Partea întâia, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a și a 11-a

***

Poemele sunt văzute ca piramide care urcă spre cer în O pseudo-ars poetica. Însă cealaltă lume e „pustie” (p. 89). Ele urcă în cer și nu mai pot coborî de acolo.

În Cântec de leagăn pentru mine, omul e „copac” sau „o javră de flori” (p. 90). Și aceasta, pentru că poemul de față e formulat pentru construcția lui ritmică.

Omul cuc/ omul singur doarme la subțiori cu patul. Moartea îi gâlgâie în gâtlej, pe când dracul îi „cântă jos sub splină” (Ibidem). Însă el doarme în călduri, pentru că visează ninsori.

Și sub acest asediu al morții și al iadului asupra sa, autorul își pune perna sub cap ca pe o „moarte caldă”.

În continuu autorul se joacă cu cuvintele pentru că nu știe să folosească sensurile cuvintelor. Cuvintele sunt brute la Cristian Bădiliță pentru că nu sunt trecute prin el.

Doarme cu „mierla vie” (p. 91) în inimă. Un somn cu vise  halucinant-erotice înșiră la un loc „sori pătrați”, „lacrimi-case” și „fete-case”, pentru că fetele au „picioare lungi, pufoase, / și cu sâni însiropați” (Ibidem).

Și asta pentru că pufoase și însiropați fac din femeie…o prăjitură. Numai că femeile-prăjitură au o gură de balenă la Bădiliță: „și visează gări de lapte/ înghițind locomotive/ de franzele și colive,/ cașcaval, tristeți răscopate” (Ibidem).

O lume grotescă și maladivă. O lume râsă, de care autorul râde trist, pentru că râde de sine. Râde spasmodic.

Acesta e motivul pentru care erotismul absurdizat capătă forme depresive la Cristian Bădiliță. „Șișul ploii” stă alături de „patul scârbei” și de „nectarul de mămăligă”.

Caută cuvinte care să producă dezgust. Sau cuvinte care să își schimbe valoarea, în context, într-una opusă. Pentru că urmează după nectarul de mămăligă o tot pe atât de intraductibilă „ambrozie de ceapă”.

Și după erotism, depresie, dezgust, autorul accesează imagini religioase fără legătură între ele: „te-nvelească zorii zilei/ în hlamidă purpurie/ câinii credincioși ai milei/ de-ntuneric te păzească” (Ibidem).

Autorul e versatil. Se schimbă repede. Își schimbă traiectoria interioară într-un poem, pentru că nu vrea să se întâlnească cu sine în poezie, în fața unui public, care să îl privească gol, fără metafore. Virează aiurea când e să spună substratul concret al poemelor sale.

Final tandru, fără legătură cu sentimentele care l-au străbătut anterior. De fapt acesta a și dat titlul poemului de față:

„Puiul mamii, dormi tăcut

dormi tăcut și fără cântec

intră ca în așternut

în pustiul meu de pântec

și o ia de la-nceput”.

Și nu e pentru prima dată când autorul își dorește întoarcerea în pântecul matern pentru ca să termine odată cu toate necunoscutele dramatice ale vieții sale.

Însă e pustiul de pântec al mamei mai pustiu decât cerul, din care nu se mai întorc rugăciunile?

Poemul Rugăciune, dedicat lui Dimitrie Stelaru, vorbește despre omul îngropat în mintea lui (p. 92). Pe acesta, autorul îl hrănește cu „pâinea și vinul lui Dimitrie Stelaru”, pentru ca să observe apoi cum îi „înfloresc crinii din mucegai” (Ibidem).

Mucegaiul lui Arghezi…și crinii…cui?

Numai că finalul poemului ne spune că omul din mintea autorului se preface „surd sau nebun” (p. 93) și nu îl lasă să doarmă.

Și în Cuminecare e vorba tot despre vis, despre un vis în care „am visat cerul ca o pâine mare, aburindă” (p. 94). Stătea „pe marginea ferestrei” cu femeia iubită, vedea cum „cerul se rumenea” și cum fâlfâiau „păsările galbene”.

Păsările, ca mirosuri ale pâinii, întrupau „chemările paradisului”, pe când foamea lui plutea ca un zmeu între cer și pământ în timp ce „orașul dormea”.

Și cu toate că îi vine să doarmă cel mai adesea în poezia sa, autorul are orgoliul minții treze, care nu doarme când ceilalți dorm ideologic.

Vorbește și dincolo de moarte „în limba oamenilor”. Moartea lui se petrece în vis.

Și iubita e prezentată cu vădite semne de inferioritate: „tu nici nu vei fi băgat de seamă [moartea mea] deși/ plângeai ca o proastă în hohote” (p. 94-95). Însă de când e o prostie plânsul din dragoste?

Când s-a luminat de ziuă, „o pasăre galbenă” s-a furișat în palmele iubitei și ea a început să o mănânce (p. 95). Mâncând pasărea trimisă din cer, iubita nu devine mai înțeleaptă cu privire la moartea lui ci, paradoxal, duplicitară sau indiferentă:

„Încă te mai văd cum stăteai mândră

(ori numai vicleană)

pe marginea ferestrei

și mușcai cu poftă din pasărea aceea

nebănuind, desigur, nicio clipă

mușcai din însuși, cald, sufletul meu” (Ibidem).

Însă e fără rost să îl mai întrebăm pe poetul-teolog, de când au început și sufletele să fie comestibile.

În Cronică paradisiacă reîntâlnim ieșirea sa „la lumină” (p. 96) direct din scutec. Însă poemul se termină într-o anamneză cu „pașnici miei”, miros de fân și de pere coapte.

Duminică seara vorbește despre melancolia născută în el de „zgârietura ploii” (p. 97).

Dimov, numit „Maestre”, e visat în Herăstrău, cu „fătuci și puradei” în jurul lui (p. 98). Ia distanță față de el. Însă din cauza „un[ui] ditai [ditamai] ceas bondoc” (Ibidem) făcu „o criză de gastrită” (p. 99).  Poemul nu are sens…ci doar resentimente. La trezire, stafia lui Dimov „ronțăia sub pat”, semn că acolo plonjaseră cărțile poetului.

Urmează un fals poem filosofic: Mustățile reci ale neantului, care vorbesc din nou despre noapte și somn. De această dată „nopțile dorm tun peste mine” (p. 100).

Autorului îi e frică să respire și să aibă coșmaruri pentru ca nu cumva universul să explodeze. Ironie ca repulsie față de excesul de sensibilitate din poezie. Deopotrivă: repulsie față de prețiozitate.

Însă repulsia sa față de grijile reale sau bombastice ale altora se transformă într-o bășcălie aproape generalizată.

Pentru ca pământul să nu sară în aer din cauza lui vrea să se strămute la Polul Nord (p. 101). Și pe ideea că, la Polul Nord, „ziua nu [se] sfârșește niciodată”, de aceea trage concluzia ironică cum că a scăpat lumea de la distrugere.

Cerul e „spumos” la finalul poemului, un fel de șampanie…„și se prelinge ușor-ușor/ pe mustățile reci ale neantului” (Ibidem), care există tocmai pentru că nu există.

Elegia omului tânăr e enervată pe dragoste, care vrea să pară o realitate neimportantă. Numai că din cauza tristeții în dragoste poetul vrea o ploaie alcoolică, în care să își iubească brațele enorm, adică „până la înfrunzire” (p. 102).

Pe când „ninge cu fulgi de plastic” și autorului îi vine să se arunce de la ultimul etaj…dar să nimerească (așa, din neiubire!) „fix în brațele tale”. Adică: ale ei.

Ea: niciodată numită…niciodată prezentă…dar bântuind întreaga carte.

Însă de ce „singurul lucru important” (p. 103) nu e știut de nimeni?

Goliardă are două ofuri: alcoolul și poezia. Pentru că Cristian Bădiliță mărturisește: „E trist și greu fără alcool/ e greu și fără poezie” (p. 104).

Însă alcoolul și poezia vin ca să astupe golul interior atâta timp cât „TOTUL este GOL/ și urlă cuiele-n sicrie” (Ibidem).

Faptul că zeii din vie nu mai învie e un fapt cu totul și cu totul „nasol” (Ibidem). Și viața nu merită trăită, subliniază autorul, dacă nu are poeți și alcool (Ibidem).

În poemul următor, barbarii stau deasupra lui iar în el numai „cai de rasă” (p. 105). A încercat dar nu poate să se preschimbe în „bestie sfioasă” (Ibidem), pentru că altfel ar fi mușcat din tribul mârșav al barbarilor de deasupra.

După ce i-ar fi mâncat pe toți barbarii „bucată cu bucată”, Bădiliță ar fi pus resturile la congelator, pentru ca să rezulte: „un vraf/ de liniște barbară congelată” (Ibidem).

Pentru că autorul își gândește liniștea numai prin eliminarea adversarilor.

Penultimul poem are drept titlu o afirmație interesantă: „M-am săturat să mai fiu subiectiv…” (p. 106). Aici mărturisește faptul că ar vrea să intre „măcar o secundă/ în pielea cuvintelor cu care scriu” pentru ca să poată exprima tăcerea.

Dacă ar ajunge să pătimească precum cuvintele care exprimă tăcerea, el crede că ar deveni „un alt om” și chiar poet „pe un sfert,/  sau pe jumătate” (Ibidem).

Dacă s-ar locui, dacă ar trăi în el însuși s-ar vindeca de subiectivitate (Ibidem).

Ultimul poem al cărții: Nu deranjați femeia pe care-o port în pântece ne somează să lăsăm femeia să se nască (p. 107). Femeia, adică opera sa, ne amenință autorul, s-ar putea naște când suntem cel mai puțin pregătiți pentru întâmpinarea ei:

„poate atunci, prieteni, când veți dormi cu toții

voi naște și femeia în care n-ați crezut” (p. 108).

Și autorul ne certifică faptul că el creează în ciuda tuturor celor care îi stau împotrivă…a tuturor care nu cred în el…

Iar eu sunt unul dintre cei care nu cred în puterea de creație a lui Cristian Bădiliță.

„Femeia fără margini și fără început”, adevărata lui operă, e o pură utopie. Ea nu va veni niciodată…pentru că nu și-a arătat nici măcar un deget…până acum. Și, de obicei, marile genii ale lumii sunt ființe precoce

Did you like this? Share it: