Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1) [15]
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
*
Teologia Dogmatică
Ortodoxă
O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe în contextul religios,
cultural și științific al lumii de astăzi
*
vol. 1
*
Teologie pentru azi
București
20**
***
Domnul îi porunceşte lui Moise să trimită oameni care să iscodească pământul hanaaneilor, acel pământ pe care El li-l va da de moştenire [13, 1-2]. Înfricoşându-se de hanaanei, poporul Îl acuză pe Domnul că îi duce la moarte [14, 3] şi de aceea vor să se întoarcă în Egipt [14, 4].
Iisus al lui Navi [Iisus o tu Navi][1] şi Halev al lui Iefonni [Halev o tu Iefonni] [2] [14, 6] vorbesc poporului [14, 7]. Ei spun poporului că pământul hanaaneilor e foarte bun [Ibidem] şi că Domnul i-a ales ca să-i conducă în acest pământ [14, 8].
De aceea poporul nu trebuie să apostazieze/ să cadă de la Domnul, din făgăduinţa Domnului prin necredinţă, pentru că timpul/ vremea acelui popor a trecut. Domnul este în/ cu Israel şi nu trebuie să se teamă de ei, de hanaanei [14, 9].
Şi pe când poporul dorea să îi ucidă cu pietre pe cei doi vorbitori, „slava Domnului s-a arătat în nor pe cortul mărturiei la tot poporul lui Israel” [14, 10]. Vederea slavei lui Dumnezeu opreşte fărădelegea poporului.
În Vieţile Sfinţilor sunt narate multiple astfel de cazuri în care Dumnezeu Şi-a arătat slava Sa pentru a scăpa pe oamenii plăcuţi Sieşi de la moarte sau pentru a stopa nedreptăți strigătoare la cer.
Dumnezeu nu doreşte moartea celor doi şi pentru aceasta Se arată întru slava Sa vorbind către Moise [14, 11]. Domnul întreabă pe Moise până când Îl va mai mânia poporul şi până când va fi necredincios, cu toate semnele pe care le face în ei? [14, 11]. Domnul îi spune lui Moise că vrea să lovească acest popor şi să îl distrugă şi să facă din Moise şi din casa tatălui său un neam mare şi mai puternic decât acesta [14, 12].
Moise însă vorbeşte Domnului [14, 13] şi prin ceea ce spune cere îndurare pentru popor. Moise Îi aminteşte Domnului că egiptenii ştiu că El a scos cu putere dumnezeiască pe Israel din Egipt [Ibidem] iar hanaaneii au auzit că Domnul Îl conduce pe Israel [14, 14]. Hanaaneii au auzit că poporul vede pe Domnul, că norul slavei dumnezeieşti îl acoperă şi că Domnul merge înaintea lor ziua şi noaptea [Ibidem].
Punând ca început al cererii sale către Domnul ceea ce au cunoscut direct sau indirect egiptenii şi hanaaneii despre iconomia Domnului cu Israel, Moise îi spune Domnului că pedepsirea lui Israel ar însemna desconsiderarea Sa de către aceste popoare [14, 15-16]. Popoarele păgâne vor socoti nimicirea lui Israel de către Domnul drept o incapacitate a Sa de a-Şi împlini făgăduinţele vizavi de ei [14, 16].
În loc să pedepsească poporul, Moise Îi spune Domnului că mai bine ar fi ca Domnul să-Și înalțe puterea Sa, așa după cum S-a revelat lor [14, 17].
Căci Domnul S-a revelat poporului ca Domn îndelung-răbdător, mult-milostiv şi adevărat, Care iartă fărădelegile, nedreptăţile şi păcatele, Care nu îl curăţeşte cu curăţie pe cel vinovat şi Care răsplăteşte [apodidus][3] păcatele părinţilor în copii până la al treilea şi al patrulea neam [14, 18].
Moise Îi cere Domnului ca să ierte păcatul poporului după mare mila Sa, după cum S-a milostivit de ei de când au ieşit din Egipt şi până astăzi [14, 19]. Şi Domnul acceptă rugăciunea robului Său Moise fiindu-le milostiv [14, 20].
Domnul este viu şi viu este şi numele Său [14, 21], ca Unul care lucrează toate în oameni. Aşa se revelează El poporului. El Se mărturiseşte pe Sine ca Dumnezeu viu şi lucrător în lume, pentru că „de slava Domnului este plin tot pământul” [Ibidem].
Însă, pentru că El este Domnul, făgăduieşte faptul că toţi bărbaţii care au văzut slava Sa şi au văzut minunile pe care El le-a făcut în Egipt şi în pustiu şi care L-au ispitit şi n-au ascultat glasul Său nu vor vedea pământul făgăduit lor [14, 22-23], adică ei vor muri în pustiu. Numai copiii acestora, care sunt cu El şi care nu cunosc binele şi răul şi tinerii neştiutori vor moşteni ţara făgăduită părinţilor lor [14, 23].
Domnul îl numeşte pe Halev rob al Său, pentru că în el locuieşte Duhul Sfânt [literal „alt Duh” decât în ceilalţi], ca unul care i-a urmat Lui şi acesta, împreună cu neamul său, vor avea moştenire în pământul făgăduit [14, 24].
Domnul vorbeşte apoi cu Moise şi Aaron [14, 26] şi îl numeşte pe Israel adunare rea [tin sinagoghin tin poniran][4] şi care bombăne/ şuşoteşte/ cârteşte împotriva Sa [14, 27]. Cei doi trebuie să spună poporului că cei care au cârtit vor muri în pustiu, adică toţi care au acum mai mult de 20 de ani de zile [14, 29; 14, 32; 14, 35].
Domnul le proroceşte faptul că pentru cele 40 de zile de iscodire ale ţării timp de 40 de ani de zile, câte un an pentru fiecare zi, îşi vor purta păcatele [limpseste tas amartias] şi vor cunoaşte mânia urgiei Sale [14, 34].
Domnul Îşi întăreşte spusele Sale [14, 35]. Cei care au vorbit de rău pământul făgăduinţei au fost loviţi înaintea Domnului [14, 37]. Iar cei care au îndrăznit şi după aceea să se lupte cu amaliciţii şi hanaaniţii au fost omorâţi [14, 45] pentru că Domnul nu a fost cu ei [14, 42, 43].
În Num. 15, Domnul îl învaţă pe Moise cele despre jertfe. Jertfa este bună mireasmă a Domnului [15, 5; 15, 7; 15, 10; 15, 13; 15, 14; 15, 24; 18, 17; 28, 1; 28, 6; 28, 8; 28, 13; 28, 24; 28, 27; 29, 2; 29, 6; 29, 8; 29, 11; 29, 13; 29, 36]; după cum a fost prezentată şi în cărţile anterioare ale Scripturii.
În 15, 14; 27, 17; 31, 16 se vorbeşte despre Israel ca despre sinagoga/ adunarea Domnului[5].
În 15, 19 se vorbeşte despre cele care sunt aforisma Chirio, adică separate/ afierosite/ dăruite Domnului. Despre cele separate pentru Domnul vorbeşte şi Num. 15, 21; 18, 8; 18, 24; 18, 26; 18, 28**;18, 29.
Despre greşeala faţă de poruncile Domnului vorbeşte 15, 22. Cel care păcătuieşte din trufie provoacă/ întărâtă pe Domnul [15, 30]. Cel care a fost găsit adunând lemne în ziua odihnei, în ziua sabatului, [15, 32] a fost condamnat de către Domnul la moarte prin lapidare [15, 35].
Ciucurii de la tivurile hainelor [15, 38] le vor aduce aminte israeliţilor de împlinirea poruncilor Domnului [15, 39]. Împlinirea tuturor poruncilor Domnului îi sfinţeşte pe oameni [15, 40].
Când Core, Datan, Abiron şi On, împreună cu alţi 250 de bărbaţi, se răscoală împotriva lui Moise şi Aaron pe motivul că toţi sunt Sfinţi şi că ei nu au nicio prerogativă în plus faţă de ceilalţi [16, 1-3], Moise, căzând pe faţa sa, le spune acestora [16, 4], că Domnul Şi-a ales pe cei ai Săi [16, 5]. Domnul este Cel care a văzut şi a cunoscut pe cei care sunt ai Săi şi ştie cine sunt Sfinţii şi i-a ales pe aceştia şi i-a adus la Sine [Ibidem]. Cu alte cuvinte, nu Moise şi Aaron şi-au ales de la sine locul lor în Israel ci Domnul i-a pus conducători ai poporului Său.
Moise le propune răsculaţilor ca să vină să tămâieze înaintea Domnului şi să lase pe Domnul să aleagă cine este Sfânt dintre ei [16, 6-7]. Moise îi vorbeşte lui Core şi fiilor lui Levi şi le aduce aminte că Domnul i-a separat din Israel şi i-a adus la Sine ca să slujească Domnului la cortul mărturiei dar nu le-a dat şi preoţie [16, 8-10]. Pentru că Datan şi Abiron nu au venit când i-a chemat Moise şi au cârtit împotriva sa şi, implicit, înaintea Domnului, Moise s-a îngreunat foarte tare la inimă din cauza lor/ s-a supărat foarte tare[6] şi s-a rugat Domnului ca să nu găsească bună jertfa lor [16, 15].
Când Moise şi Aaron vin împreună cu răsculaţii, care aveau în mâini cădelniţe pregătite de tămâiere, la intrarea în cortul mărturiei [16, 18-19], slava Domnului se arată la toată sinagoga [16, 19]. Domnul îi cere lui Moise şi lui Aaron să se separe de răsculaţi pentru că vrea să-i nimicească [16, 20-21]. Însă cei doi cad pe feţele lor şi cer iertare Domnului pentru păcatul lui Core [16, 22].
În Num. 16, 22 se află rugăciunea lui Moise şi Aaron către Domnul, unde Domnul este numit: Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul [Teos ton pnevmaton che pasis sarcos], cuvinte cu care se începe rugăciunea ecteniei înmormântării[7]. Dumnezeu este Creatorul Îngerilor şi al oamenilor. El e Creatorul tuturor.
Tot în 16, 22 ei Îl întreabă pe Domnul, dacă pentru păcatul unui singur om trebuie să sufere toţi mânia Domnului [orghi Chiriu].
Sfântul Moise accentuează de multe ori acest atribut al mâniei Domnului între manifestările Domnului faţă de viaţa noastră interioară. Mânia Domnului se declanşează din cauza păcatelor mari ale poporului. Ea se iniţiază când sinagoga lui Israel trece peste cele rânduite sieşi de către Domnul. Despre mânia Domnului se vorbeşte în cartea Numerele la 11, 1; 11, 10; 11, 33; 12, 9; 14, 11; 14, 34; 16, 22; 16, 33; 17, 11; 25, 11; 32, 10; 32, 13; 32, 14.
Domnul îl trimite pe Moise să anunţe poporul să se despartă de răsculaţi [16, 23-24]. Toţi bătrânii lui Israel merg cu Moise la Datan şi Abiron [16, 25] şi el vorbeşte mulţimii despre pedepsirea acestora de către Domnul [16, 28].
Moise le proroceşte faptul că pedeapsa lor se va face în chip minunat, pentru că „pământul îşi va deschide gura sa şi îi va înghiţi pe ei” [anixaxa i ghi to stoma aftis catapiete aftus] [Num. 16, 30].
De aceea în rugăciunile de umilinţă ale Sfinţilor şi în cultul ortodox găsim această amintire a faptului că toţi suntem vrednici să ne înghită pământul de vii datorită păcatelor noastre. Identificarea noastră cu cei care au fost pedepsiţi de către Domnul arată că avem conştiinţa marii îndurări a lui Dumnezeu faţă de viaţa noastră adânc păcătoasă.
Însă în Num. 16, 30 mai există o altă expresie, şi ea foarte folosită în viaţa duhovnicească şi în rugăciunile ortodoxe de umilinţă, ca o continuare a primei, cum că: „se vor coborî de vii în Hades” [catavisonte zontes is adu], în Iad. Acest lucru se repetă şi în 16, 33.
Pedepsirea lor se va face pentru ca să cunoaştem că ei L-au provocat/ L–au mâniat pe Domnul [Ibidem]. Casa lui Core a fost înghiţită de vie de pământ şi a ajuns în Iad [16, 31-33], pe când cei 250 de bărbaţi care aduseseră tămâie au fost mistuiţi de focul care a ieşit de la Domnul [16, 35][8].
Poporul murmură a doua zi împotriva lui Moise şi Aaron şi îi acuză că ei au omorât poporul Domnului [ton laon Chiriu] [17, 6][9].
Când poporul s-a îndreptat spre Moise şi Aaron spre a-i pedepsi la cortul mărturiei, norul a acoperit cortul şi s-a arătat slava Domnului [17, 7][10]. Domnul arată din nou poporului lui Israel că nu doreşte să moară Moise şi Aaron şi că ei sunt adevăraţii conducători ai poporului Său sau cei prin care El vorbeşte poporului.
Domnul doreşte să omoare din nou sinagoga lui Israel pentru gestul ei colectiv îndreptat spre Moise şi Aaron dar cei doi cad pe feţele lor [17, 10][11], adică cer îndurare pentru popor.
Moise îl trimite pe Aaron să-şi ia cădelniţa cu tămâie aprinsă şi să meargă în popor ca să se roage pentru el pentru că mânia ieşită de la faţa Domnului loveşte poporul [17, 11][12]. Tămâierea şi rugăciunea lui Aaron opresc nimicirea poporului [17, 12-13].
Preoţia lui Aaron, fiind adevărata preoţie îngăduită de Dumnezeu, e ascultată în mijlocirea ei pentru popor. Aaron tămâiază şi se roagă, face gesturi liturgice dar, în acelaşi timp, e încordat în rugăciunea de mijlocire, în cererea milei dumnezeieşti pentru popor. Nimicirea se opreşte pentru că Domnul iartă păcatul poporului Său.
Domnul Se face cunoscut lui Moise înaintea chivotului mărturiei [17, 19]. Omul pe care Domnul l-a ales va fi cel al cărui toiag va înmuguri [17, 20]. Prin această minune pe care Domnul o prevesteşte se va risipi murmurarea Israelului [Ibidem].
Expresia de la faţa Domnului [apo prosopu Chiriu] din Num. 17, 11, reapare şi în 17, 24. Toiagul odrăslit al lui Aaron e pus în faţa chivotului mărturiei, ca semn pentru fiii neascultării, ca să nu mai moară din cauza murmurării/ împotrivirii lor faţă de Moise şi Aaron [17, 25][13].
Cortul mărturiei e numit în Num. 19, 13; 31, 30; 31, 47: cortul Domnului.
La Cadis [Cadis], Moise a fost insultat/ blestemat[14] din cauza lipsei apei potabile [20, 1-3] şi poporul invocă faptul că ei, care sunt adunarea Domnului, sunt daţi spre moarte de către el [20, 4].
Moise şi Aaron merg la uşa cortului mărturiei, cad pe feţele lor şi văd slava Domnului cu ei [20, 6]. Pentru că Moise loveşte cu toiagul odrăslit, luat din faţa Domnului, de două ori în stâncă [20, 11] şi nu o dată, Domnul le atrage atenţia lui Moise şi Aaron că au fost necredincioşi faţă de Sine, faţă de faptul că prin ei Domnul Se sfinţeşte pe Sine în faţa lui Israel [20, 12]. Pedeapsa acestei neascultări e aceea că ei doi nu vor conduce poporul în ţara care li s-a făgăduit [Ibidem].
Apa izvorâtă din stâncă s-a numit Dispută [antiloghia]/ Meriba[15], pentru că aici a insultat Israel înaintea Domnului şi tot aici El S-a sfinţit întru ei [20, 13].
[1] În ed. BOR 1988 şi 2001: Iosua, fiul lui Navi.
[2] În ed. BOR 1988 şi 2001: Caleb, fiul lui Iefone.
[3] În ed. BOR 1988: pedepseşte. În ed. BOR 2001: strămută.
[4] Sintagma adunare rea apare în LXX şi în Num. 14, 35.
[5] Răzvrătiţii de la Num. 16 vorbesc şi ei de adunarea Domnului la 16, 3.
[6] În ed. BOR 1988: s-a mâhnit foarte tare. În ed. BOR 2001: s-a mâniat foarte tare.
[7] Cf. *** Molitfelnic, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea PFP Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. IBMBOR, București, 2002, p. 204.
[8] ÎPS Bartolomeu Anania, în ed. BOR 2001, spune la n. a, p. 177: „În Versiunea Ebraică, versetele 36-50 ale acestui capitol [16 n.n.] fac parte din capitolul 17. Este ordinea pe care o adoptă şi LXX ediţia Rahlfs.
Versiunea de faţă însă păstrează nu numai ordinea românească din ediţiile 1688 (Şerban), 1795 (Bob), 1858 (Şaguna), 1914 (Sf. Sinod) şi 1936 (Miron), dar şi pe aceea din versiunile engleze KJV şi RSV în ediţia Nashville 1953”.
Noi vom cita însă din LXX, ediţia Rahlfs, ca şi până acum şi vom reda la note textele paralele din ediţiile româneşti.
[9] În ed. BOR 1988 şi 2001: 16, 41.
[10] Ibidem: 16, 42.
[11] Ibidem: 16, 45.
[12] Ibidem, 16, 46.
[13] Ibidem: 17, 10.
[14] Ibidem: 20, 3.
[15] Ibidem.