului se arată la toată sinagoga [16, 19]. Domnul îi cere lui Moise şi lui Aaron să se separe de răsculaţi pentru că vrea să-i nimicească [16, 20-21]. Însă cei doi cad pe feţele lor şi cer iertare Domnului pentru păcatul lui Core [16, 22].

În Num. 16, 22  se află rugăciunea lui Moise şi Aaron către Domnul, unde Domnul este numit: Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul [Teos ton pnevmaton che pasis sarcos], cuvinte cu care se începe rugăciunea ecteniei înmormântării[7]. Dumnezeu este Creatorul Îngerilor şi al oamenilor. El e Creatorul tuturor.

Tot în 16, 22 ei Îl întreabă pe Domnul, dacă pentru păcatul unui singur om trebuie să sufere toţi mânia Domnului [orghi Chiriu].

Sfântul Moise accentuează de multe ori acest atribut al mâniei Domnului între manifestările Domnului faţă de viaţa noastră interioară. Mânia Domnului se declanşează din cauza păcatelor mari ale poporului. Ea se iniţiază când sinagoga lui Israel trece peste cele rânduite sieşi de către Domnul. Despre mânia Domnului se vorbeşte în cartea Numerele la 11, 1; 11, 10; 11, 33; 12, 9; 14, 11; 14, 34; 16, 22; 16, 33; 17, 11; 25, 11; 32, 10; 32, 13; 32, 14.

Domnul îl trimite pe Moise să anunţe poporul să se despartă de răsculaţi [16, 23-24]. Toţi bătrânii lui Israel merg cu Moise la Datan şi Abiron [16, 25] şi el vorbeşte mulţimii despre pedepsirea acestora de către Domnul [16, 28].

Moise le proroceşte faptul că pedeapsa lor se va face în chip minunat, pentru că „pământul îşi va deschide gura sa şi îi va înghiţi pe ei” [anixaxa i ghi to stoma aftis catapiete aftus] [Num. 16, 30].

De aceea în rugăciunile de umilinţă ale Sfinţilor şi în cultul ortodox găsim această amintire a faptului că toţi suntem vrednici să ne înghită pământul de vii datorită păcatelor noastre. Identificarea noastră cu cei care au fost pedepsiţi de către Domnul arată că avem conştiinţa marii îndurări a lui Dumnezeu faţă de viaţa noastră adânc păcătoasă.

Însă în Num. 16, 30 mai există o altă expresie, şi ea foarte folosită în viaţa duhovnicească şi în rugăciunile ortodoxe de umilinţă, ca o continuare a primei, cum că: „se vor coborî de vii în Hades” [catavisonte zontes is adu], în Iad. Acest lucru se repetă şi în 16, 33.

Pedepsirea lor se va face pentru ca să cunoaştem că ei L-au provocat/ Lau mâniat pe Domnul [Ibidem]. Casa lui Core a fost înghiţită de vie de pământ şi a ajuns în Iad [16, 31-33], pe când cei 250 de bărbaţi care aduseseră tămâie au fost mistuiţi de focul care a ieşit de la Domnul [16, 35][8].

Poporul murmură a doua zi împotriva lui Moise şi Aaron şi îi acuză că ei au omorât poporul Domnului [ton laon Chiriu] [17, 6][9].

Când poporul s-a îndreptat spre Moise şi Aaron spre a-i pedepsi la cortul mărturiei, norul a acoperit cortul şi s-a arătat slava Domnului [17, 7][10]. Domnul arată din nou poporului lui Israel că nu doreşte să moară Moise şi Aaron şi că ei sunt adevăraţii conducători ai poporului Său sau cei prin care El vorbeşte poporului.

Domnul doreşte să omoare din nou sinagoga lui Israel pentru gestul ei colectiv îndreptat spre Moise şi Aaron dar cei doi cad pe feţele lor [17, 10][11], adică cer îndurare pentru popor.

Moise îl trimite pe Aaron să-şi ia cădelniţa cu tămâie aprinsă şi să meargă în popor ca să se roage pentru el pentru că mânia ieşită de la faţa Domnului loveşte poporul [17, 11][12]. Tămâierea şi rugăciunea lui Aaron opresc nimicirea poporului [17, 12-13].

Preoţia lui Aaron, fiind adevărata preoţie îngăduită de Dumnezeu, e ascultată în mijlocirea ei pentru popor. Aaron tămâiază şi se roagă, face gesturi liturgice dar, în acelaşi timp, e încordat în rugăciunea de mijlocire, în cererea milei dumnezeieşti pentru popor. Nimicirea se opreşte pentru că Domnul iartă păcatul poporului Său.

Domnul Se face cunoscut lui Moise înaintea chivotului mărturiei [17, 19]. Omul pe care Domnul l-a ales va fi cel al cărui toiag va înmuguri [17, 20]. Prin această minune pe care Domnul o prevesteşte se va risipi murmurarea Israelului [Ibidem].

Expresia de la faţa Domnului [apo prosopu Chiriu] din Num. 17, 11, reapare şi în 17, 24. Toiagul odrăslit al lui Aaron e pus în faţa chivotului mărturiei, ca semn pentru fiii neascultării, ca să nu mai moară din cauza murmurării/ împotrivirii lor faţă de Moise şi Aaron [17, 25][13].

Cortul mărturiei e numit în Num. 19, 13; 31, 30; 31, 47:  cortul Domnului.

La Cadis [Cadis], Moise a fost insultat/ blestemat[14] din cauza lipsei apei potabile [20, 1-3] şi poporul invocă faptul că ei, care sunt adunarea Domnului, sunt daţi spre moarte de către el [20, 4].

Moise şi Aaron merg la uşa cortului mărturiei, cad pe feţele lor şi văd slava Domnului cu ei [20, 6]. Pentru că Moise loveşte cu toiagul odrăslit, luat din faţa Domnului, de două ori în stâncă [20, 11] şi nu o dată, Domnul le atrage atenţia lui Moise şi Aaron că au fost necredincioşi faţă de Sine, faţă de faptul că prin ei Domnul Se sfinţeşte pe Sine în faţa lui Israel [20, 12]. Pedeapsa acestei neascultări e aceea că ei doi nu vor conduce poporul în ţara care li s-a făgăduit [Ibidem].

Apa izvorâtă din stâncă s-a numit Dispută [antiloghia]/ Meriba[15], pentru că aici a insultat Israel înaintea Domnului şi tot aici El S-a sfinţit întru ei [20, 13].


[1] În ed. BOR 1988 şi 2001: Iosua, fiul lui Navi.

[2] În ed. BOR 1988 şi 2001: Caleb, fiul lui Iefone.

[3] În ed. BOR 1988: pedepseşte. În ed. BOR 2001: strămută.

[4] Sintagma adunare rea apare în LXX şi în Num. 14, 35.

[5] Răzvrătiţii de la Num. 16 vorbesc şi ei de adunarea Domnului la 16, 3.

[6] În ed. BOR 1988: s-a mâhnit foarte tare. În ed. BOR 2001: s-a mâniat foarte tare.

[7] Cf. *** Molitfelnic, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea PFP Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. IBMBOR, București, 2002, p. 204.

[8] ÎPS Bartolomeu Anania, în ed. BOR 2001, spune la n. a, p. 177: „În Versiunea Ebraică, versetele 36-50 ale acestui capitol [16 n.n.] fac parte din capitolul 17. Este ordinea pe care o adoptă şi LXX ediţia Rahlfs.

Versiunea de faţă însă păstrează nu numai ordinea românească din ediţiile 1688 (Şerban), 1795 (Bob), 1858 (Şaguna), 1914 (Sf. Sinod) şi 1936 (Miron), dar şi pe aceea din versiunile engleze KJV şi RSV în ediţia Nashville 1953”.

Noi vom cita însă din LXX, ediţia Rahlfs, ca şi până acum şi vom reda la note textele paralele din ediţiile româneşti.

[9] În ed. BOR 1988 şi 2001: 16, 41.

[10] Ibidem: 16, 42.

[11] Ibidem: 16, 45.

[12] Ibidem, 16, 46.

[13] Ibidem: 17, 10.

[14] Ibidem: 20, 3.

[15] Ibidem.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno