Limba, în familie, se moștenește precum casa și lucrurile din ea: o auzi…și ți se pare că o știi. Însă când începi să studiezi propria-ți limbă, tradiție, cultură, credință…limba devine o abisalitate…în interiorul căreia îți constați experiențele.

Pentru că a constata ceva anume, o anume realitate, un anume adevăr înseamnă a trăi la propriu experiențele pe care le descriu cuvintele.

Viață, moarte, Dumnezeu, casă, iubire, dor etc. n-au niciun sens sau au unul exterior ție…până nu devin realitățile experienței tale. Până nu devin tu.

Și asta e de fapt marea lucrare a vieții noastre, oricare am fi noi cei luați în calcul: să trăim realitatea cuvintelor în viața noastră. Să ne facem cuvintele propria noastră viață…pentru ca să nu mai existe o discrepanță/ ruptură între noi și cuvinte.

Numai că cuvintele, pe de altă parte, nu închid în ele însele realitățile vieții noastre. Cuvintele doar indică spre Dumnezeu, spre casă, spre iubire, spre libertate.

Cu ele exprimăm și nu exprimăm în același timp propriile noastre experiențe, pentru că experiențele sunt dincolo de cuvinte, de tăcere, de ceea ce se vede…fiind realități ale abisului nostru interior.

Însă pentru alții noi ne nevoim să ne punem în cuvinte…pentru ca abisul nostru să iradieze în abisul lor. Iar dacă cuvintele poartă amprenta ta, ea amprentează și pe alții într-un mod foarte subtil.

Did you like this? Share it: