Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a cincia, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a zecea.

Dimitrie Cantemir „își va petrece restul zilelor în imperiul de la nord [rus]”, unde „după clima blândă a Bosforului, trebuie să înfrunte nesfârșitele ierni rusești” (p. 92).

Pe marginea unei cronici românești, luate cu sine, Cantemir își nota că: „odinioară, în Rusia, să te îmbraci în stil franțuzesc însemna să îngheți, dar că acum rușii se îmbracă frațuzește și nu mai îngheață. Și adaugă: Obișnuința este a doua natură” (Ibidem).

Se așază la Harkov, unde țarul „îi pune la dispoziție o reședință și moșii confiscate de la un general acuzat de trădare” (p. 93). Proprietățile sale „cuprind vreo cincisprezece sate” (p. 94).

Curând are parte de alte dureri: îi moare soția și o parte din boierii care l-au însoțit în exil, printre care și Ion Neculce, decid să se întoarcă în Moldova (p. 95).

Dimitrie era adeptul „unei opinii larg împărtășite de compatrioții săi, conform căreia catolicismul este cel mai mare dușman al religiei ortodoxe, mai amenințător chiar decât islamul” (p. 96).

Într-un memoriu adresat țarului în 1718, între altele, se oferea să aducă din Polonia la Kiev „moaștele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, luate de regele Ioan Sobieski în timpul incursiunii din Moldova, în 1683” și „să organizeze răpirea fratelui său de la Istanbul” (p. 98).

În 1712 primise de la țarul Petru cel Mare „o gratificație consistentă, dându-i ținuturile prospere de la Komarițkaia, în districtul Sevskaia. Situată în apropiere de frontiera ce desparte Rusia Mare de Ucraina, noua moșie era așezată la răspântia unui vechi drum comercial ce lega Kievul de Moscova, între Nipru și Volga. Era alcătuită din 57 de sate…” (p. 99).

Construiește, în satul Dmitrovska, în care locuiește, „un conac din lemn, în mijlocul unui parc imens, străbătut de alei mărginite de tei și copaci fructiferi […], un pod peste râul Nerusa, o moară și o biserică din piatră”. Are însă și alte moșii: „la Solomino, în gubernia Orlov, sau la Ciornaia Griazi, moșie ce-i aparținuse odinioară lui Boris Godunov. […] Dimitrie reconstruiește în întregime vechiul conac, o casă de lemn zugrăvită în culori vii. Un document din epocă precizează că era construită în stil chinezesc, expresie care trimitea, probabil, la o arhitectură cu influențe mongole sau tătare, la modă în acea vreme în zona rurală a Rusiei. Domeniul o va încânta pe Ecaterina a II-a, care îl va achiziționa în 1775 de la familia Cantemir, pentru a ridica celebrul palat Țarskoie Selo” (p. 99).

Dimitrie Cantemir dispunea și de o subvenție anuală de 6000 de ruble și de două reședințe, una la Moscova și alta în împrejurimi. El își lasă „o amprentă, în acord cu demnitatea sa, ctitorind mănăstirea greacă de la Moscova și ridicând, după arhitectura din țara sa, o biserică ale cărei planuri se pare că le-a desenat personal”. Aici odihnește soția sa, adormită în 1713, „apoi ceilalți Cantemirești și unde va fi el însuși înmormântat” (p. 100).

„În 1715 cumpără o căsuță din lemn situată pe malul Nevei, în locul căreia construiește în 1720-1721 un vast palat din piatră. Aceasta se pare că ar fi fost prima comandă particulară încredințată lui Bartolomeo Francesco Rastrelli, celebrul arhitect al noii capitale. Principele nu va avea însă bucuria de a-l locui: palatul va fi terminat puțin după moartea lui” (Ibidem).

„Este singura reședință a Cantemireștilor care a dăinuit până în zilele noastre. Poate fi văzută pe cheiul Nevei, alături de impunătorul Palat de Marmură și la câțiva pași de Palatul de Vară al lui Petru” (p. 101).

Did you like this? Share it: