Ratarea unui învingător [10]

Partea întâi, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a și a 9-a

***

Turnatu’ și Turnătoru’ = „proză scurtă” (155); „megaloman feroce” (Ibidem); „solidaritatea care-mi vorbise în ceafă” (Ibidem); „morman de pagini” (157); „i-a mirosit trădările” (Ibidem); „ridică vocea la oameni cărora nu le vine nici până la gleznă” (158); „încercare de inocentizare” (Ibidem); „dubioase deșteptăciuni” (Ibidem). În Cotidianul, 28 martie 2002.

*

Factorul Vadim, dedicat lui Corneliu Vadim Tudor, p. 159 sq. Însă „dl Traian Băsescu joacă rolul de mitocan general al Bucureștiului” (160), pentru că era primar general al capitalei.

„bălăcăreală” (Ibidem); Miron Mitrea îl acuza pe Traian Băsescu de „matrapazlâcuri lucrative” (Ibidem); „marinarul naufragiat la primărie” (Ibidem); „recordurile înregistrate în materie de corupție” (Ibidem); Mircea Geoană a adoptat „un limbaj pompieristic” (Ibidem); tatăl și socrul lui Mircea Geoană au ocupat funcții înalte în structurile Securității și chiar și el se poate să fi făcut parte din Securitate (161).

Mădălin Voicu cerea ca viitorii parlamentari să aibă „o avere de măcar jumătate de milion de dolari” (161), dând apă la moară celor care ar spune că numai țiganii ar mai ajunge în Parlament (Ibidem).

Ioan Mircea Pașcu, potrivit lui Mircea Răceanu, a fost securist (Ibidem).

Michael Guest afirma că un popor nu poate fi culpabilizat pentru ceea ce au făcut câțiva (162).

Și autorul concluzionează că nu factorul Vadim trage în jos România ci „incoerența, inconsecvența, lipsa de sinceritate și seriozitate a partidului de guvernământ”, adică a PSD-ului de atunci (162-163). Cotidianul, 11 aprilie 2002.

*

„nu există astăzi în România o instituție mai stabilă decât corupția” (164); justiția română „reciclează megaescroci în oameni perfect onorabili” (Ibidem); „dinastii ale corupției” (Ibidem); „licența de a lua cu japca tot ce vrea mușchii lui” (166).

„Cavourile unor aleși ai poporul costă mai mult decât câștigă într-o viață alegătorul de rând” (166). Cotidianul, 25 aprilie 2002.

*

„Esențială este informația, nu disprețul” (167).

*

Washingtonul promisese integrarea României în NATO, conducerea României înțelesese asta și de aceea se comporta ba mitocan, ba arogant (167). Pentru că era sigură de reușită (Ibidem).

*

Redesenarea relației dintre Washington și Moscova a băgat România în cărți”, p. 168, adică în problema NATO. Cotidianul, 6 iunie 2002.

*

fibra democrației este determinată exact de calitatea participării”, p. 170, de calitatea participării la crearea și susținerea coordonatelor democratice ale societății.

Democratura = dictablanda (171).

„Nu poți iubi sau urî prin procură. Tot așa, nu poți să delegi anumite răspunderi cetățenești” (Ibidem).

Pentru că nu îți îndeplinești funcția de cetățean doar când votezi la alegeri ci ori de câte ori îți sprijini alegerile electorale, Ibidem.

Cetățeanul trebuie să răspundă pentru conducătorul pe care îl alege (172). Și autorul consideră că paradigma acestui veac e cetățeanul (Ibidem). În Cotidianul, 13 iunie 2002.

*

Agresiunea asupra Bibliotecii Naționale ar fi trebuit să fie „un simplu puseu de tembelism” (173).

„Nu există ghilotină mai ascuțită decât fila de carte căzând pe gâtul agresorului” viu sau mort (Ibidem).

Nicolae și Elena Ceaușescu nu au fost omorâți în primul rând de plutonul de execuție de la Târgoviște ci de carte, de cărțile scrise împotriva lor (Ibidem).

Adrian Năstase (pe atunci premier) a vrut să ducă guvernul la sediul BNR pentru că Palatul Victoria fusese „îmbulinat” [vorba lui Dan Iosif, pe atunci consilier prezidențial] cu roșu de cutremur (174).

Pe atunci, director BNR era Dan Ioan Erceanu (175).

„Cartea este…mult mai puternică până și decât dl [Adrian] Năstase” [Ibidem], adică de premierul României.

Finalul: „Cartea e Timpul!” (175). În Cotidianul, 8 august 2002.

*

Ion Iliescu l-a invitat pe Paul Goma (176). Dorin Tudoran l-a sunat pe Goma în această chestiune deși „relațiile dintre noi s-au stins” (Ibidem).

După 1989, autorul a descoperit că Paul Goma „nu este un înger” (Ibidem). De ce?

România de atunci = „un cazan de buimăceală” (Ibidem).

Goma = „un om complicat” (Ibidem).

„obstacolul Breban” (177)

Nicolae Breban a manifestat „o mărinimie suspectă” (Ibidem), pentru că „s-a oferit să solicite o casă și o slujbă” (Ibidem) pentru Goma.

Adică Breban l-a insultat din nou pe Goma ca „un grobei[1]” (Ibidem). Și asta pentru că Breban a fost un denigrator al lui Goma și al mișcării lui în timpul comunismului (Ibidem).

L-a urmărit pe Goma „cu îndârjire” înainte și după revoluție (Ibidem).

În 1977, Nicolae Pleșiță era „ministru adjunct al Securității” (178). Acesta l-a pălmuit și i-a smuls fire de păr din barbă lui Paul Goma (Ibidem).

Și Breban era pe atunci „prietenul” lui Pleșiță (Ibidem).

În Cotidianul, 18 iulie 2002.

*

Articolul anterior al lui Dorin Tudoran l-a iritat pe Nicolae Breban. O spune în articolul: Breban – fața fără chip (179 sq.).

Breban l-a acuzat pe Tudoran că disidența lui a fost numai pentru a emigra (179).

Breban a devenit pentru Tudoran „un sumbru semn de exclamare” (181).

Breban = „fața fără chip a disidenței și rezistenței românești” (Ibidem) și „cel mai academician dintre autodidacții români” (Ibidem). În Cotidianul, 18 iulie 2002.

*

Răzvan Theodorescu (pe atunci Ministru al Culturii și al Cultelor) are un atribut important, spune autorul, și anume limbuția (183). A depus „activitate de diversionist” după revoluție, la televiziune (Ibidem).

Pentru că „puțini sunt cei care au zbierat mai tare și în falseturi istorico-isterice mai dezonorante decât a făcut-o acest distins cărturar” (Ibidem).

D-l Răzvan Theodorescu este „tenorul absolut” al celor care au dorit să nu vadă că „revolta [românilor]…a fost șterpelită de un grup de oameni și de interese” (183).

Nicolae Breban = „un gazetar diletant, care distrează piața tipăriturilor cu o publicație de un cumplit umor involuntar” (184).

„nivelul ciocoimii academice” (184)

„Dl Răzvan Theodorescu are obiceiul de a se enerva foarte repede și de a da în clocot mai abitir decât un samovar imperial” (Ibidem). În Cotidianul, 15 august 2002.

*

Al articol despre Nicolae Breban (p. 185 sq.).

„S-ar părea că la noi nu doar democrația este originală, dar și teroarea” (187).  Se referă la cea impusă de Securitate.

Și îl întreabă pe Breban: Cum de ai luptat împotriva comunismului, dacă te sunai cu Pleșiță și cu alții ca el, primind favoruri de la ei? (186-187).

„De la un punct, patologicul este mai plicticos ca moartea” (Ibidem). În Cotidianul, 22 august 2002.

*

Tot despre Breban!

„una dintre preocupările publicistice postdecembriste a dlui Breban este tocmai rafistolarea[2] propriului trecut” (188). Își retușează propriul trecut dar și pe al altora (Ibidem).

Breban „recidiveză virulent” (189).

Autorul îl atenționează pe Breban că nu a trăit niciodată la Paris (Ibidem) și că nu a retractat nimic din cele spuse la adresa sa (190).

„franco-păsăreasca dlui academician Nicolae Breban” (Ibidem); acesta a jucat rolul „unui agent de influență” (Ibidem).

Tudoran nu crede că Breban a fost „un simbriaș al Securității” (191) ci „un agent de influență” (Ibidem).

Și în cazul lui, cât și al lui Goma, Breban „a cheltuit prea multă energie spre a arunca în derizoriu subiectele respective” (191).

*

Citează în p. 191-192 din cartea Ioanei Măgură Bernard, unde aceasta povestește episodul în care Breban a spus despre Goma că e un scriitor fără talent.

*

Tudoran întreabă de ce Breban nu a renunțat la carnetul PCR în 1971, după Tezele din iulie (193).

„neclaritate abisală” (Ibidem)

Nicolae Manolescu și-a asumat riscuri și l-a ajutat pe Tudoran până la plecarea sa din țară (194), în timp ce Nicolae Breban s-a delimitat de Tudoran când acesta a început să atace sistemul comunist (Ibidem).

Din voluntariat, Breban a răspândit despre Goma și despre el „zvonuri dintre cele mai murdare” (194).

Strategia lui Breban: „pune sub tăcere adevăruri neconvenabile și [răspândește]…neadevăruri convenabile” (196).

*

Autorul îl laudă pe Dan Deșliu, care și-a spălat păcatele tinereții „în valută forte” (197), adică cu viața.

*

„arivismul feroce” (198); Breban s-a întors acasă de la Paris pentru că nu i se publicau cărțile în Occident (199); „deși de o inteligență și rapiditate a ideii remarcabile, dl Breban rămâne un autodidact” (199-200). Însă nu cred că e un lucru rău să fii autodidact, ci dimpotrivă. Aici Tudoran e nedrept cu Breban.

Nici propozițiile: Breban, „în afară de a scrie proză, nu știe nimic altceva. Și nici nu dorește să învețe” (200) nu sunt corecte, chiar dacă ai aversiune reală, argumentată față de cineva.

*

„pontifi de mucava” (Ibidem); „nefericită incapacitate de a acceptanu mai poate schimba nimic din ceea ce s-a întâmplat” (Ibidem).

*

Primul disident a fost Radu Cosașu și nu A. E. Baconski (201).

„periuțe umane” (Ibidem); Manolescu și Liiceanu au fost făcuți antisemiți (202); Liiceanu pentru că a publicat cărți legionare și profasciste fără avertizarea publicului (203).

*

Autorul pledează pentru î din i (204).

*

Breban a scris împotriva lui Manolescu după ce acesta l-a ajutat (206). „Megalomanul Nicolae Breban” (207). În Adevărul literar și artistic, 6 august 2002.

*

În martie 2001, Octavian Paler a fost cel care l-a invitat pe Dorin Tudoran să scrie la Cotidianul (208). Editorialul e cel care stabilește „credibilitatea publicației” (Ibidem). De acord!

„inclemența privirii” cititorului față de editorialul tău (Ibidem); „problemele României sunt de o gravitate atroce” (210). Iar în 29 august 2002 și-a încetat colaborarea cu Cotidianul.

*

„Toți putem deveni controversabili într-un moment sau altul. Toți putem călca în străchini. Toți putem fi ori doar părea alienați de propriile noastre credințe sau principii” (212).

*

Dezamăgirea față de Vladimir Tismăneanu (212).

Vladimir Tismăneanu a declarat despre George Becali că e „om politic” și „creștin-democrat” (Ibidem). La vizitat la Pipera pe Becali (Ibidem). Autorul nu a fost de acord cu acest lucru.

Tudoran se declară aici de acord cu „setul de valori democratice pe care le slujește strălucit prin scris de peste două decenii” Vladimir Tismăneanu (Ibidem) dar nu și cu erorile sale. În Jurnalul Național, 25 iunie 2004.

*

În articolul O nouă paradigmă?, D. Tudoran afirmă că nu am definit conceptul de societate civilă, care este un concept occidental, deși avem multe definiții pentru el (214).

Pentru Ernest Gellner[3], societatea civilă este indispensabilă democrației (Ibidem).

Societatea deschisă (215); spleenul/ lehamitea societății civile (Ibidem). În Jurnalul Național, 9 iulie 2004.


[1] Idem: http://dexonline.ro/definitie/grob.

[2] Rescrierea, adică falsificarea propriului trecut.

[3] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Ernest_Gellner.

O recitire atentă a Criticii rațiunii pure [7]

Prima parte, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a și a 6-a

*

Fenomenele temporale sunt „schimbări, adică o existență și o non-existență succesivă a determinărilor substanței care persistă”, p. 208.

*

De ce persistă substanța însă? De ce materia nu se autodesființează? Pentru că ea este susținută de slava lui Dumnezeu. Pentru că rădăcinile materiei sunt în har.

*

Schimbarea de stare, spune Kant, este „schimbare de existență”, Ibidem. Înțelegem diversul fenomenelor numai în mod succesiv, p. 209.

Aprehensiunea/ înțelegerea e legată de ordinea succesiunilor, p. 211. Și derivăm „succesiunea subiectivă a aprehensiunii din succesiunea obiectivă a fenomenelor”, Ibidem.

Înțelegem fenomenele tocmai în cadrul succesiunii fenomenelor, p. 211.

*

Regula descoperită: „anumite evenimente urmează totdeauna anumitor fenomene”, p. 213.

Regulă care ajută la conceptul de cauză, pe care autorul vrea să îl scoată din sfera empiricului, Ibidem.

„numai în fenomene putem noi cunoaște empiric această continuitate în înlănțuirea timpurilor” personale, p. 215.

*

Intelectul nu clarifică reprezentarea obiectelor ci face posibilă reprezentarea unui obiect în general, p. 215.

*

„Timpul absolut…nu e un obiect al percepției” umane, p. 215.

*

Cunoașterea obiectivă a fenomenelor se leagă de raportul lor în succesiunea timpului, 216.

„raportul dintre cauză și efect este condiția valabilității obiective a judecăților noastre empirice”, experențiale, p. 216.

Însă Kant vorbește și despre simultaneitatea cauzei și a efectului: „efectul și cauza pot exista în același timp”, p. 217.

Ex: soba aprinsă din cameră este cauza căldurii, căldura fiind efectul sobei și astfel ambele (cauza și efectul) sunt prezențe simultane, Ibidem.

Și constată, din acest exemplu, că conceptul de cauzalitate nu este contrazis de simultaneitatea cauzei și a efectului, Ibidem.

O primă concluzie: „succesiunea de timp este…unicul criteriu empiric al efectului în raport cu cauzalitatea cauzei ce precede”, p. 217.

Logica conceptelor pentru Kant: Cauzalitatea „conduce la conceptul de acțiune, acesta la conceptul de forță, și, prin aceasta, la conceptul de substanță”, p. 217.

Adică un efect produce acțiunea, acțiunea există pentru că a existat o forță care a inițiat-o și ca un obiect să se miște el trebuie să aibă substanță, adică greutate și formă.

„Unde este acțiune, prin urmare activitate și forță, acolo este și substanță” și sediul fenomenelor e văzut de el în substanță, p. 218.

*

Kant recunoaște că nu e lucru ușor întrebarea ce este substanța, p. 218. Iar originea „ca efect al unei cauze străine…se numește creație”, p. 219.

Simultaneitatea este existența diversului în același timp”, p. 222. Pentru că toate lucrurile din lume există simultan. Ele sunt contemporane cu noi.

Simultaneitatea e o caracteristică a temporalității, p. 223.

„comunitate dinamică”, p. 223.

Gemeinschaft = communio dar și commercium, p. 224.

Commercium = „comunitate dinamică”, p. 224.

„nu putem schimba empiric niciun loc”, Ibidem.

*

Fenomenele, în simțirea noastră, stau „într-o comunitate (communio) a apercepției”, p. 224.

Fenomenele sunt „exterioare unele față de altele [de ce nu pot fi interioare în mod reciproc?] și totuși stau în legătură”, p. 225. Ele formează un compus produs de „raporturile de inerență, de consecință și de compoziție”, Ibidem.

*

Cele 3 postulate ale gândirii empirice în general:

1. ceea ce se acordă cu condițiile formale ale experienței (adică cu intuiția și conceptele) este posibil;

2. ceea ce se acordă cu condițiile materiale ale experienței (adică cu senzațiile) este real;

3. ceea ce este determinat ca fiind în acord cu realul după condițiile universale ale experienței este necesar, p. 227.

*

Însă Kant reduce realul la simpla senzație și necesarul îl reduce la materie. Posibilul însă întrece puterea noastră de receptare a realității.

Conceptul unui lucru nu indică realitatea existenței lui: „în simplul concept despre un lucru nu se poate găsi absolut niciun caracter al existenței lui”, p. 231.

*

De la p. 232 începe „respingerea idealismului”.

Cantemireștii [12]

Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a cincia, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a zecea, a 11-a.

După mărturia lui Antioh, o zi din viața lui Dimitrie Cantemir se desfășura astfel: „Se scoală foarte devreme, la 5 dimineața. Înainte de a se așeza la masa de lucru, bea o cafea, trăgând din narghilea, după obiceiul turcesc. La miezul zilei, prânzește împreună cu familia, se odihnește și lucrează apoi până la 7 seara, oră la care se alătură din nou familiei. Cina se ia târziu în familia Cantemireștilor, cam pe la 10 seara, iar principele merge la culcare la miezul nopții” (p. 101).

Soția lui Dimitrie, Casandra, a trecut prin mari traume cu ocazia plecării în exil alături de acesta: fiind însărcinată, a născut doi gemeni care au murit la câteva luni, iar în mai 1713 moare și ea. Pentru Dimitrie au urmat 6 ani de văduvie (Ibidem).

Fiii lui Dimitrie Cantemir (Șerban, Antioh, Matei și Constantin) vor intra corpul de elită al gărzii imperiale. O fiică, Smaranda, moare de ftizie în 1720, la 17 ani. Cu câteva luni înainte, Dimitrie s-a căsătorit pentru a doua oară, cu Anastasia, fiica prințului Ivan Trubețkoi, renumită pentru frumusețea ei, țarul fiind naș. „Căsătoria este celebrată  pe 14 ianuarie 1720, în prezența cuplului imperial. Pe 8 noiembrie 1720, Anastasia va da naștere unei fiice, numită Smaranda, în memoria fiicei lui Dimitrie decedate în luna iulie a aceluiași an. […] După cum cerea tradiția ortodoxă, martorii la căsătorie vor îndeplini și rolul de nași ai celui dintâi născut” (p. 102-103).

Dimitrie angajează preceptori erudiți pentru copiii săi: Atanasie Condoide, profesor de greacă, latină și italiană, Johann Gotthilf Vockerodt, profesor de limbi vechi, care îi învață inclusiv ebraica, Ivan Ilinski, care le predă limba și literatura rusă și latina (cu ajutorul căruia Antioh „face primii pași în arta versificației”) și preotul Liverios Koletios (p. 104-106).

Țarul Petru cel Mare îl numește pe Dimitrie Cantemir „consilier secret și membru al Senatului, cea mai importantă instituție a imperiului” (p. 106).

„Ca răspuns la o întrebare pusă de cancelarul imperiului, Gavil Golovkin, scrie, sub formă de scrisoare, un scurt eseu despre conștiință” (p. 107).

Ambasadorii străini „sunt impresionați de manierele și cultura lui” (Ibidem).

Cantemir „asistă, pe 10 septembrie 1721, la momentul cel mai glorios al domniei lui Petru cel Mare: semnarea tratatului de pace de la Nystad, care pune capăt războiului de la nord, ratifică înfrângerea Suediei și atestă creșterea puterii Rusiei pe litoralul Mării Baltice” (p. 108).

În 1722, țarul îl numește „în statul major restrâns care trebuia să-l însoțească în expediția din Caucaz. Dimitrie se află acum cel mai aproape de vârful puterii; va fi însă și ultima aventură din viața lui” (p. 110).