Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Dezlimitarea pentru rău

Limitless (2011) pledează pentru aditivi, pentru adjuvante, pentru pastilele care te fac supraom. Devii un geniu al intuiției, care profiți de tot ceea ce constați/ înțelegi/ percepi înainte de alții.

Informația care te face important.

Informația care te scoate din trecut, care te propulsează în centru…și toți se minunează de capacitățile tale extraordinare.

Numai că puterea ta de a percepe detalii, de a învăța noi limbi, de a te despărți de frică și de insuccese stă într-o pastilă revoluționară, încă neapărută pe piață…și pe care tu ai găsit-o în casa unuia care fusese ucis. Probabil din cauza ei

Geniul nemilos, pus pe îmbogățire vs oamenii înfricoșați că își pierd posturile, că își pierd acalmia, că își pierd atuurile din cauza lui.

De ce prostia nu e o frică, un lucru care te înspăimântă că zace în tine…și e numai genialitatea?

De ce nu se rușinează oamenii comuni de propria lor prostie?

De ce nu ne înfricoșează păcatul, decăderea pe care o simțim în noi?

Numai că geniul care înghite pastile a devenit extraordinar numai din cauza lor.

Pastilele înlocuie harul lui Dumnezeu și munca în cazul scriitorului Eddie Morra. Și când primește un asemenea „dar” uită de scris…

Primul mit: să facem bani dacă tot suntem…extraordinari.

„Producătorii americani nici măcar nu îndrăznesc să gândească dincolo de aspirațiile lor înguste, telurice”…a fost regretul soției mele după film.

De ce să faci bani, în primul rând…dacă ești extraordinar? Dacă poți să înveți zeci de limbi, zeci de lucruri în câteva secunde?

De ce să nu inventezi ceva extraordinar dacă tot ai devenit „special”?

Însă Bradley Cooper a făcut un rol esențial aici și a subliniat cât de ușor e să devii cameleon într-o societate care se uită doar la aparențe.

Suntem o societate de oameni care dorim să fim mințiți…pentru că nu mai credem că există și oameni adevărați.

Robert de Niro joacă în persoana lui Carl Van Loon cartea sincerității în afaceri. Pentru că omul de afaceri, spune el, e omul care și-a călcat în picioare conștiința, s-a căsătorit pentru ca să parvină, a făcut lucruri în care nu a crezut dar care au fost profitabile…în comparație cu geniul pastilei…care a furat succesul într-o clipă.

Pentru că al doilea mit al filmului e acesta: trăim doar pentru mari tunuri…și nu pentru o viață organică, în care am călcat treaptă cu treaptă în împlinirea noastră profesională.

Totul sau nimic: este ideologia filmului.

Și scriitorul ratat…devenit geniu prin pastile vrea totul…pentru ca să câștige nimic.

Pentru că și senatorii își trăiesc nimicul…ca pe o vocație.

Did you like this? Share it:

Previous

Evanghelia după Matei (cap. 14)

Next

O recitire atentă a Criticii rațiunii pure [8]

5 Comments

  1. Camelia

    Daca ortodoxia este insasi firea omului, pacatul pare a fi a doua sa natura.

    In decursul timpului insa, aceasta a doua sa natura tinde atat de mult sa se contopeasca cu firea umana, astfel incat atunci cand te hotarasti sa schimbi ceva in viata ta, te lovesti de propriile-ti limite. E ca si cand te-ai lovi de un zid aparut din senin.

    Nu este neputinta, nu, ci senzatia ca esti prins intre doua lumi dar tu nu apartii cu adevarat nici uneia dintre ele.

    In acel moment simti ce inseamna sa traiesti la limita. Este, daca pot spune asa, aceeasi senzatie ca atunci cand, bolnav fiind, simti ca ajungi la capatul drumului.

    Cred ca aceste limite exista in viata fiecarui om, cred ca fiecare dintre noi le putem atinge, insa prin folosirea acelei pastile arzi niste etape, absolut necesare evolutiei ulterioare, experiente fara de care nu poti face fata locului pe care l-ai ocupat prin forta.

    Voi cauta sa vad filmul pentru ca mi-ati starnit interesul.

  2. Camelia

    De ce nu se rușinează oamenii comuni de propria lor prostie?

    De ce nu ne înfricoșează păcatul, decăderea pe care o simțim în noi?

    Pentru ca nu le vedem ca atare.
    Pentru ca suntem oameni moderni, ai consumului.
    Pentru ca suntem indemnati sa traim doar in prezent – cat de mult ne place sa ne alintam propriile vicii si decaderea morala spunandu-ne, uneori nu doar pentru noi, ci si pentru altii, ca noi traim clipa!? Traieste clipa! Azi esti, maine nu mai esti!

    Pentru ca totul din jurul nostru tinde sa devina un drog. Si ca orice drog ce se respecta, anesteziaza nu doar simturile, ci si farama de viitor care se poate uneori, rar ce-i drept, intrezari printre atatea alte griji si preocupari ce ne inunda sufletele.

  3. Camelia

    Tot despre limite si limitari.

    In urma cu ceva vreme, eram “precisa”, influentata de anumite lecturi, ca toate schimbarile se petrec cu mult inainte, in plan spiritual mai intai si abia dupa aceea urmeaza concretizarea in plan material. De unde, trag eu concluzie inocenta, ca exista totusi o falie de timp intre cauza si efect, un loc care sa-mi permita sa-mi vin in simtiri si sa reusesc sa-mi refac fortele.

    Constat insa ca: pe zi ce trece acea falie se mareste, practic distanta dintre cele doua planuri, material si spiritual devine tot mai greu de trecut; separarea celor doua planuri s-a facut odata cu sfasierea trupului Bisericii intre rasarit si apus; ceea ce traim in zilele noastre, este drama separarii dintre natural si supranatural pe care fiecare o resimte si reactioneaza in felul sau. Ceea ce ne lipseste pare a fi tocmai aceasta legatura prin care putem constientiza prezenta si interventia lui Dumnezeu in planul nostru material.

    Dimineata, citind cuvintele parintelui Staniloae despre Sf.Nil Ascetul, aflu ca (sfatuieste monahii) trebuie sa stergem din minte toate formele acelor lucruri care starnesc patimile. Ma lovesc de aceeasi idée – mai intai planul spiritual si mai apoi concretizarea in cel material. Simt ca ma rotesc ca intr-un cerc.

  4. Camelia

    Vorbind despre ispita, Parintii ortodoxiei situeaza atacul demonic prin invaluire, initial tot in forma imateriala: gandul. Gandul cel bun sau gandul cel rau.

    Incercand sa ma dezlipesc de ceea ce este rau in viata mea, pun gandul inaintea lucrarii, ajung la un moment in care trebuie sa ma opresc si sa ma las in mainile Domnului, ca nu-mi sta mie in putinta a ma desprinde din raul care ma inconjoara din toate partile … „de cele nestiute ale mele pazeste-ma!”.

    Granita dintre modesta parere de sine si trufie este uneori atat de imperceptibila.

    Iar am ajuns la o limita.

  5. Camelia

    In mod cu totul srprinzator pentru mine, descopar in teologia lui Lossky un raspuns neasteptat pe care, daca-mi permiteti, as dori sa-l postez aici:

    „Răul nu este o natură, ci o stare a naturii, după cum afirmă cu mare pătrundere Părinţii.

    El apare, aşadar, ca o boală, ca un parazit care există în virtutea naturii din care se hrăneşte.

    Mai exact, răul este o stare a voinţei acestei naturi; este voinţa unei fiinţe decăzute faţă de Dumnezeu.

    Răul este revolta împotriva lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, o atitudine personală. Viziunea exactă asupra răului nu este, aşadar, esenţialistă, ci personalistă.

    „Lumea se sălăşluieşte în rău”, spunea Sfântul Ioan, adică în starea în care se află natura acelor fiinţe
    personale care s-au întors de la Dumnezeu.

    Astfel, originea răului se află în libertatea făpturilor create. Din acest motiv, răul este injustificabil, căci nu are altă origine decât libertatea fiinţei care-l săvârşeşte.

    „Nu există rău sau, mai exact, răul există numai în momentul în care este săvârşit”, scrie Diadoh al Foticeii, iar Grigorie de Nyssa subliniază paradoxul celui care se supune răului: el există în neexistenţă.

    În acest fel, omul a făcut loc răului în voinţa sa, introducându-l astfel în lume. ”

    Vorbind despre pacatul originar, Lossky descrie in mod inedit nu doar drama caderii in sine, ci descopera si cauzele care au stat la baza aparitiei raului in lumea materiala.

    „ … răul îşi are sorgintea în lumea îngerilor şi merită să insistăm asupra acestei idei.

    Universul angelic ar oferi, prin urmare, alte condiţii răului decât oferă universul nostru. Răul asimilat de Adam a putut corupe întreaga natură umană, însă atitudinea malefică a unui înger rămâne strict personală; în acest caz, răul este, într-o oarecare măsură, individualizat. Contagiunea, dacă are loc, este rezultatul exemplului, al influenţei pe care o persoană o poate exercita asupra altora. În acest fel, Lucifer a ispitit şi alţi îngeri, însă nu toţi au căzut; şarpele a răsturnat o treime din stele, se spune simbolic în Apocalipsă.

    Răul îşi are originea, prin urmare, în păcatul spiritual al îngerului, iar atitudinea lui Lucifer ne descoperă rădăcina tuturor păcatelor: mândria ca revoltă împotriva lui Dumnezeu.

    Cel care a fost primul chemat la îndumnezeirea prin har a dorit să fie el însuşi Dumnezeu.

    Rădăcina păcatului rezidă, astfel, în setea de autoîndumnezeire, în ura faţă de har.

    Rămânând dependent de Dumnezeu în însăşi fiinţa sa, căci fiinţa i-a fost creată de Dumnezeu, spiritul
    răzvrătit dobândeşte, în consecinţă, o ură faţă de fiinţă, o frenezie a distrugerii, o sete după nimicul imposibil.

    Întrucât numai lumea pământească îi rămâne deschisă, el încearcă să distrugă aici planul divin şi, eşuând în încercarea de a nimici creaţia, încearcă să o deformeze.

    Drama începută în ceruri continuă pe pământ, căci îngerii credincioşi închid porţile cerului, nelăsându-se înduplecaţi de îngerii căzuţi.

    Şarpele din Facere este Satana, la fel şi „şarpele cel vechi” din Apocalipsă. El este
    prezent în paradisul terestru tocmai pentru că omul trebuia supus testului libertăţii, acelei
    peira.

    Prima poruncă, aceea de a nu atinge pomul cunoaşterii, circumscrie libertatea umană şi
    urmează aceleiaşi ordini de idei, după care Dumnezeu îngăduie prezenţa şarpelui.

    „Credinţa face păcatul real”, îl face vizibil, după cum sublinia Sfântul Apostol Pavel.

    Dumnezeu dă această primă poruncă, iar Satana strecoară imediat neascultarea. De fapt, fructul era bun în sine, însă totul atârnă de relaţia personală a omului cu Dumnezeu. Iar când Eva vede că pomul
    este frumos, o nouă valoare, în afara lui Dumnezeu, îşi face apariţia.

    „Veţi fi aidoma lui Dumnezeu”, spune şarpele. El nu îl înşală pe om cu desăvârşire, căci acesta din urmă este chemat la îndumnezeire. Dar, în acest context, „aidoma” înseamnă o egalitate, prin resentiment, egalitatea celui care îl înfruntă pe Dumnezeu; un dumnezeu prin el însuşi,
    dumnezeu al universului pământesc, despărţit de Dumnezeu.

    Odată fructul mâncat, păcatul se desfăşoară în câteva etape.

    Când Dumnezeu îl cheamă pe Adam, acesta, departe de a se tângui înspăimântat şi a se prosterna înaintea Creatorului său, acuză femeia: „Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine”, declară el ritos.

    Prin urmare, omul refuză să-şi asume răspunderea, aruncând-o asupra femeii şi, în cele din urmă,
    asupra lui Dumnezeu însuşi.

    Adam devine, astfel, primul determinist. Omul nu este liber, lasă el să se înţeleagă; creaţia şi deci Dumnezeu însuşi l-au împins la rău.

    Din acel moment, omul s-a aflat sub stăpânirea păcatului. Natura sa, despărţindu-se de
    Dumnezeu, devine non-naturală, anti-naturală. Spiritul uman, răsturnat cu brutalitate, primeşte
    chipul unei materii amorfe în loc să oglindească veşnicia; prima ierarhie a fiinţei umane
    deschisă harului, dar producând năruirea lui în univers, se năruie ea însăşi.

    Spiritul ar trebui să primească viaţă de la Dumnezeu, sufletul de la spirit şi trupul de la suflet. Dar spiritul începe să trăiască de pe urma sufletului, hrănindu-se cu valori nedumnezeiesti, cum ar fi bunătatea şi frumuseţea, care nu vin de la Dumnezeu şi pe care şarpele le-a descoperit femeii, atrăgându-i atenţia asupra pomului. La rândul său, sufletul trăieşte de pe urma trupului; iau naştere în
    acest fel patimile. În cele din urmă, trupul trăieşte de pe urma universului terestru, ucide
    pentru a mânca şi, astfel, descoperă moartea.
    Cu toate acestea, Dumnezeu introduce o anumită ordine chiar în mijlocul dezordinii pentru a evita dezintegrarea totală prin rău. Voinţa Sa binefăcătoare organizează şi menţine universul; pedeapsa Sa este pedagogică: este mai bine ca omul să moară, adică să fie alungat de lângă pomul vieţii, decât
    să fie perpetuată în veşnicie condiţia sa monstruoasă.

    Chiar limitele condiţiei sale l-ar îndemna la pocăinţă, adică spre posibilitatea unei noi iubiri. Universul, salvat în acest fel, nu reprezintă însă lumea cea adevărată; această ordine în care există moarte rămâne o ordine catastrofală. „Pământul este blestemat din pricina omului”, iar frumuseţea însăşi a cosmosului devine ambiguă.

    Adevărata lume, natura autentică se afirmă numai prin har. Din această pricină, o dată
    cu păcatul începe şi drama răscumpărării.

    Cel de-al doilea Adam îl va alege pe Dumnezeu exact în situaţia în care cel dintâi s-a ales pe sine; Satana va veni la Hristos după botezul Lui cu aceeaşi ispită, dar de trei ori ispita se va sfărâma de voinţele unite, a lui Dumnezeu şi a omului”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort