Poezia lui Vasile Voiculescu [11]

Cu volumul Urcuș (1937) începe și recunoașterea literară a lui Vasile Voiculescu și dezvoltarea unui timbru poetic unic în peisajul liric românesc.

Spiritului i se pretinde să depășească lutul, să ridice minunea la zenit, în cerească cetățuie, să ajungă: Unde n-ajung piatră, nici braț bont / Peste vastul vânt zvârlit avuzuri / Să culeagă-naltele auzuri / Ochi zămislitori de orizont (Imn sufletului).

Deși are încă de înfruntat ceea ce învățătura filocalică numește încredere în sine/ părere de sine (sămânța încă grea de sine / Cade-n trist pământ interior), auzul și văzul spirituale reprezintă în același timp un telos și o răsplătire.

Începe să simtă aerul unei alte lumi și dimensiuni spirituale: pustiul este tivit cu dor și răsună de plecare căderile de ape (pentru că aceste cascade/ căderi ale apelor sufletului vor să se mute la înălțime: „Adânc pe adânc cheamă în glasul căderii apelor Tale”, Ps. 41, 9). Dar mai ales dorește apropierea a ceea ce nu vede încă: de dorul nopții pure colorile se roagă (Plecare).

Versurile Iau lumea, tristă soră, ca pe-n copil, cu mine / În grava reverie acolo sub pământ pot să semnifice fie că nu se poate despărți încă de amintirea lumii în rugăciune (când coboară în iadul de sub pământ al smereniei și pocăinței), fie că se adâncește/ coboară duhovnicește în rugăciunea pentru lume.

Numește reverie contemplarea/ filosofarea duhovnicească, convertind semnificația contrară a termenului. Este unul din trucurile poetice, defel nou, prin care un mesaj încărcat conceptual cu o perspectivă existențială arhaică este primenit lingvistic și re-vestit cu conotații în stare să traverseze câmpurile de înaltă tensiune ale conștiinței.

Amorul și-a pierdut pielea răpciugoasă a sălbăticiei, a violenței pasionale, dar forța lui nu s-a tocit de tot, numai că poetul îi îndoaie fierul în forme artistice care îi deconcentrează materia grea și îl fac translucid. Acum începe ceea ce va dărui unicitate personalității poetice a lui Voiculescu, exprimarea misticii în imagini ale erosului, ale erotismului învins și convertit în iubire mistică:

Nu mă cunoaște moartea. /…/ Vreau tânără durere cu proaspete minuni. // Îmi pipăi amintirea, doar marmoră și oase / De-aș mai avea vedenii, iubita din trecut / Cu avuții de plete și stinse mâini frumoase / S-o culc între imagini și somnul să-i sărut /…/ Chemarea strălumească zăvoarele-a deschis: / O văd, pe fruntea-i, albă acropolă a minții, / Păstrează trăinicia ruinii unui vis. // O, inima plesnească în copciile humii, / Plecat întreg de-acuma pe-al vremilor nisip / Domol plimb clarul deget al gândului și lumii, / Din linii adorate îi plăsmuiesc un chip (Artă târzie).

Zăgazurile chemării strălumești (de dincolo de lume) s-au deschis și nu mai pot fi astupate. Făptura nouă a vieții spirituale e tânără durere cu proaspete minuni. Acesteia, credem, dorește din linii adorate să-i plăsmuiesc un chip.

Iubita din trecut poate reprezenta rememorarea concretă a unei îndrăgostiri de altădată sau doar metafora unor experiențe tot de natură spirituală, pe care le revalorizează.

Faptul că alba acropolă a minții păstrează trăinicia ruinii unui vis denotă dificultatea demersului filocalic, ceea ce se numește lupta pentru curăția minții.

Nu mă cunoaște moartea înseamnă, de fapt: vreau să mă cunoască moartea, moartea minții, golirea ei de gânduri și imagini ale patimilor, moartea omului vechi. De aceea și iubita din trecut trebuie s-o culc între imagini și somnul să-i sărut, un sărut de adio, prin care ucizi în tine doar amintirea pasionată/ pătimașă a unei ființe dragi fără să ucizi iubirea de oameni din tine.