Vorbește gura fără el

…deși vorbește cu gura. Și, în sens moral, asta înseamnă că vorbirea lui nu e una cu el. Vorbește duplicitar, are discurs dublu…

Dar dacă el asta crede?Dacă e chiar așa: mitocan, nesimțit, eretic, tiran, violator…și vorbește din destulul inimii lui? De ce nu îl credem pe cuvânt pe cel care își scoate borhotul din el prin cuvinte, în cuvinte?

Săraca limbă română: se umple de murdăria omului. A fiecărui vorbitor în parte al ei.

Însă nu în limbă…ci dincolo de limbă, de fundamentul lingvistic, stă murdăria omului. Murdăria lui stă în inimă. Stă în mintea care își imaginează păcatul, fărădelegea, răzbunarea, lupta cu Dumnezeu.

Limba e veșmântul alb pătat de noroiul inimii.

Limba e unealta bună folosită rău…de cel rău.

*

Nu te uita în gura lui…a celui care te minte fără să clipească.

Nu te uita în gura celui care nu spune cine este…dar care vrea să știe cine ești.

Nu îl băga în seamă pe cel care îți folosește cuvintele ca pe niște sulițe întoarse împotriva ta.

Nu poți să furi un om dacă îi furi cuvintele.

Ceea ce câștigi prin faptul că ești papagal, că ești turnător, că ești lingău, câștigi pe baza a ceea ce nu ești…și nu a ceea ce ești.

*

Tocmai de aceea, vorbirea fără sine…vorbirea din ne-sine…înseamnă neîmplinire. Numai când cuvintele sunt din tine și sunt una cu tine ai împlinire, ai inima plină de bucurie.

Și ca să câștigi în tine trebuie să accepți dăruirile lui Dumnezeu în tine.

Trebuie să accepți că nu știi nimic…dar vrei să înveți totul. Că nu ai nimic…dar ai nevoie de tot.

*

Vrei să știi cine ești? Observă-te singur, fără nimeni în jur, și vezi ce ai în tine! Ce ai în tine asta ești. Cu asta pleci de aici. Cu asta te prezinți în fața Lui. Cu asta vei fi în veșnicie.

*

Are gura mare…Cât de mare? Nu se referă la gură…ci la ceea ce spune.

Pe cine deranjezi cu adevăruri?

Cât de adevărați sunt mincinoșii?

Până unde ține minciuna de prost gust?

*

Vorbește gura mea cu tine. Vorbesc cu tine. Orice cuvânt e vorbire cu tine. Adică bucurie…