Lună: iunie 2011

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Teologia Dogmatică

Ortodoxă

O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe în contextul religios,

cultural și științific al lumii de astăzi

*

vol. 1

*

Teologie pentru azi

București

20**

***

2. 3. Cartea Rut

Prima referinţă a cărţii la Dumnezeu se face la 1, 6, unde se vorbeşte despre faptul că Domnul a cercetat [epeschepte] pe poporul Său şi i-a dat pâini[1].

Domnul este Cel care Se milostiveşte de cei care s-au milostivit de cei vii şi de cei adormiţi [1, 8] şi El le odihneşte pe soţii în casa soţilor lor [1, 9]. El este, cu alte cuvinte, Cel care dă bunăstare materială şi spirituală poporului Său şi Cel care este fundamentul înţelegerii şi al bunei convieţuiri în familie.

Noemin e conştientă de faptul că mâna Domnului a fost aceea care a scos-o afară [1, 13] dintre moabiţi. Rut alege să meargă cu Noemin şi să aibă acelaşi Dumnezeu şi popor ca şi soacra ei [1, 16]. Rut vrea ca Domnul să facă ceea ce va dori cu ea [1, 17].

Noemin recunoaşte faptul că Domnul a întors-o în Israel cu mâinile goale, deşi a plecat cu multe lucruri în Moab, şi aceasta s-a petrecut pentru că El a umilit-o [1, 21]. Domnul a umilit-o, tocmai pentru că a rănit-o cu putere [Ibidem].

Boos îi salută pe secerători printr-o binecuvântare: Domnul [să fie] cu voi! – pentru că El este Cel care ne ajută în munca noastră – iar aceştia îi răspund printr-o rugăciune: Domnul să te binecuvinteze!, pentru că binecuvântarea Domnului înseamnă sporirea în orice lucru bun.

Ca şi Noemin, şi Boos binecuvintează ascultarea lui Rut faţă de soacra sa. În binecuvântarea acestuia faţă de Rut găsim faptul că Domnul îi răsplăteşte pe deplin fapta cea bună şi că Domnul Dumnezeul lui Israel îi are pe cei care fac binele sub aripile Sale [ipos tas pterigas Aftu] [2, 12].

Aici, la Rut 2, 12, se vorbeşte pentru a doua oară în LXX despre aripile lui Dumnezeu, sintagmă care este un corelativ al slavei dumnezeieşti sau al lucrărilor providenţiatoare ale lui Dumnezeu cu lumea. Prima vorbire despre aripile lui Dumnezeu în LXX s-a făcut la Deut. 32, 11.

Noemin recunoaşte că Boos e binecuvântat de către Dumnezeu, Cel care n-a lipsit de mila Lui nici pe cei vii şi nici pe cei adormiţi [2, 20]. De aceea, ascultând de soacra sa, Rut se culcă la picioarele lui Boos [3, 1-8] şi i se supune ca roabă, pentru ca acesta să o ia de soţie [3, 9].

Boos mărturiseşte despre ea că este binecuvântată de către Domnul Dumnezeu şi socoteşte această faptă şi mai bună de milă, pentru că şi-a ales soţul prin ascultare faţă de soacra sa [3, 10].

În făgăduinţa sa către Rut, Boos mărturiseşte că Domnul este viu [3, 13] şi, implicit, că făgăduinţa de căsătorie s-a făcut în faţa Sa.

Cei care au fost martori la cererea în căsătorie a lui Rut de către Boos, pe baza legii leviratului [4, 10], s-au rugat ca Domnul să o facă rodnică pe Rut, ca pe Rahil şi pe Lia [4, 11] şi au mărturisit că Domnul este Cel care dă urmaşi celor  căsătoriţi [4, 12].

Domnul îi dă lui Rut să aibă zămislire [chiisin] şi să nască fiu [4, 13]. În LXX, substantivul i chiisis, -eos, care înseamnă zămislire sau concepere, este un unicat şi Rut 4, 13 reprezintă dovada revelaţională că omul este om de la zămislire, pentru că Dumnezeu e Cel care dă femeii să zămislească şi apoi să nască prunci.

Femeile binecuvântau pe Noemin pentru că Domnul nu a lăsat-o fără moştenitori [4, 14], socotind astfel copilul lui Rut ca pe propriul ei copil, deşi ea era soacra lui Rut.

Fiul lui Rut primeşte numele de Ovid [Ovid][2], care a fost tatăl lui Iesse, care, la rândul său, a fost tatăl împăratului David [4, 17] și prin aceasta Rut contribuie la naşterea din Fecioară a Fiului lui Dumnezeu întrupat.

Rut. 4, 17-22, prin accentuarea genealogiei lui David, subliniază tocmai acest lucru: că genealogia Mântuitorului se intersectează şi cu persoana lui Rut din Moab, care o ascultă pe Noemin, soacra sa, întru toate.

---

[1] S-a folosit pluralul: dune aftis artus.

[2] Numele său e o prescurtare de la Iovid, care este o transliterare a numelui ebraic care înseamnă robul lui Iehova, cf. Thayer Greek Lexicon, apud BW 0.6.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Teologia Dogmatică

Ortodoxă

O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe în contextul religios,

cultural și științific al lumii de astăzi

*

vol. 1

*

Teologie pentru azi

București

20**

***

2. 2. Cartea Judecătorilor

În momentul când Israelul Îl întreabă pe Domnul despre conducătorul lor [1, 1], El le indică pe Iudas [1, 2], pentru că  Domnul Se revelează în continuare poporului Său [2, 1; 10, 11].

Domnul e Cel care dă în mâinile lui Israel pe duşmanii săi şi pământul moştenirii lui Israel [1, 4; 1, 19; 1, 22; 2, 2; 3, 28; 4, 7; 4, 9; 4, 14; 4, 15; 4, 23; 6, 9; 7, 7; 7, 8; 7, 14; 7, 15; 8, 3; 8, 7; 8, 34; 11, 21; 11, 23; 11, 32]. Iar Adonivezec recunoaşte că Domnul i-a răsplătit, în sens negativ, pentru faptele sale [1, 6-7].

Cap. 2 al cărţii începe cu urcarea Îngerului Domnului [2, 1] şi cu revelarea cuvintelor Domnului către Israel prin intermediul acestuia [2, 1-3]. Îngerul îi mustră pentru că nu au ascultat glasul Domnului [2, 2] şi le spune că Domnul nu va mai muta dintre ei pe celelalte popoare, ci acelea vor deveni spaima/ chinul [sinohas] lor iar dumnezeii lor vor fi piatră de încercare [scandalon] pentru Israel [2, 3; 2, 20-23].

Poporul ridică glasul şi plânge la auzul revelaţiei Domnului [2, 4] şi ridică jertfelnic Domnului la Locul plângerii [Clavtmones] [2, 5].

Domnul doreşte să fie slujit [edulefsen] de poporul Său [2, 7], care a văzut lucrurile cele mari ale Domnului [2, 7]. Iisus, fiul lui Navi, e numit şi în cartea Judecători „sluga Domnului” [2, 8].

Cine nu cunoaşte pe Domnul şi lucrurile Sale începe să facă rele înaintea Domnului [2, 11; 3, 7; 3, 12**; 4, 1; 6, 1; 10, 6; 13, 1] şi să se închine la idoli [2, 10-13; 2, 17; 2, 19; 3, 7; 10, 6]. Slujirea la idoli stârneşte mânia Domnului [2, 12; 2, 14; 2, 20; 3, 8; 10, 7] şi ea se concretizează în aceea că sunt lăsaţi pe mâna vrăjmaşilor lor [2, 14-15; 3, 12; 4, 2; 6, 1; 10, 7; 31, 1].

Mâna Domnului era peste ei şi asta le provoca multe rele şi erau foarte apăsaţi de către El [2, 15]. În acest context, Domnul îi ridică lui Israel judecători [critas] [2, 16] şi El era cu aceştia [2, 18], dar poporul nu asculta nici de ei [2, 17].

Popoarele păgâne din mijlocul lui Israel se constituiau într-un mijloc de ispitire al lui, ca să se vadă dacă erau sau nu pe calea Domnului [tin odon Chiriu] [2, 22; 3, 1].

În urma strigării lui Israel către Domnul [3, 9; 3, 15; 4, 3; 6, 6; 10, 10], Acesta trimite un mântuitor lui Israel [sotira to Israil] [3, 9; 3, 15; 4, 3] sau un Profet [6, 8].

Întru Gotoniil [Gotoniil][1], judecătorul ales de către Domnul, era Duhul Domnului [Pnevma Chiriu] [3, 10].

Aod, tot ca judecător al Domnului, îi spune regelui Eglom „cuvântul lui Dumnezeu” [logos Teu] [3, 20].

Debbora[2] [Debbora], ca prorociţă a lui Israel, îi spune lui Barac [Barac] ceea ce Domnul Dumnezeu îi porunceşte acestuia [4, 6].  Barac însă e convins că dacă Debbora va fi împreună cu el va înţelege când va veni şi va fi cu el Îngerul Domnului [4, 8].

Cântarea Debborei şi a lui Barac de la cap. 5 are elemente teologice importante. Trebuie să binecuvântăm pe Domnul [5, 2; 5, 9] şi să cântăm cântare Domnului Dumnezeu [5, 3]. Pe unde trece Domnul pământul se cutremură, cerurile picură rouă şi norii ploaie [5, 4]. Munţii se cutremură de la faţa Domnului [5, 5], cum a făcut muntele Sina/ Sinai[3].

Domnul face să se înmulţească dreptatea în Israel [5, 11] iar Îngerul Domnului îi blesteamă pe cei care nu au venit întru ajutorul Domnului [voitian Chiriu] [5, 23].

Dacă Iail e binecuvântată pentru că l-a ucis pe Sisara [5, 24], tocmai de aceea cei doi se roagă Domnului să fie nimiciţi vrăjmaşii Domnului iar cei care Îl iubesc pe El să fie ca ieşirea soarelui întru putere [5, 31].

Domnul Dumnezeu este Dumnezeul lui Israel [6, 8; 6, 10] şi El l-a scos din Egipt, din casa robiei [6, 8; 6, 9; 6, 13].

Îngerul Domnului vine [6, 11] şi i se arată lui Ghedeon [Ghedeon] şi îi spune că Domnul este cu el [6, 12; 6, 16] şi îl trimite să lupte [6, 14].

Domnul este Cel care face minuni [ta tafmasia] cu oamenii [6, 13]. Ghedeon pregăteşte Îngerului Domnului un dar [6, 17-19] şi acesta scoate foc din piatră şi mistuie jertfa, pentru ca apoi să plece de la faţa ochilor săi [6, 21]. În acel moment, Ghedeon a conştientizat faptul că a văzut pe Îngerul Domnului faţă către faţă [prosopon pros prosopon] [6, 22].

Domnul i-a dăruit pacea Sa lui Ghedeon şi i-a prorocit faptul că nu va muri din cauza vedeniei pe care o avusese [6, 23]. În amintirea acestei vedenii, Ghedeon zideşte un jertfelnic Domnului numindu-l: Pacea Domnului [Irini Chiriu] [6, 24].

Noaptea însă, Domnul îi vorbeşte lui Ghedeon şi îi spune să dărâme jertfelnicul lui Baal şi să facă altul Domnului Dumnezeu [6, 25-26]. Ghedeon ascultă de Domnul şi împlineşte voia Sa [6, 27]. Când Duhul Domnului l-a întărit [Pnevma Chiriu enedinamosen] pe Ghedeon [6, 34] acesta a cerut de două ori minuni de la Domnul şi Domnul l-a ascultat [6, 36-40] şi a înţeles prin acestea că Domnul este cu el.

Ghedeon pleacă la luptă împotriva madiamiţilor şi Domnul îi vorbeşte pe câmpul de luptă [7, 1-2]. Domnul însă îi spune că nu vrea să meargă tot poporul lui Israel la luptă, pentru ca să nu considere că ei înşişi s-au mântuit din faţa madiamiţilor [7, 2]. Domnul îi triază pe luptători [7, 2-7], până când oastea lui Israel ajunge la 300 de bărbaţi şi apoi îi dă pe madiamiţi în mâinile lor [7, 7].

Oastea lui Israel se consideră a Domnului şi a lui Ghedeon [7, 18] sau sabia Domnului şi a lui Ghedeon [romfea to Chirio che to Ghedeon] [7, 20] în faţa madiamiţilor, însă Domnul e Cel care câştigă lupta [7, 22].

Tot Domnul e Cel care domneşte/ stăpâneşte peste oameni [8, 23]. Iar când oamenii nu-şi mai aduc aminte de Domnul atunci încep să păcătuiască [8, 34]. Lucrul cel mai important pentru noi este acela de a fi auziți de către Dumnezeu [9, 7].

Când Dumnezeu trimite un duh rău [pnevma poniron] în mijlocul lui Abimeleh şi a bărbaţilor din Sichima aceştia nu îl mai sprijină pe Abimeleh [9, 23]. E pentru prima dată când Scriptura vorbeşte despre faptul că Domnul a îngăduit unui duh rău ca să strice o legătură rea între oameni.

Dumnezeu a răsplătit răul făcut de către Abimeleh [9, 56] şi, la fel, toate celelalte rele ale locuitorilor din Sichima [9, 57]. Întoarcerea lui Israel de la dumnezeii cei străini şi trăirea numai în slujirea Domnului au slăbit sufletul [oligoti i psihi] Domnului pentru suferinţele poporului [10, 16][4].

Domnul este Cel care dă ajutor în luptă [11, 9] şi El e martor la făgăduinţele oamenilor [11, 10], pentru că acestea se fac înaintea Domnului [11, 11] sau către Domnul [11, 35; 11, 36]. Tot El este Cel care dă moştenire [11, 24] şi este Judecător al oamenilor [11, 27].

Şi peste Ieftae a fost Duhul Domnului [11, 29] şi el a făcut făgăduinţă Domnului [11, 30] şi prin el Domnul S-a răzbunat pe vrăjmaşii lui Israel [11, 36]. Tot la fel, Domnul S-a răzbunat prin Sampson [14, 4].

Îngerul Domnului se arată femeii lui Manoe şi îi proroceşte faptul că va naşte un copil, deşi este stearpă, care va fi nazireu al lui Dumnezeu [nazir Teu] din pântecele ei [11, 3-5].

Domnul ascultă rugăciunea lui Manoe şi femeia sa îl vede din nou pe Îngerul lui Dumnezeu [13, 9]. Îngerul îi spune lui Manoe că numele său e minunat [tafmaston] [13, 18] şi se înalţă în flacăra de pe jertfelnic [13, 20] făcându-se nevăzut [13, 21].

Domnul l-a binecuvântat pe Sampson [Sampson] [13, 24] şi el a fost condus de către Duhul Domnului [13, 25]. Când a ţâşnit în el Duhul Domnului [ilato ep′ afton Pnevma Chiriu][5], Sampson a primit o mare putere de la Dumnezeu [14, 6; 14, 19; 15, 14].

Sampson strigă către Domnul şi Domnul îi dă apă din falca asinului [15, 18-19]. El se roagă apoi ca Domnul Dumnezeu să-Și aducă aminte de sine şi să-l întărească [16, 28] şi e ascultat.

Despre venirea către Domnul sau către faţa Domnului sau înaintea Domnului pentru sfătuire se vorbeşte şi la 20, 1; 20, 2; 21, 2; 21, 5. Iar când poporul Îl întreabă pe Domnul, atunci El le răspunde, cf. 20, 18; 20, 23; 20, 28.

Domnul îi loveşte pe fiii lui Veniamin pentru un anume păcat [20, 35; 21, 15] şi la 21, 7 se vorbeşte despre jurământul întru Domnul [omosamen en Chirio].

---

[1] În ed. BOR 1988 şi 2001: Otniel.

[2] Ibidem: Debora.

[3] Ibidem.

[4] În ed. BOR 1988: „…Şi S-a îndurat Domnul de suferinţele lui Israel”, pe când în ed. BOR 2001: „…Căruia I-a părut rău de necazurile lor”.

[5] În ed. BOR 1988: „S-a coborât peste el Duhul Domnului”.

În ed. BOR 2001: „Duhul Domnului S-a repezit asupră-i”.

În ed. Biblia 1688: „Şi-l îndireptă preste el Duhul Domnului”.

În VUL: „inruit autem Spiritus Domini”.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Teologia Dogmatică

Ortodoxă

O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe în contextul religios,

cultural și științific al lumii de astăzi

*

vol. 1

*

Teologie pentru azi

București

20**

***

2. Revelarea lui Dumnezeu în cărţile istorice ale Scripturii vechitestamentare

2. 1. Cartea lui Iisus [fiul lui Navi][1]

Cartea începe prin indicarea faptului că Domnul i-a vorbit lui Iisus, fiul lui Navi [1, 1].

Se confirmă revelarea lui Dumnezeu faţă de oameni şi la: 1, 3; 3, 7; 4, 1; 4, 15; 5, 2; 5, 9; 6, 2; 7, 10; 8, 1; 8, 18; 9, 24; 10, 8; 11, 6, 13, 1; 13, 14; 14, 5; 14, 10; 14, 12; 17, 4; 19, 50; 20, 1; 20, 2; 21, 2; 21, 3; 21, 8; 22, 9, 23, 5; 24, 2; 24, 27, cât şi ascultarea oamenilor faţă de Dumnezeu: 4, 8; 4, 10; 7, 16; 8, 27; 9, 2. 2; 9, 2. 4; 10, 40; 11, 9; 11, 12; 11, 15***; 11, 23; 14, 2; 14, 8; 14, 9; 14, 14; 22, 2; 24, 31.

El îl numeşte pe Moise rob al Său – şi Iisus reconfirmă acest lucru [1, 2; 1, 7; 1, 13; 11, 12; 11, 15; 12, 6; 13, 8; 14, 6[2]; 14, 7; 22, 2; 22, 5] – şi îi încredinţează lui Iisus misiunea de a trece Iordanul pe Israel [1, 2]. El îi promite acestuia că va fi cu el, după cum a fost cu Moise [1, 5; 3, 7; 6, 27], pentru ca să împlinească jurămintele făcute faţă de părinţii lor [1, 6].

Domnul îi aminteşte lui Iisus că toată legea trebuie împlinită [1, 7; 3, 9; 22, 3; 22, 5; 23, 6].

Prima revelare a Domnului faţă de Iisus se încheie cu aceea că Domnul va fi cu el în toate şi îl va ajuta oriunde va merge [1, 9; 14, 12; 22, 31].

Domnul Dumnezeul părinţilor lor îi dă lui Israel pământul făgăduit [1, 11; 1, 15; 5, 6; 18, 3; 21, 43; 23, 13; 24, 33], adică ţara unde curge lapte şi miere [5, 6].

Raav [Raav]/ Rahab[3] [2, 3] ştia că Domnul îi va da lui Israel pământul în care ea locuieşte din frica pe care o simţea faţă de fiii lui Israel [2, 9; 2, 40]. Ea ştia şi despre faptul că Domnul a secat Marea Roşie şi că i-a învins pe Sion[4] şi Og, regii amorei [2, 10]. Aceasta mărturiseşte, în cele din urmă, că Domnul Dumnezeu este Dumnezeu atât în cer, cât şi pe pământ [2, 11].

Domnul este Cel care face minuni în Israel [3, 5], pentru că El este Dumnezeu viu [Teos zon] [3, 10].

Sintagma scripturală înaintea Domnului [enantion Chiriu] apare în carte, pentru prima dată, la 4, 13 şi apoi la: 6, 8; 6, 26; 7, 20; 18, 6 ; 18, 10; 19, 51; 22, 16 ; 22, 22 ; 22, 31; 24, 1.

Din momentul când Iisus a trecut poporul prin Iordan, Domnul a început să crească personalitatea acestuia înaintea  Israelului şi a făcut ca poporul să se teamă de el ca de Moise [4, 14]. Domnul a fost Cel care a secat Iordanul, după cum secase şi Marea Roşie [4, 23] şi prin aceasta a arătat că puterea Domnului este puternică [i dinamis tu Chiriu ishira estin] [4, 24] şi că trebuie să ne temem de El în tot timpul [4, 24].

Omul care stă înaintea lui Iisus la 5, 13 îi mărturiseşte despre sine: „eu sunt arhistrategul Puterilor Domnului” [ego arhistratigos Dinameos Chiriu][5, 14], făcând prin aceasta referire la Puterile cereşti. Locul pe care a apărut arhistrategul Puterilor cereşti a devenit un loc sfânt [5, 15].

Domnul dă Ierihonul lui Israel [6, 16], cât şi alte cetăţi [8, 1; 8, 18; 10, 10; 10, 12; 10, 19; 10, 30; 10, 32; 10, 35; 11, 8; 23, 5; 24, 8].

În 6, 17 găsim sintagma scripturală Chirio Savaot [Domnul Savaot/ al Oştirilor (cereşti)], care apare aici pentru prima dată în LXX.

În 6, 19 se stabilesc metalele şi vasele care sunt „sfinţenia Domnului” [aghion Chirio], sintagma de faţă având aici singura ocurenţă în aceasta carte. Cele care erau sfinţenia Domnului se aduceau în vistieria Domnului [tisavron Chiriu] [6, 19; 6, 24].

Domnul Se mânie însă, când se ia din cele anatematizate [anatematos] [7, 1]. În rugăciunea sa, Sfântul Iisus al lui Navi se declară robul Domnului [7, 7] şi mărturiseşte că numele Său este mare [7, 9].

Domnul e împotriva păcatului şi a călcării legământului cu Sine [7, 11; 7, 15]. Iar cei care cad sub anatema Sa[5] trebuie să strice anatema dintre ei [7, 12]. El cere ca poporul să se sfinţească, pentru ca să se strice anatema din popor [7, 13], arătându-se prin aceasta că anatema/ blestemul lui Dumnezeu e o realitate dureroasă, care este experiată de popor şi pe care acesta o trăieşte în urma păcatelor lui.

Domnul îi arată/ îi dezvăluie pe cei care au păcătuit [7, 14]. Oamenii trebuie să dea slavă lui Dumnezeu şi să facă mărturisire a păcatelor înaintea Domnului şi a robilor Săi, cum cere Iisus la 7, 19.

Din mărturisirea lui Ahar/ Acan[6] de la 7, 20 rezultă că păcatul este făcut întotdeauna înaintea Domnului Dumnezeu. Păcatul se face înaintea Domnului şi e o întoarcere de la Sine [22, 16; 22, 18; 22, 29].

Până nu a fost omorâtă casa lui Ahar [7, 24-25] nu a încetat mânia Domnului [7, 26]. Despre mânia lui Dumnezeu găsim şi la 22, 18.

Iisus zideşte jertfelnic Domnului în muntele Gheval [Gheval]/ Ebal[7] [9, 2. 1], conform Legii lui Moise.

Conducătorii poporului greşesc în momentul când iau o hotărâre fără să-L întrebe pe Domnul [9, 14]. Despre jurământul pe Domnul Dumnezeu găsim la 9, 18; 9, 19 şi prin el se stabilea o înţelegere iar Domnul era Cel care alegea locul unde să I se slujească [9, 27].

Domnul produce uimire în gavaoniţi[8] la vederea lui Israel [10, 10] şi trimite peste ei grindină [10, 11]. Soarele şi luna stau în loc la rugăciunea lui Iisus, până ce Domnul îl ajută pe Israel [10, 12-13]. Această minune imensă s-a produs pentru că Dumnezeu l-a ascultat pe Iisus [10, 14] şi pentru că El a luptat împreună cu Israel [sinepolemisen to Israil] [10, 14; 10, 42; 23, 3; 23, 10].

Domnul a făcut să se întărească inima vrăjmaşilor lui Israel [11, 20], pentru ca să nu găsească milă în faţa lui şi să fie nimiciţi [11, 20]. Numai după ce Israel a intrat în moştenirea sa [11, 23; 22, 19], dată lui de către Domnul, „pământul s-a odihnit de război” [11, 23].

Domnul e Cel care ne ţine [14, 10] pe noi în viaţă şi ne odihneşte [21, 44; 22, 4; 23, 1]. Sorţii se aruncă înaintea Domnului [18, 6; 18, 10], pentru a se stabili dreptul de moştenire al fiecărei seminţii în parte. Domnul e Cel care i-a dat pe vrăjmaşii lor în mâinile lor [21, 44; 23, 9].

Toate cuvintele Domnului faţă de Israel s-au împlinit [21, 45; 23, 14; 23, 15].

La 22, 16 găsim, pentru prima dată în această carte, sintagma sinagoga Domnului [sinagoghi Chiriu], sintagmă care va mai apărea încă odată în carte şi anume la 22, 17.

Conform 22, 17, păcatul se curăţeşte în timp, prin aportul nostru continuu. Din 22, 19 reiese că singurul jertfelnic autentic e  cel al Domnului.

Domnul este Dumnezeul dumnezeilor [22, 22] şi El îi cercetează pe oameni [22, 23]. Domnul e Cel care stabileşte hotarele [22, 25] şi El trebuie binecuvântat [22, 33], pentru că El este Dumnezeul nostru [22, 34; 24, 17; 24, 18].

Israelul a văzut ceea ce a făcut Domnul Dumnezeu înaintea lor [23, 3]. La 23, 8 ni se cere să ne unim cu Domnul Dumnezeul nostru iar la 23, 11 să Îl iubim foarte mult.

Când Israelul se va amesteca cu popoarele, Domnul va folosi popoarele împotriva lui [23, 13].

Găsim sintagma „alţi dumnezei” la 23, 16; 24, 2; 24, 16; 24, 20; 24, 23.

Domnul l-a povăţuit pe Avraam şi a înmulţit sămânţa lui [24, 3]. El l-a scos pe Israel din Egipt [24, 5-7; 24, 17], pentru că nu a dorit să-l nimicească, ci l-a binecuvântat [24, 10].

Domnul ne cere să ne temem de El şi să-I slujim Lui cu dreptate şi credincioşie [24, 14; 24, 19; 24, 21; 24, 22; 24, 24], pentru că El este sfânt [24, 15] şi zelos [24, 19] şi nu va slăbi [uc anisi][9] păcatele şi nedreptăţile noastre [24, 19].

Trebuie să ne întoarcem inima către Domnul [24, 23] şi să ascultăm glasul Lui [24, 24].

După moartea lui Iisus, fiul lui Navi [Iisus, ios Navi] şi acesta e numit robul Domnului [dulos Chiriu] [24, 30].

---

[1] Iosua în ed. BOR 1988 şi 2001.

[2] La 14, 6 avem de fapt: Moise, omul lui Dumnezeu [antropon tu Teu].

[3] În ed. BOR 1988 şi 2001.

[4] Sihon în ed. BOR 1988 şi 2001.

[5] În ed. BOR 1988 şi 2001, anatemă s-a tradus cu blestem.

[6] În ed. BOR 1988 şi 2001.

[7] Ibidem. În ambele ediţii sinodale citate anterior acest lucru se confirmă în Iosua 8, 30.

[8] În ed. BOR 1988: Ghibeon, pe când în ed. BOR 2001: Gabaon. În LXX: Gavaon şi de aici: gavaoniţi.

[9] În ed. BOR 1988: nu va răbda, pe când în ed. BOR 2001: nu vă va trece cu vederea.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Teologia Dogmatică

Ortodoxă

O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe în contextul religios,

cultural și științific al lumii de astăzi

*

vol. 1

*

Teologie pentru azi

București

20**

***

Profetul, care vorbeşte întru numele Domnului, se cunoaşte prin aceea că prevestirile Lui se împlinesc [18, 21].

Din Deut. 19, 10 reiese, în mod clar, că Domnul nu vrea ca să se verse „sânge nevinovat” [ema anetion], dar nici să se încalce dreptul de moştenire al aproapelui [19, 14].

Domnul este cu poporul în vreme de război [20, 1], merge împreună cu el şi luptă pentru el, pentru că vrea să îl izbăvească /să-l salveze [20, 4]. El dă cetăţile în mâinile lui Israel [20, 13; 20, 14; 21, 10; 23, 15; 28, 7], le dă drept moştenire [20, 16] şi cere moartea locuitorilor acestora [Ibidem], pentru ca Israel să nu facă aceleaşi blestemăţii ca păgânii [20,18].

Iertarea păcatelor e cerută de la Domnul, pentru că El l-a răscumpărat pe Israel [21, 8] iar cele bune şi plăcute [to calon che to areston] se fac înaintea Domnului Dumnezeu [21, 9], adică cu ajutorul Său şi sub continua Sa supraveghere.

Pentru Domnul e urâciune şi faptul de a purta hainele celuilalt sex [22, 5]. Şi observăm faptul, că din toate prescripţiile cărţii reiese că Domnul vrea ca poporul Său să aibă o viaţă dreaptă şi să fie în comuniune neclintită cu Sine.

Domnul doreşte ca cea care se căsătoreşte să fie fecioară [Deut. 22, 14] şi, în acelaşi timp, El nu acceptă preadesfrânarea sau incestul [22, 22-23, 1].

În primele 3 versete ale cap. 23 din Deut. apare expresia ecclisian Chiriu (biserica Domnului[1]). În aceasta nu are ce căuta eunucul, castratul [23, 1], cel născut dintr-o prostituată [23, 2]  şi nici alte neamuri, ca, spre exemplu, amoniţii şi moabiţii [ 23, 3].

Domnul Dumnezeu întoarce blestemele în binecuvântare pentru Israel, pentru că îl iubeşte [23, 5]. El umblă prin tabăra lui Israel ca să-l izbăvească [23, 15]. De aceea tabăra trebuie să fie sfântă, pentru că Domnul nu trebuie să vadă în ea ceva de ruşine [ashimosini], pentru că altfel Se îndepărtează de aceasta [Ibidem].

Sunt urâciune înaintea Domnului Dumnezeu atât banii luaţi pentru prostituţie, cât şi banii obţinuţi din vânzarea unui câine. De aceea, ei nu trebuie aduşi în casa Domnului Dumnezeu [ton icon Chiriu tu Teu] [23, 19].

Israeliţii nu trebuie să ceară de la conaţionalii lor camătă şi pentru aceasta vor fi binecuvântaţi de către Dumnezeu [23, 21]. Făgăduinţele făcute Domnului trebuie împlinite, pentru că El le cere de la noi şi neîmplinirea lor e un păcat [23, 22]. Iar făgăduinţa e aceea pe care noi înşine am făcut-o, în rugăciune, înaintea Domnului [23, 24].

E urâciune înaintea Domnului şi întinare a pământului dorinţa bărbatului, care vrea ca să se recăsătorească cu soţia de care s-a despărţit în mod legal [24, 4].

Este important să precizăm faptul că se vorbeşte despre întinarea pământului în cartea Deuteronomul numai în două situaţii speciale:

1. în situaţia ţinerii trupului neîngropat, pentru mai multe zile, a celui spânzurat pe lemn [21, 23] şi

2., în aceasta, a recăsătoririi unui bărbat cu fosta sa soţie de care acesta s-a despărţit în mod legal [24, 4].

Pământul se întinează prin păcat iar păcatul nu este dorit de către Dumnezeu. De aceea, în Deut. 24, 9, Domnul aminteşte poporului de păcatul lui Mariam, pentru ca să îl ferească de pedeapsa păcatului.

Restituirea, până la apusul soarelui, a hainei date gaj/ amanet /zălog[2] este o milostenie [eleimosini] înaintea Domnului Dumnezeu [24, 13]. În acest loc e pentru prima şi singura dată în cartea de faţă, când se vorbeşte despre milostenie ca despre o realitate care se petrece între doi oameni.

Neplata retribuţiei zilnice este un păcat şi Domnul aude pe cei care strigă către El, din cauza că au fost nedreptăţiţi [24, 15]. Domnului nu-i place ca să-i judecăm pe cei săraci şi singuri [24, 17] şi, pentru snopul uitat în holdă, lăsat acolo pentru cei săraci şi neajutoraţi, Domnul ne binecuvintează [24, 19]. La fel, şi pentru alte rămăşiţe ale noastre lăsate altora [24, 21].

Nedreptatea este şi ea urâciune înaintea Domnului Dumnezeu [25, 15-16]. Iar neomenia şi nefrica de Dumnezeu sunt păcate [25, 18]. Domnul Dumnezeu este Cel care ne odihneşte din partea vrăjmaşilor noştri [25, 19].

Pârga roadelor însă este a Domnului [26, 2; 26, 10] şi ea este adusă la preot [26, 3]. Ea trebuia adusă, pentru că Domnul a auzit strigarea poporului lui Israel aflat în robie [26, 7]. Aducerea roadelor trebuie însoţită de închinare înaintea Domnului [26, 10], pentru că trebuie să ne bucurăm de toate bunurile date nouă de către Domnul în comuniune [26, 11].

Tot omul trebuie să se supună glasului Domnului şi să facă cele poruncite de către El [26, 14; 27, 10; 28, 1; 28, 2; 28, 15]. Din 26, 15 aflăm că Domnul Îşi are casa/ locaşul Său în ceruri şi că noi trebuie să ne rugăm ca El să caute/ să privească către noi şi să ne binecuvinteze.

Domnul cere ca să I se facă jertfelnic [tisiastirion] şi să I se aducă jertfe şi acolo Israel trebuie să se veselească înaintea Domnului [27, 5-7], pentru că El este Cel care binecuvintează [27, 8].

Israel trebuie să cheme mereu numele Domnului, pentru că acest lucru îl face înfricoşător înaintea neamurilor [28, 10].

Domnul e Cel care ne dă belşug în toate [28, 11] şi El deschide comoara cerului, pentru ca să ne dea ploaie la vreme [28, 12]. Stăpânirea este de la El [Ibidem] iar cei neascultători sunt blestemaţi [28, 16-68]. Neascultarea e pedepsită cu boli [28, 22, 27-28], cu neploaie [28, 23-24], cu tot felul de pagube şi dureri [28, 29 sqq].

Cei care nu vor asculta de Domnul vor pieri [28, 45; 28, 61, 28, 63], pentru că El trebuie slujit întru bucuria şi bunătatea inimii [en effrosini che agati cardia][28, 47].

Vrăjmaşii ne sunt trimişi pe cap de către Domnul pentru că nu am fost ascultători [28, 48-49; 28, 53].

În Deut. 28, 58 ni se vorbeşte despre faptul că numele Domnului Dumnezeu este slăvit [entimon] şi minunat [tafmaston].

Pedeapsa Domnului este o lovire a persoanei noastre cu diverse plăgi [28, 59]. Şi Domnul le profeţeşte faptul că va împrăştia pe Israel printre neamuri şi acesta va deveni idolatru [28, 64].

Domnul a făcut toate înaintea ochilor poporului [29, 2], însă ei nu le-au priceput până nu le-a dat Domnul înţelegere [29, 3]. Tot ce s-a petrecut cu Israel în pustiu s-au petrecut pentru ca poporul să cunoască, că Cel care îi conduce este Domnul Dumnezeul lor [29, 5].

Domnul şterge de sub cer numele [29, 19] celui care merge după dorinţele greşite ale inimii lui [29, 18]. Domnul, pentru păcatele oamenilor, loveşte pământul cu plăgi şi cu boli [29, 21]. Şi în Deut. 29, 22 ni se aminteşte faptul că cetăţile Sodoma, Gomorra, Adama şi Sevoim au fost ruinate de către Domnul în mânia [timo] şi urgia [orghi] Sa.

Tot închinarea la idoli duce la aruncarea poporului în alt pământ, pentru a locui acolo [29, 27; 30, 1] iar întoarcerea către Domnul şi ascultarea Lui aduce cu ele curăţirea păcatelor şi mila lui Dumnezeu şi adunarea şi întoarcerea lui Israel dintre neamuri [30, 2-5].

Finalul cap. 29 ne vorbeşte despre cele acoperite [ta cripta] ca fiind ale Domnului Dumnezeu, ca unele care sunt cunoscute numai de către El, pe când cele cunoscute [ta fanera] sunt cele pe care ni le-a revelat El şi pe care trebuie să le împlinim [29, 28].

Domnul este Cel care îi uneşte pe cei risipiţi pe pământ [30, 4] şi îi face fericiţi [30, 5]. El ne curăţeşte inimile, pentru ca să-L iubim din toată inima şi din tot sufletul iar iubirea pentru El ne face să fim vii [30, 6]. El ne dă spor în tot ceea ce facem, ne dă să naştem prunci, sporeşte roadele pământului şi face ca animalele să fie roditoare [30, 9].

Când facem binele, Domnul Se întoarce spre noi şi ne bucură întru bunătăţile pe care ni le dă [Ibidem]. Cuvintele Sale sunt în gura şi în inima noastră, pentru ca să le facem pe ele [30, 14]. Prin legea pe care ne-a dat-o, Domnul a pus înaintea noastră viaţa şi moartea, binele şi răul [30, 15] dar ne cere să ascultăm poruncile Sale şi să-L iubim pe El [30, 16; 30, 20]. Domnul ne îndeamnă să alegem viaţa [30, 19; 30, 20], adică ascultarea de Sine.

După moartea lui Moise, Domnul Dumnezeu a mers înaintea poporului şi a distrus popoarele de la faţa lui Israel iar poporul a fost condus de Iisus [Iisus]/ Iosua[3] [ 31, 3].

Despre mergerea Domnului Dumnezeu înaintea poporului vorbeşte şi 31, 6 sau despre împreuna-mergere a Sa cu Israel [31, 8].

Domnul nu îl părăseşte pe poporul Său [31, 6; 31, 8] şi El îi vesteşte lui Moise ziua morţii sale [31, 14], vorbindu-i despre ea ca despre adormirea sa cu părinţii [chima meta ton pateron] lui [31, 16].

Domnul coboară în norul [catevi Chirios en nefeli] slavei Sale şi stă înaintea uşilor cortului mărturiei [31, 15].

Domnul îi profeţeşte lui Moise faptul că poporul va sluji la dumnezei străini după moartea sa şi că va uita de El [31, 16].

Pedeapsa Domnului înseamnă întoarcerea feţei Sale de la ei [apostrepso to prosopon Mu ap’ afton] [31, 17; 32, 20]. Şi când El Îşi întoarce faţa de la popor, atunci vin necazurile peste el şi moarte [32, 20], pentru că poporul înţelege că Domnul Dumnezeu nu este cu el [31, 17; 31, 18].

Cântarea religioasă, spune Domnul, este cea care dă mărturie despre Sine [31, 19; 31, 21] iar Domnul cunoaşte păcatele oamenilor [31, 21].

Cântarea lui Moise din Deut. 32, 1-43 ne oferă detalii teologice numeroase. Acesta cheamă numele Domnului şi-L preamăreşte pe Dumnezeu [32, 3]. Toate faptele Lui sunt drepte, cât şi căile judecăţilor Lui. El este credincios făgăduinţelor Lui şi nu este nedrept. Domnul este drept şi sfânt în toate ale Sale [32, 4].

Domnul este Cel care ne-a zidit [32, 6] şi El, Cel Preaînalt [o Ipsistos], a împărţit neamurile [32, 8]. El a stabilit hotarele neamurilor după numărul Îngerilor [cata aritmon Anghelon] Săi [32, 8].

Israelul e partea Domnului, partea Lui de moştenire [32, 9], pentru că l-a crescut şi păzit ca pe pupila ochiului [32, 10]. El l-a condus [32, 11-12] şi l-a hrănit [32, 13-15; 32, 18]. De aceea îi vede pe oameni [32, 19] şi îi provoacă în mânia Sa [32, 19]. El îi loveşte, când e mânios, prin alte neamuri [32, 21].

El a aprins foc din pricina mâniei Sale şi acesta va arde până la iadul de jos [adu cato] [32, 22]. Domnul aduce asupra lui Israel cele rele şi îi săgetează [32, 23-24] din cauza idolatriei, pentru că El este Cel care pedepseşte cât şi Cel care răsplăteşte [32, 35; 32, 41-42; 32, 43]. El îl judecă pe poporul Său [32, 36], pentru că nu este alt Dumnezeu în afară de Sine [32, 39].

El omoară şi învie, El răneşte şi vindecă, pentru că nimeni nu poate să scape de mâinile Sale [32, 39]. Domnul Dumnezeu este viu în veac [32, 40]. Cerurile se veselesc împreună cu El şi Lui I Se închină toţi fiii Săi şi Domnul e Cel care curăţeşte pământul poporului Său [32, 43].

Deut. 33, 1 îl numeşte pe Moise omul lui Dumnezeu [antropos tu Teu], pe când în 34, 5 este numit slujitorul Domnului [ichetis Chiriu], ambele nume atestând marea comuniune a lui Moise cu Domnul Dumnezeu.

Binecuvântarea lui Moise de la Deut. 33, 2-29 e şi aceasta plină de detalii teologice.

Sfinţii lui Dumnezeu, spune acesta, sunt sub mâinile Domnului [33, 3] şi Domnul binecuvintează puterea oamenilor [33, 11]. Noi trebuie să împlinim dreptatea Domnului [dicheosinin Chirios] [33, 21] şi oamenii pot fi plini de binecuvântarea care vine de la Dumnezeu [33, 23].

Domnul Se arată mergând pe cer, pentru ca să-l ajute pe Israel şi întru măreţia Sa pe tăria cerului [33, 26].

Dumnezeu este acoperitorul nostru dintru început şi ne sprijină cu braţul Său cel puternic [33, 27]. Căci El ne mântuie, ne apără şi ne ajută pe noi [33, 29].

Înainte de a muri, Domnul îi arată lui Moise pământul pe care îl va moşteni Israel [34, 1], adică celui care L-a cunoscut pe El faţă către faţă [34, 19].

---

[1] În ed. Biblia 1688: adunarea Domnului, ca şi în ed. BOR 2001. În ed. BOR 1988: obştea Domnului.

[2] În ed. BOR 1988. Pe când în ed. BOR 2001 e vorba despre plată.

[3] Cf. ed. BOR 1988 şi 2001.