Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 24 iunie 2011

Predică la Duminica a 2-a după Rusalii (a Sfinților Români) [2011]

Iubiți frați și surori întru Domnul,

a doua duminică după Rusalii, începând cu data de 20 iunie 1992, prin aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a primit supranumele de Duminica Sfinților Români. Și aceasta pentru a sublinia faptul că acest pământ al nostru a fost binecuvântat de Dumnezeu cu repere de dreaptă credință și viețuire de-a lungul secolelor, adică cu Sfinți.

Pentru că Sfinții lui Dumnezeu sunt una în Împărăția lui Dumnezeu dar ei sunt de diverse naționalități. Fiindcă credința nu e incompatibilă cu apartenența națională ci o presupune.

Și prin aceasta arătăm că ceea ce ne unește, adică dreapta credință și viețuire apostolică, pe noi, ortodocșii, nu trebuie să ne despartă, dacă unii suntem greci, alții români sau alții ruși.

Pentru că trebuie să depășim, în viața și în teologia noastră, în modul nostru de a vedea lucrurile, perspectiva particulară a credinței și a viețuirii ortodoxe existentă în tradiția nației noastre, spre a putea vedea specificitatea altor neamuri ortodoxe dar și experiența unitară a vieții bisericești.

Niciodată Ortodoxia nu a aneantizat specificul național dar nici nu l-a exacerbat.

Sfinții Apostoli și urmașii lor au propovăduit dreapta credință în limbile națiunilor, înglobând-o în mod organic în modul lor de a fi.

De aceea nu s-a pus problema traducerii Scripturii și a Părinților doar într-o singură limbă ci fiecare popor a avut traducerile lui la izvoarele Tradiției.

Însă orice popor poate să trăiască ortodox și în unire de gândire și de acțiune cu celelalte popoare ortodoxe dacă trăiește în același har al Treimii, în aceleași dogme, în aceleași slujbe, în aceeași perspectivă frățească de a vedea lucrurile.

Numai că în momentul de față trebuie să gândim și mai profund responsabilitatea noastră, ca ortodocși, față de neamurile neortodoxe.

Cum putem noi să-i ajutăm?

Cum poate lumina credinței și a vieții noastre să pătrundă și în viața lor?

Și în această lume unită de mijloacele media dar și de problemele comune ale umanității, fiecare dintre noi trebuie să își găsească vocația de a ajuta și pe cel care nu cunoaște, cu adevărat, adevărata închinare și viețuire după Dumnezeu.

Iar dacă stăm să ne gândim bine la potențialul misionar al poporului român, acum prezent, prin reprezentanții lui, în diverse colțuri ale lumii, cred că fiecare dintre noi poate contribui la luminarea altora într-un mod comunional, liturgic și dialogic, fără stridențe.

Dar dacă imaginea noastră reală se răsfrânge mediatic foarte ușor pe mapamond…aceasta are și consecințe dezavantajoase…când lumina din noi e întuneric

Iar creația noastră online, fie că e un blog sau un canal de comunicare, trebuie să exprime frumusețea din noi pentru ca să fim un exemplu de viețuire ortodoxă.

E adevărat: există în noi și tendința de a vrea să îi ajutăm pe alții mai înainte de a ne fi ajutat, vindecat în mod real pe noi înșine. Și în această situație, juvenilismul sau ipocrizia noastră oferă un contra exemplu altora.

Iar cum media vehiculează cu multă nonșalanță contra exemplele, de aceea Ortodoxia poate avea o imagine proastă în mod nedrept, numai din cauza unor exemple neconcludente.

Și acest lucru vrea să ne spună duminica de astăzi: adevăratele exemple de Ortodoxie sunt Sfinții și în relație cu ei se judecă profunzimea unei credințe și a unui mod de existență generat de credință.

Dacă luăm, în mod aleatoriu, persoane mai mult sau mai puțin școlite, mai mult sau mai puțin virtuoase din Ortodoxie și le observăm comportamentul și cerem de la ele împlinirea exigențelor Ortodoxiei putem să tragem concluzia că Ortodoxia e neîntrupabilă. Sau că nimeni nu mai trăiește ortodox

Însă în cei care întrupează/ personalizează Ortodoxia în ei înșiși, la cote înalte, se observă cât de relevantă e Tradiția Bisericii, cu tot ce reprezintă ea și cum sunt aceștia purtători vii ai Tradiției.

Și cei care întrupează Ortodoxia, pe măsura lor, sunt Sfinții. De diverse vârste și de diverse naționalități. Dar care au în comun aceeași gândire și viață a Bisericii lui Hristos verbalizată în limbă proprie.

Și tocmai în faptul că unul e român și altul e grec și altul sârb constă toată frumusețea. Pentru că diversitatea unității Bisericii e plină de frumusețe.

Iar pentru un Sfânt, ca să îl traduci, îi înveți limba iar dacă vrei să îl vezi traversezi o întreagă lume. Și vorbind cu el găsești dragostea lui pentru toți Sfinții, adică dragostea lui pentru unitatea Bisericii universale.

Pentru că de la un capăt la altul al Bisericii lui Hristos din întreaga lume, Sfinții sunt expresia unității de credință și de viață duhovnicească a Bisericii.

Motiv pentru care, fiecare dintre noi, suntem chemați la unitatea credinței de către Domnul, adică la unirea, prin viață de sfințenie, cu toți Sfinții care ne precedă, pentru ca să fim una întru El.

Pentru că una întru El înseamnă aceeași grijă iubitoare și plină de sfială față de fiecare detaliu al moștenirii tradiționale a Bisericii.

Din care cauză, noi, ortodocșii, nu ne negăm Sfinții, nu ne negăm slujbele, nu negăm unitatea duhovnicească a tuturor generațiilor Bisericii, nu ne uităm responsabilitatea față de mântuirea tuturor, pentru că trăim în credința că toată istoria umanității are un sens dumnezeiesc, are sensul ei de la Dumnezeu, adică pe acela de a se transfigura prin slava Sa.

Și acesta e motivul, iubiții mei, pentru care Biserica noastră ne amintește de Sfinții români: pentru ca să trăim și azi sfânt, pentru că e același Dumnezeu și sunt aceleași condiții de mântuire ca și pentru Sfinții noștri din trecut.

Căci, fără doar și poate, cea mai mare bucurie a Sfinților români din orice secol e tocmai aceasta: viața noastră sfântă, curată, frumoasă, ortodoxă…Pentru că Sfinții se bucură întru bucuria lui Dumnezeu, bucurie care ne vrea pe toți Sfinți, pe toți ai Lui.

Și fie ca să auzim chemarea Lui față de noi, chemarea cu care ne cheamă pe fiecare în parte, la timpul și la momentul potrivit, când suntem apți pentru întâlnirea cu Domnul, ca bucuria noastră să fie fără margini. Amin!

O recitire atentă a Criticii rațiunii pure [4]

Prima parte, a doua și a treia
***

Logica transcendentală (p. 91…)

Cunoașterea noastră provine din…capacitatea de a primi reprezentări…[și din] capacitatea de a cunoaște un obiect cu ajutorul acestor reprezentări”, p. 91.

Noi cunoaștem, spune Kant, prin intuiție și concepte, p. 91.

Intuiția e pentru autor numai sensibilă, p. 91. Iar intelectul este cel prin care gândim „obiectul intuiției sensibile”, p. 92.

Însă, continuă el, „intelectul nu poate nimic intui, iar simțurile nu pot nimic gândi”, p. 92, deși nu putem despărți funcțiile sufletului pe unele de altele.

Și face această separare absolută pentru că vrea să separe estetica de logică, p. 92.

Logica generală = Dialectică = logică a aparenței, p. 98.

„scamatorii metafizice”, p. 99

Analitica transcendentală presupune „descompunerea întregii noastre cunoștințe a priori în elementele cunoștinței pure intelectuale”, p. 100.

Intelectul pur…este…o unitate care subzistă prin ea însăși, care își este suficientă sie însăși și care nu poate fi mărită prin adaosuri venite dinafară”, p. 100.

Logica transcendentală cuprinde conceptele și principiile intelectului pur, Ibidem.

Cunoașterea prin concepte e una „discursivă”, p. 102.

Conceptele se întemeiază…pe spontaneitatea gândirii, așa [după] cum intuițiile sensibile se întemeiază pe receptivitatea impresiilor”, p. 103.

Judecata este…cunoașterea nemijlocită a unui obiect”, Ibidem.

„Toate judecățile sunt…funcții ale unității în reprezentările noastre”, Ibidem.

Gândirea este cunoașterea prin concepte”, p. 103.

„neliniștitoare neînțelegeri”, p. 104

Sinteza în genere este…simplul efect al imaginației, al unei funcții oarbe, dar indispensabilă a sufletului, fără de care nu am avea niciodată și niciunde o cunoaștere”, p. 109.

În ce sens e oarbă imaginația…și cum ne ajută pentru a face sinteze?

Sinteza, produsul imaginației, devine concept prin intermediul intelectului, p. 109.

Sinteza purăconceptul pur (al intelectului), p. 109.

„bărbat perspicace ca Aristotel”, p. 111.

Categoriile lui Aristotel, care sunt 10 + 5 la număr, Ibidem.

*

Analitica transcendentală (p. 117…)

Fericirea sau soarta sunt pentru Kant „concepte uzurpate”, p. 117.

„renumitului Locke”, p. 118

Cele trei izvoare ale oricărei cunoașteri umane: simțul, imaginația și apercepția, p. 123.

„celebrul Locke”, 123

„doi bărbați iluștri”, p. 124: Locke și Hume.

Definiția categoriilor: „sunt concepte despre un obiect în genere, cu ajutorul căruia intuiția acestui obiect este considerată ca determinată cu privire la una din funcțiile logice ale judecăților”, p. 124.

*

Deducția conceptelor pure ale intelectului (p. 125…)

Apercepție pură vs. apercepție empirică, p. 128.

„Conștiința empirică…este în sine dispersată și fără relație cu identitatea subiectului”, p. 128.

Spune Kant: pentru „că pot concepe diversul lor [al reprezentărilor] într-o conștiință eu le numesc, pe toate, reprezentările mele”, p. 130. Și asta o facem, după el, la nivelul intelectului nostru, Ibidem.

Intelectul nostru gândește și caută „intuiția în simțuri”, Ibidem.

Sinteza reprezentărilor personale o numește „unitate sintetică originară a apercepției”, p. 131.

Reprezentările noastre sunt „modificări ale simțirii”, Ibidem, pentru autor.

El decretează timpul ca „întâia cunoștință pură a intelectului”, p. 132, deși ajungem la conștiința temporalității mult mai târziu.

În schimb, spațiul, spune el, nu ne oferă o cunoștință ci el dă numai „diversul intuiției a priori pentru o cunoștință posibilă”, p. 133.

Concluzie: „Unitatea sintetică a conștiinței este…o condiție obiectivă a oricărei cunoștințe, nu numai de care am eu nevoie pentru a cunoaște un obiect, ci sub care trebuie să stea orice intuiție pentru a deveni obiect pentru mine, fiindcă în alt mod și fără această sinteză diversul nu s-ar uni într-o conștiință”, p. 133.

Autorul distinge între a gândi un obiect și a-l cunoaște, care nu sunt unul și același lucru, p. 141. Iar cunoașterea cuprinde conceptul și intuiția, Ibidem.

Și pentru Kant, omul are numai intuiții sensibile sau estetice, p. 141.

Lucrurile în spațiu și timp sunt numai percepții (reprezentări însoțite de senzații), p. 142.

„numai despre fenomene suntem capabili să avem o intuiție a priori”, p. 145.

Imaginația este facultatea de a reprezenta în intuiție un obiect în absența lui”, p. 146.

Și pentru că noi avem numai intuiții sensibile, de aceea, spune autorul că ea permite „conceptelor intelectului o intuiție corespunzătoare…sensibilității”, Ibidem.

Datorită calității imaginației de a fi spontană, autorul o numește „imaginație productivă”, p. 147.

El distinge între simțul intern și apercepție lucru pe care nu îl face psihologia, care le vede ca fiind identice, p. 147.

Și Kant spune că „intelectul nu este o facultate a intuițiilor”, p. 147-148, pentru că „intelectul nu găsește…în simțul intern o astfel de legătură a diversului, ci o produce, afectând acest simț”, p. 149.

Dar el separă cum suntem noi de cum ne percepem noi pe noi înșine, p. 152. Și de aceea conștiința de sine nu e pentru el o cunoaștere despre noi înșine, Ibidem.

Definește sinteza aprehensiunii drept „reunirea diversului într-o intuiție empirică, prin care devine posibilă percepția, cu alte cuvinte, conștiința empirică a acestei intuiții (ca fenomen)”, p. 154.

„Orice sinteză…este supusă categoriilor…[iar] categoriile sunt condiții ale posibilității experienței și…sunt valabile a priori”, p. 155.

„legile nu există în fenomene, după cum fenomenele nu există în sine”, p. 158.

O altă afirmație tranșantă fără explicare alăturată ei: „Noi nu putem gândi niciun obiect fără ajutorul categoriilor; noi nu putem cunoaște niciun obiect gândit fără ajutorul intuițiilor care corespund acestor concepte”, p. 159.

„nouă nu ne este posibilă nicio cunoștință a priori decât exclusiv aceea despre obiectele experienței posibile”, p. 159.

Mirona Alina Pascu își plătește dragostea

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=E2n3ZQm7GU4]

Blogul ei e aici.

Aproape 3 milioane de români citesc bloguri

Refresh. ro, pe baza datelor SATI (perioada septembrie 2010-februarie 2011), vorbește despre faptul că „în România sunt 2. 992. 000 de persoane cu vârste cuprinse intre 14 și 64 de ani, din mediu urban, care citesc bloguri”.

Femeile din România citesc bloguri mai mult decât bărbații.

Iar procentul cititorilor între 14-34 de ani e de peste 60 la sută…în detrimentul segmentului de populație de la 35 în sus.

De aici și imaturitatea extinsă a creației și a comentariilor online.

Sondajul însă nu cuprinde și pe creatorii și cititorii cu studii postuniversitare (master, doctorat, postdoctorat, diverse granturi), care nu sunt puțini. Noi suntem în această categorie.

Procentul de 19-20 pentru București e interesant pentru mine. Dar și mai interesant e cel din Transilvania, de 21.

Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1) [18]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Teologia Dogmatică

Ortodoxă

O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe în contextul religios,

cultural și științific al lumii de astăzi

*

vol. 1

*

Teologie pentru azi

București

20**

***

Cuvintele Domnului trebuie să fie în mod zilnic în inimile şi în sufletele noastre [6, 6]. Ele trebuie vestite în fiecare familie şi în oricare împrejurare din viaţa noastră [6, 7].

Cuvintele Domnului trebuie să fie mereu cu noi, neclintite/ nemişcate înaintea ochilor noştri şi trebuie să le avem scrise peste tot în casele şi în curţile noastre [6, 8-9]. Şi aceasta, pentru ca să ne aducem mereu aminte de ele şi să le păzim în inima noastră.

Israel nu trebuie să uite pe Domnul când va ajunge în ţara făgăduită lui [6, 12], ci de El trebuie să se teamă, pe El să-L slujească, cu El să fie strâns unit şi întru numele Lui să se jure [6, 13; 6, 24; 8, 6; 10, 20; 13, 5; 31, 12; 31, 13].

Poporul nu trebuie să-L ispitească pe Domnul [6, 16], adică să se îndoiască de faptul că El este cu ei şi să-I ceară minuni ale autentificării prezenţei Sale, ci să păzească poruncile Domnului Dumnezeu, mărturiile şi hotărârile Sale [6, 17].

Poporul lui Israel trebuie să facă ceea ce e plăcut şi frumos înaintea Domnului Dumnezeu [to areston che to calon enantion Chiriu tu Teu] [6, 18, 12, 25; 12, 28; 13, 19]. Fiindcă Domnul va face milostivire [eleimosini] cu noi, dacă vom împlini toate poruncile înaintea Domnului Dumnezeu, după cum ni le-a poruncit Domnul [6, 25].

Domnul vrea ca Israel să distrugă tot cultul adus idolilor din pământul făgăduit lor [7, 6; 7, 25; 12, 3; 29, 17], pentru că Israelul este popor sfânt [laos aghios] al Domnului Dumnezeu [7, 6; 14, 2; 14, 21; 26, 19; 28, 9], e poporul Său ales [Afto laon periusion] [7, 6; 26, 18].

Şi Domnul i-a ales şi i-a deosebit de alte neamuri, pentru că Domnul îi iubeşte şi Îşi ţine jurământul făcut Părinţilor lor [7, 7-8; 14, 2; 29, 12; 30, 20]. Ei, cu toţii, vor cunoaşte că Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu credincios [Teos pistos], care păzeşte legământul făcut cu ei şi Care va fi milostiv cu cei care Îl iubesc pe El [7, 9]. Dar pe cei care Îl urăsc El îi va nimici [7, 10].

Împlinirea poruncilor de către popor Îl face pe Domnul să Îşi ţină legământul şi mila faţă de ei [7, 12]. Împlinirea poruncilor Sale atrage tot binele din partea lui Dumnezeu asupra poporului, pentru că El îi va iubi, îi va binecuvânta și  îi va înmulţi în pământul pe care El li l-a făgăduit [7, 13; 8, 1].

Poporul lui Israel va fi binecuvântat între toate neamurile, pentru că nu vor fi sterpi nici ei şi nici animalele lor [7, 14]. Domnul va îndepărta din popor toată slăbiciunea [pasan malachian]/ neputinţa[1] [7, 15], le va da toate prăzile neamurilor [ta schila ton etnon] [7, 16], dar ei nu trebuie să slujească dumnezeilor străini [Ibidem].

Domnul va trimite şi insecte asupra unui popor, precum viespile, dacă vrea ca prin intermediul lor să îl pedepsească [7, 20].

Domnul Dumnezeu este Dumnezeu mare şi puternic în Israel [7, 21]. Domnul va nimici popoarele din faţa lui Israel puţin câte puţin [7, 22; 7, 23-24; 12, 29].

E lucru dezgustător [vdeligma]/ o urâciune[2] înaintea lui Dumnezeu ca poporul să folosească aurul şi argintul din care sunt făcuţi idolii neamurilor [7, 25]. Materia din care sunt făcuţi idolii nu trebuie adusă în casă pentru ca să nu cazi sub anatemă [7, 26], sub blestem.

Împlinirea poruncilor Domnului ne face vii şi ne înmulţeşte numărul [8, 1].

Domnul a purtat pe Israel prin pustiu pentru ca să îl chinuie şi să îl încerce, pentru ca astfel să i se distingă toate cele ale inimii [8, 2]. Purtarea lui Israel prin pustiu de către Dumnezeu a fost o peregrinare pedagogică, a fost o lucrare ascetică şi luminătoare.

Chinul foamei adus asupra lui Israel de către Dumnezeu a avut rolul de a-i arăta acestuia că nu numai cu pâine va trăi omul, ci omul va trăi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu [uc ep′ arto mono zisete o antropos all′ epi panti rimati to ecporefomeno dia stomatos Teu zisete o antropos] [8, 3].

Domnul a păstrat hainele lui Israel nestricate şi picioarele lor nebătătorite deşi peregrinarea lor prin pustiu a fost de 40 de ani [8, 4]. Din tot ceea ce a făcut Dumnezeu cu poporul lui Israel, acesta trebuie să înţeleagă în inima sa că Domnul l-a educat/ l-a certat[3] ca pe un fiu [8, 5].

Pasajul de la 8, 7-9 e o descriere a pământului făgăduit, acolo unde Domnul îi va face să intre, cf. 8, 7. Când vor mânca şi se vor sătura vor binecuvânta pe Domnul pentru pământul bun pe care li l-a dat [8, 10].

Israel nu trebuie să uite pe Domnul Dumnezeu şi să ignore poruncile Sale [8, 11], pentru că astfel se va înălţa cu inima [8, 14]. În faţa uitării lui Dumnezeu, Sfântul Moise le vorbeşte despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de poporul lui Israel. El i-a purtat prin pustiu şi i-a scăpat de pericole, le-a dat apă şi mâncare [8, 15-16]. Nu prin puterea lor au rezistat în pustiu ci Domnul le-a dat tărie [8, 17-18]. Iar în pământul făgăduit nu au intrat din cauza dreptăţii lor ci din cauza păgânismului acelor neamuri şi pentru ca să întărească legământul cu Părinţii lor [ 9, 5-6].

Cei care se dedică idolatriei sunt pedepsiţi de Domnul cu pieirea, pentru că asta înseamnă neascultare faţă de glasul Domnului Dumnezeu [8, 19-20].

Căci ale Domnului Dumnezeu sunt cerul şi cerul cerurilor şi pământul şi toate cele care sunt în acesta [o uranos che o uranos tu uranu i ghi che panta osa estin en afti] [10, 14].

El este Împăratul dumnezeilor [Vasilef ton teon] [ 9, 26] şi Dumnezeul dumnezeilor şi Domnul domnilor [Teos ton teon che Chirios ton chirion] [10, 17].

Domnul este Dumnezeul cel mare şi puternic şi înfricoşător[4], Care nu admiră faţa/ Care nu caută la faţă[5] şi nici nu primeşte daruri[6] [o Teos o megas che ishiros che o foveros ostis u tafmazi prosopon ud′ u mi lavi doron][10, 17].

Domnul face dreptate prozelitului/ străinului[7] şi orfanului şi văduvei şi El îl iubeşte pe prozelit dându-i pâine şi haină [10, 18]. De aceea israeliţii trebuie să-l iubească pe prozelit/ străin, pentru că şi ei au fost străini în Egipt [10, 19].

Domnul e fala lui Israel şi Cel care a făcut lucruri mari şi slăvite înaintea poporului [10, 21]. Domnul l-a înmulţit pe Israel ca să fie ca stelele cerului [10, 22]. De aceea trebuie să-L iubim pe Domnul şi să păzim toate poruncile Sale [11, 1; 11, 32; 19, 9].

Căci Israelul a cunoscut pedeapsa Domnului Dumnezeu[8] [tin pedian Chiriu tu Teu]/ certarea[9] Sa şi măreţiile [ta megalia] Lui [11, 2], precum şi semnele şi minunile făcute de către El în Egipt şi în pustiu [11, 3-7].

Ceea ce Domnul a făcut cu Israel e numit de Moise drept „toate lucrurile Domnului cele mari” [panta ta erga Chiriu ta megala] [11,7].

Pământul făgăduit este un pământ asupra căruia Domnul veghează în mod continuu. Ochii Domnului sunt deasupra pământului lui Israel [11, 12]. Din acest motiv porunca supremă este aceea de a iubi pe Domnul Dumnezeu şi de a-I sluji Lui din toată inima şi din tot sufletul [11, 13]. Căci Domnul ne dă ploaie, ne ajută să ne culegem recolta [11,14] şi dă iarbă şi animalelor noastre [11, 15].  El umple de cutremur şi de frică pe cei care se luptă cu Israel [11, 25].

Păcatele care Îl mânie pe Domnul însă aduc secetă, pierderea culturilor şi moartea oamenilor [11, 17]. Fiindcă cei care ascultă poruncile Domnului sunt binecuvântaţi [11, 27], pe când cei care nu ascultă sunt blestemaţi [11, 28].

Locul pe care îl alege Domnul Dumnezeu pentru ca să I Se rostească numele acolo şi pentru ca acolo să fie chemat devine locul de rugăciune al poporului [12, 5; 12, 11; 12, 14; 12, 18; 12, 21; 12, 26; 14, 23; 14, 24; 14, 25; 15, 20; 16, 2; 16, 6; 16, 7; 17, 8; 17, 10; 18, 6; 26, 2; 31, 11].

Înaintea Domnului trebuie să mănânce şi să se bucure cei credincioşi ai Domnului, după binecuvântarea Domnului Dumnezeu [cata tin evloghian Chiriu tu Teu] [ 12, 7; 12, 12; 12, 15; 12, 18; 14, 24;14, 26].

Poporul e destinat să intre în odihna şi în moştenirea pe care le-o va da Domnul Dumnezeu [12, 9; 12, 10]. Odihna pe care le-o va da Domnul înseamnă de fapt odihnă din partea vrăjmaşilor şi locuire liniştită în pământul făgăduit [12, 10].

Domnul Dumnezeu va lărgi hotarele lui Israel [12, 20; 19, 8], însă tot israelitul trebuie să facă tot ce e bun/ frumos şi plăcut înaintea Domnului Dumnezeu [12, 25; 12, 28; 13, 19].

Domnul urăşte urâciunile [vdeligmata] pe care le-au făcut închinătorii la idoli pentru dumnezeii lor şi îndeosebi arderea fiilor şi a fiicelor lor în foc, ca jertfe aduse idolilor [12, 31].

Domnul încearcă poporul prin falşi proroci şi văzători de vise [13, 2-4], pentru ca să afle dacă este iubit din toată inima şi din tot sufletul [13, 4]. În spatele Domnului Dumnezeu trebuie să umblăm, trebuie să-i urmăm Lui şi de El să fim lipiţi, ascultând poruncile Sale [13, 5].

Cel care era proroc mincinos şi cel care avea vise care îndemnau la idolatrie trebuiau omorâţi, pentru că scopul lor era acela de a-i scoate pe oameni de la Domnul [13, 6; 13, 11; 18, 20]. Nu trebuia păstrat nimic din ceea ce este blestemat [anatematos], adică din ceea ce aparţinea idolatrilor, pentru că astfel se întorcea mânia Domnului şi se primea mila Sa [13, 18].

În Deut. 14, 1 israeliţii sunt numiţi fii ai Domnului Dumnezeu. Însă ei trebuie să se înveţe a se teme de Domnul în toate zilele vieţii lor [14, 23]. Toţi cei din cetăţile lui Israel trebuie să mănânce şi să se sature pentru ca Domnul Dumnezeu să binecuvinteze poporul în toate lucrurile sale [14, 29].

Iertarea datoriilor din anul al 7-lea înseamnă iertarea Domnului Dumnezeu [15, 1]. Cel nedreptăţit strigă către Domnul şi nedreptăţirea care i s-a făcut e un mare păcat [amartia megali] în fiinţa celui care l-a nedreptăţit [15, 9]. De aici observăm că strigarea către Domnul a aceluia căruia i-am greşit acutizează în fiinţa noastră consecinţele păcatului nostru.

Cel care îşi ajută aproapele va fi binecuvântat de către Domnul întru toate [15, 10; 15, 18]. De aceea trebuie să dăruim celor care sunt angajaţi de către noi şi lucrează pentru noi pe măsura binecuvântării lui Dumnezeu, adică bunuri în echivalenţă cu cât am primit de la Dumnezeu [15, 14].

Despre sfinţirea/ închinarea[10] pentru Domnul Dumnezeu a întâiului născut dintre animale găsim la Deut. 15, 19-20. La 16, 1 se vorbeşte despre Paştile Domnului Dumnezeu [pasha Chirio to Teo] ca retrăire a scoaterii de către Domnul a poporului, pe timp de noapte, din Egipt.

Domnul Dumnezeu e Cel care i-a dat lui Israel cetăţile [16, 18] cât şi pământul [16, 19; 17, 14] pe care-l va moşteni.

Jertfa animală adusă Domnului Dumnezeu nu trebuie să aibă vreun defect [momos] sau ceva rău [poniron], pentru că acestea înseamnă ceva dezgustător [vdeligma][11] pentru Domnul Dumnezeu [17, 1].

Răul este văzut de ochii Domnului [17, 2] iar vdeligma [lucru dezgustător/ urâciune] este şi închinarea la idoli [17, 2-4; 27, 15; 32, 16].

În locul ales de Domnul se face judecata [tin crisin] [17, 9] celor care au greşit cu ceva anume iar cei credincioşi trebuie să asculte de preotul şi de judecătorul rânduiţi de către El [17, 12]. Pentru că preotul stă [la locul cel sfânt, ales de către Domnul n.n.] slujind întru numele Domnului Dumnezeu [tu iereos tu paresticotos liurghin epi to onomati Chirio tu Teu] [Ibidem].

Conducătorul [arhonta] lui Israel e ales de către Domnul [17, 15] şi el trebuie să citească cartea Legii în toate zilele vieţii lui, pentru ca să înveţe teama de Domnul şi cum să împlinească cuvintele Sale [17, 19].

Legea Domnului trebuie să oprească înălţarea inimii regelui şi să-l înveţe să nu se abată în niciun fel de la Lege [17, 20].

Leviţii se hrăneau din darurile Domnului [carpomata Chiriu], cu partea Sa [18, 1], pentru că Domnul era moştenirea lor, după cum a spus El [18, 2]. Domnul Dumnezeu a ales seminţia lui Levi pentru ca să stea înaintea Domnului şi să liturghisească şi să binecuvinteze întru numele Lui [liturghin che evloghin epi to onomari Aftu][18, 5; 18, 7; 21, 5].

Sunt vdeligma/ urâciune înaintea lui Dumnezeu cei care se purifică prin foc, care prezic viitorul, care ghicesc/ fac divinaţie, vrăjitorii, descântătorii, ventrilocii, necromanţii [18, 10-12]. Pentru aceste urâciuni aceştia toţi sunt nimiciţi de către Domnul [18, 12].

Domnul ne cere ca să fim desăvârşiţi înaintea Lui [18, 13], pentru că nu trebuie să facem pe cele pe care Domnul nu ne dă[12] să le facem [18, 14].

Deut. 18, 15; 18-22 conţine profeţia mesianică cea mai importantă a cărţii Deuteronomul şi anume aceea despre Profet. Sfântul Moise proroceşte faptul că Domnul va ridica din Israel un Profet ca şi el şi poporul trebuie să asculte de Acela [18, 15].

După ce mărturiseşte aceste lucru la 18, 15, în pasajul de la 18, 18-22, Moise redă cuvintele pe care Domnul i le-a spus [18, 17], în mod extins, despre acest Profet.

Domnul i-a spus că va ridica un Profet din Israel, ca şi el, şi Îi va da cuvintele Sale în gura Lui[13] şi Acesta va grăi poporului cele pe care El I le va porunci [18, 18]. Cel care nu va asculta cele pe care El le va spune prin Profet va fi judecat/ pedepsit[14] [18, 19].


[1] Cf. ed. BOR 1988 şi 2001.

[2] Cf. Ibidem.

[3] Cf. ed. BOR 2001. În ed. BOR 1988 avem verbul a învăţa.

[4] În ed. BOR 1988: minunat, pe când în ed. BOR 2001: temut.

[5] În ed. BOR 1988 şi 2001.

[6] Aidoma e tradus şi în ed. BOR 2001, pe când ed. BOR 1988 traduce cu: nici nu ia mită.

[7] În ed. BOR 1988 e vorba de cel pribeag, pe când în ed. BOR 2001 de străin.

[8] Care se regăseşte şi în ed. BOR 1988.

[9] Cf. ed. BOR 2001.

[10] Cf. ed. BOR 1988 şi 2001.

[11] Cf. Ibidem: urâciune.

[12] În ed. BOR 1988 se vorbeşte despre faptul că ele nu sunt îngăduite de către Dumnezeu. La fel şi în ed. BOR 2001. Pe varianta critică a LXX merge însă ed. Biblia 1688: „iară ţie nu aşa ţi-au dat Domnul Dumnezăul tău”, cf. Biblia adică Dumnezeiasca Scriptură, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1988, p. 139.

[13] În ed. Biblia 1688: „voiu da cuvântul Mieu în rostul lui”, rost fiind gură în limbajul vechi românesc.

[14] În ed. BOR 1988 şi 2001 se vorbeşte despre faptul, că El va cere socoteală de la cel, care nu Îl va asculta pe Profet.

Intelectuali de vânzare

Cine nu știe că Andreea Pora s-a înspumat pentru Băsescu la orice talk show de până acum, debitul ei encomiastic atingând cote insuportabile? Cu toate acestea, atacul la rege a fost motivul să privească spre altă barcă, la fel ca Ion Cristoiu plecat subit de la Antena 3 la B1 TV.

După cum nu ai fi crezut că Cristoiu e în stare de gudurisme ieftine, tot la fel nu te-ai fi așteptat să citești de la Pora următoarele: „Traian Băsescu a comis o mitocănie impardonabilă, unul dintre cele mai josnice şi gratuite atacuri politice din cariera sa. Ar trebui să-şi ceară scuze”.

Însă acum și-a dat seama Pora de atuurile personale ale președintelui Băsescu?

Cum de istoria și regele sunt așa de importante pentru ea…dar nu a fost important până acum prezentul catastrofic, adică umilința, sărăcia, înfricoșarea românilor, dezmembrarea oricărei instituții românești și a oricărei solidarități între români?

Tot la fel de repede, și tot pe motive istorice, a reacționat și Dan Tapalagă, un alt înspumat băsescian, un alt lătrău ca și Andreea Pora, care i-a găsit și mai multe „nasoale” președintelui României: lipsă de onestitate, superficialitate, brutalitate în exprimare, lejeritate în a-și truca trecutul, ignoranță crasă la nivel cultural, minte cu sânge rece, e cinic, este lipsit de scrupule, nu dă doi bani pe simboluri, nuanțe, drame…

Vladimir Tismăneanu a rămas, în aparență, captivul lui 2006, făcându-se că nu vede prezentul, ca și Horia-Roman Patapievici, care în interviul TV de la Garantat 100% nu a recunoscut faptul că a fost parașutat politic la ICR, din motive de oportunism și nu pentru că la ales poporul ca să-l reprezinte cultural sau era singurul în măsură pentru acest lucru.

Vor să vadă doar partea demagogică a actului de condamnare a comunismului făcut de Traian Băsescu…dar nu și partea asta, lipsită de scrupule, prin care cel mai iresponsabil președinte de după 1989, Traian Băsescu, a arătat-o compatrioților săi: cinism continuu și demagogie indiferentă la detaliile vieții românilor.

Bineînțeles că nu pentru mult timp…vor suferi de miopie și amnezie intelectualii „lui Băsescu”.

Îl vor lăsa din mână la propriu, cum au făcut-o și cu Iliescu și Constantinescu…și se vor uita spre viitorii angajatori, care ar fi bine…să îi trimită la index pe autointitulații „intelectuali ai neamului”.

De ce? Pentru primenirea imaginii intelectualilor de marcă ai României.

Să aducem în prim-planul vieții publice intelectuali care muncesc, care creează, care au coloană vertebrală…și nu doar ochi sticlind după bani.

Căci tocmai pentru acest lucru, pentru că le-a fost încurajat constant oportunismul, de aceea și intelectualii români sunt cel mai adesea de vânzare. Din păcate…

În asta constă drama noastră: avem mai multe discursuri suspecte…decât fapte admirabile din partea învățaților noștri.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno