Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 12 iulie 2011

O transcendentală dramă personală

Nu știa ce să facă mai întâi: să sune la ușă sau să țipe la ușă? Își dădu seama că oricum ar fi trebuit să facă ar fi fost prost…pentru că nu știi ce se poate ascunde dincolo de o ușă închisă. Închisă atât de ermetic

Ar fi vrut să țipe…însă se gândea la vecini. „Ce-or să creadă vecinii?!…Însă care vecini?!! Și când mai cred vecinii?!!! De unde știu eu dacă aici, în acest bloc există sau nu vecini? Pentru că vecinii nu sunt întotdeauna vecini de ușă…ci doar vecini de indiferență”.

Așa i se întâmplase într-o zi! I-a venit amețeală, a căzut lângă ușă…și vecina de alături…a deschis ușa nonșalant…s-a uitat la el…apoi s-a făcut că duce gunoiul, l-a dus…și el a rămas tot acolo, căzut…ca vai de mama lui.

„Deci care vecini? Vecinii care latră precum câinii, adică vorbesc în gura mare, ca pe luncă? Vecinii care fac sex ca animalele, într-o indiferență crasă și macră? Vecinii care nu sunt acasă, niciodată nu sunt acasă când trebuie? Vecinii care te toarnă? Cui te toarnă?!!!…”.

Asta îl temperă…pe măsură ce îi crescu interesul pentru a suna la ușă. „De ce să îmi fie teamă să sun la ușă?! Ce, mă face o ușă pe mine?!!!”. Însă ușa aceea nu era o ușă…oarecare.

Era însăși ușa vieții lui, ușa pe care trebuia să intre…și să iasă alt om.

Începu să analizeze clanța, culoarea ușii, să își caute cuvintele…„Câte cuvinte trebuie să spun pentru ca să par…liniștit? Adică non-disperat…Pentru că trebuie să spui niște lucruri…dar, în același timp, să nu pari a spune mare lucru…dar din care să rezulte că ești omul potrivit la veacul potrivit. Sau omul veacului…”.

Auzi pași…Da, pași de femeie!…„De ce o femeie ar urca pe scări…și nu cu liftul?! Ele sunt comoditatea în persoană…”.

Femeia apăru…ca o surpriză…chiar ca o catastrofă

Pentru că cea mai mare catastrofă e să fii găsit la ușa…pe care o femeie intră fără să sune…Intră cu propria ei cheie

Nu numai că s-a zăpăcit, s-a încurcat deodată…dar a vrut să facă și un gest necugetat

Bărbații tineri sunt tentați să facă gesturi necugetate…tocmai pentru că cred că le pot impresiona în acest fel pe femeile mature. Însă nu e vorba, în cazul lor, de impresionare…ci doar de flatare. Ele se simt flatate, măgulite pentru faptul că ți-au trezit atenția…dar nu impresionate. Impresionarea lor are de-a face mai degrabă cu mintea rece și cu gesturile cameleonice…și nu cu excesul de sentimente

Însă el trebuia să facă gestul…Era pe punctul de a-l face

Femeia însă, cu o singură grimasă, dădu de înțeles…că nici ea nu avea cheia…și astfel tot dramatismul tânărului se dezumflă într-o clipă. O uitase în mașină…

Însă se dezumflă…tocmai pentru că trebuia să umple cu altceva spațiul temporal creat de lipsa cheii…și nu cu gestul cu pricina…care ar fi trebuit să îl invite în casă. Pentru că după un astfel de gest…bineînțeles…nu te lași văzut de vecini.

Care vecini, însă?!!! Postmodernitatea nu are vecini…ci numai străini. Dacă am rămas cu niște concepte învechite…am rămas prost…sau trăim cu și din iluzii…pentru că cuvintele se denotă continuu, adică se strică continuu, își schimbă semnificațiile universale…în cuvinte subiectiviste.

Fiecare crede că spune ceva…pe când oricine altcineva înțelege ce vrea…din ceea ce spune celălalt.

Acesta e motivul pentru care tânărul își înțelege drama în timpi de deznădejde, pe când femeia matură în timpi de plictiseală.

Și care e drama femeii, mă rog?! E măritată? Da! E măritată cu cine?! Cu un dilimache care face bani, și de care ea profită. Mă rog…cu un domn bine…care nu are scrupule nici când minte…și nici când te strânge cu ușa…ca să i-i restitui…Și care îi e drama, eiiii? E neiubită! Ei, și? E neiubită…dar e cât balena. Adică mănâncă bine…are de toate…se uită toată ziua la filme…nu e ca tânărul nostru, care de o jumătate de oră analizează ușa…și slabele sale posibilități de a intra pe ea…

Și așa sunt ușile: reci, neprimitoare, clandestine, hilare, fals prometeice, pline de gărgăuni, îți vine să le spargi, îți pierzi cuvintele în fața lor, nu mai știi cum să apeși pe sonerie, te apucă toate apele…apele morții

„De ce nu iese acum o vecină…una primitoare, cu limbariță mare…care să o întrebe pe doamna grasă…câte în lună și în stele…și eu să ma fac mic…și să plec?!…Dar poate că nu iese…dar ne ascultă…Că vecinele stau lipite de uși…și te ascultă…ca niște securiste…ca niște babe securiste…Dar și bărbații lor, și ei, că nu sunt mai breji, fac pe securiștii…și până și câinii lor, mai mici sau mai mari, mai dulăi sau mai pișpirei…fac pe securiștii”…

Nu a ieșit nicio vecină.

Nu s-a mișcat niciun sunet.

Dar a început interogatoriul, interogatoriul subit și grăbit, din fața ușii, pe care o femeie matură…mai pe față sau cu ocol…știe să îl pună în practică sau în fața bărbatului tânăr, așa, ca notă definitorie. Iar el, tânărul, mai de rușine…sau mai de emoție…găsește aproape întotdeauna cuvinte de complezență sau cuvinte care îl dau de gol...ca și când femeile mature, toate femeile mature…nu vor altceva decât ascunzișuri biografice, cuvinte cu subînțeles, hemoragii de cuvinte…

„Și acum ce vei face?”, îl întrebă ea…ca și când ar fi interesat-o.

Și tânărul făcu prostia…să fie inteligent…adică să fie el însuși…și să îi vorbească la modul profund. Profunzimea le năucește pe unele femei…și de aceea vor să își arate invidia cu toată amplitudinea ei.

Uită pentru o clipă cu cine vorbește, că vorbește cu dușmanul de clasă…sau conspirativ, adică cu baragladina suavă, care îl va turna picătură cu picătură…soțului ei…adică celui care face drama să fie ca o bubă cu supurație.

Când îi privi privirea la un moment dat…și-a dat seama de gafa pe care o făcuse. Pentru că femeia începuse să profite deja de punctul lui slab, de drama lui…pentru a-i arăta că nu o interesează. Ba, mai mult, se credea stăpâna lui…dacă avea o ascendență imaginară asupra lui…prin bărbatul ei…pe care îl drăcuie întotdeauna…în absența lui…dar față de care e numai miere peste prăjitură când îl duce cu preșul.

Faptul că, brusc, a scos telefonul din buzunarul stâng al pantalonului, s-a întors într-o parte…și a scos-o din raza vizuală…a făcut-o pe femeie să derapeze în încrederea ei ascensională. Urcase, urcase tone de nonșalanță infatuată…și acum…i se tăiase aripile! Da, deodată…Și asta pentru că femeia…a crezut că e o farsă

„Nimeni nu începe o discuție…atât de importantă…și o lasă în coadă de pește”…gândi ea. „Dacă și el a fost trimis, ca celălalt, care mi-a bătut mai ieri în ușă…și care cerea informații despre fratele meu? În ce drăcie tembelă s-a băgat nenorocitul ăla…de vin tot felul de indivizi…care spun tot felul de povești…fără legătură între ele?”.

Tânărul însă nu avea nimic în calcul. Era un general fără strategie…care nu știa că o să învingă…tocmai pentru că nu are nimic de pierdut. Și când nu ai nimic de pierdut e cel mai mare as al tău, pentru că un cuvânt al tău fărâmă toată această armată a tăcerii, a vicleșugurilor rânjite din jurul tău într-o clipă.

Când s-a întors spre ea…a înțeles că s-au schimbat raporturile de forță. Drama lui…trebuia ascunsă sub cuvinte…pentru o ticluire de altă factură. Pentru că profunzimea sperie…pe când vorbele fără sens, spuse mieros și complice câștigă cel mai adesea bătălii iluzorii.

Și de ce să fii genial într-o discuție cu o femeie…când cu banalități barbare, jegoase poți afla…că ai pierdut timpul vorbind cu ea? Și de ce să nu pierzi timpul cu o femeie, care e învățată mereu să piardă timpul? Da, ar fi o prostie dacă ai lua în serios timpul pierdut cu ea…și să crezi că se va lipi de penele gâștii ceva din tine.

Trebuie să te lași la apă băltită…pentru ca statul la taclale să nu se transforme în drăcuituri ca la ușa cortului. Pentru că oricând discuția devine un cort…sau o carceră

Bărbatul știa ce trebuie să facă…Pentru el…ea era un fel de clanță…care trebuia să îl ducă dincolo de ușă…pentru ca bărbatul ei, marele porc împuțit…sau mahărul de viață nobilă, cumpărată cu grosiere matrapazlâcuri să…analizeze îndelung…și fecund…eliberarea lui de propria-și dramă.

Da, într-o secundă o dramă personală…poate deveni o bucurie imensă!

Și a doua surpriză a fost aceea…că prosteala lingvistică din fața ușii a durat doar 2 ore…și nu două ore și jumătate.

Și a fost de ajuns! Pentru că femeia nu s-a lăsat până nu a trecut de la euforie…la depănarea de amintiri patetice…apoi la consolări telenovelistice…după care urmau puseurile de teamă…de teamă delirantă…pentru că, totuși, era un străin…cel din fața ei.

Și oricât de mult soțul tău l-ar fi umilit pe tânăr, tu, femeia sensibilă, care ai grijă de tine până la refuz, totuși nu poți scăpa de frica de acest tânăr bine și în putere, care poate scoate un cuțit, un pistol sau te poate arunca pe geam…dincolo de logică și ilogică.

Pentru că știrile alarmiste, înghițite mediatic tocmai asta fac: să te strivească de frică în orice relație…și înainte de a face orice pas spre o relație. Cine e el? Ce vrea? De unde știu eu că nu mă minte? Al cui este? Cine vrea ceva de la mine prin intermediul lui? Pentru cât timp voi fi folosită, prostită, mințită…iubită? Cine este el?

Niciodată cine sunt eu…ci doar cine este el.

Pentru că femeia cu cât se simte mai mult o nulitate cu atât își iubește mai mult viața, își vrea viața, nu vrea să i se pună în pericol viața, situația financiară, sănătatea…prestigiul.

Marele derbedeu…a venit în gură cu damful specific elocinței lui de tâmpit cu bani. Iar un prost cu bani și cu funcție sus…consideră vorbă de duh tocmai mârlănia orbitoare.

Și nesimțirea lingvistică…e un fel de haină de protocol cu care își îmbracă neputința argumentativă.

A deschis ușa, a intrat…ea s-a dus la baie…iar pe tânăr l-a introdus în biroul lui plin de chiciuri. Nicio poveste nouă. Numai că l-a vexat faptul că a fost așteptat cu mâna goală.

Cum să vii la el cu mâna goală…indiferent dacă tu ești o dramă financiară? Ar fi trebuit să se vândă, să se împrumute, să fure ceva de la cineva…pentru ca să pară onorabil…cu un onorabil de aceeași joasă speță.

Numai că magnatul micilor șmecherii nu știa că acea zi…e o zi nu ca oricare alta. Pentru că era ziua în care viața…nu te mai suportă.

Când înțelese acest lucru…s-a albit la față. Pentru că niciodată, dar niciodată nu trebuie să calci pe nervi pe un tânăr, care a înțeles că poate să facă din drama lui o explozie în lanț.

A ieșit pe ușă…neîntrebat, a luat-o pe scări, mirosul de copac verde l-a făcut să respire. Și când s-a uitat în partea dreaptă, atunci a înțeles că e liber de un trecut…care l-a sufocat până acum câteva minute.

Cantemireștii [13]

Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a cincia, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a zecea, a 11-a, a 12-a.

Între 1711 și 1723 Dimitrie Cantemir scrie „vreo zece cărți”, deși nu în același ritm. „Când își ducea traiul în imperiul sultanilor, preocupările sale erau mai ales literare și filosofice; în Rusia, istoria se află în centrul gândirii lui”. După 1711, „începe să cerceteze istoria moldo-românilor și pe cea a otomanilor, geografia Moldovei, religia musulmanilor” (p. 111).

În 1714, „devine membru în Societas Scientiarum Brandenburgica, ulterior cunoscută sub numele de Academia din Berlin […] fondată în 1700 la inițiativa celebrului Leibniz, care va fi și primul ei președinte până în 1716” (p. 112).

Cantemir scrie pentru Academia din Berlin Descriptio Moldaviae și Historia moldo-vlachica. În cea de-a doua, „Dimitrie mărturisește că unii priiatini streini, mai ales cei de la Academia berlineză, l-au îndemnat nu numai o dată sau de două ori, ce de mai multe ori să scrie o istorie a compatrioților săi”. Așa încât unii biografi cred că a scris dând curs acestor cereri, alții „consideră că proiectele existau deja pe masa lui de lucru și că îndemnurile academice nu au făcut decât să-l încurajeze să le ducă la bun sfârșit” (p. 114).

Pentru Descriptio Moldaviae a existat și „proiectul unei versiuni în limba română”, care nu s-a finalizat sau nu s-a păstrat (Ibidem).

În Descrierea Moldovei „zugrăvește un tablou eroic al istoriei moldovene. […] Pentru el, Țările Române au reușit să supraviețuiască datorită capacităților lor militare, neegalate de alte popoare. […] Așa s-a născut tema excepției românești” (p. 115).

Historia moldo-vlachica este „lucrarea unui istoric, care contituie […] și un act fondator pentru preocupările românești de acest gen. Singurul predecesor de valoare în acest domeniu este Miron Costin, considerat de moldoveni un adevărat părinte al istoriei” și care fusese decapitat din ordinul lui Constantin Cantemir (Ibidem).

În Historia moldo-vlachica „mărturisește că pasiunea pentru istoria poporului său a început din copilărie și că l-a urmărit necontenit, până a scris cartea la cererea societății academice din Berlin”. După versiunea inițială în latină, Cantemir, „din 1717 reia proiectul, pe care nu-l va mai părăsi până la sfârșitul vieții, îl dezvoltă și scrie, de astă dată în română, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor” (p. 116).

Își explică preferința pentru limba română prin aceea că „ar fi nedrept ca istoria poporului său să fie mai bine cunoscută de cărturarii străini decât de propri compatrioți” (Ibidem).

Aici el afirmă că românii „sunt singurii care se trag din vestiții romani, în timp ce apusenii, măcar că astăz mari, tari și evghenisiți [considerați nobili] sunt, descind direct din barbari”. Aceasta „va juca mai târziu un rol major în trezirea conștiinței naționale a românilor”, prin „omniprezenta revendicare a romanității” pentru toți românii: moldoveni, valahi și transilvăneni (p. 117).

„Cele două opere transmit așadar în filigran unul și același mesaj: poporul moldovean sau român și principii lui sunt în stare să joace un rol important pe scena istoriei. Iată un motiv în plus ca autorul să se îngrijească de tipărirea lucrărilor sale pentru a-și răspândi cât mai bine ideile printre compatrioți” (Ibidem).

După moartea lui Cantemir, Academia din Berlin „face eforturi considerabile pentru a intra în posesia scrierilor fostului ei membru”. Antioh va lua cu sine, în peregrinările prin Europa, un manuscris al Descrierii Moldovei, publicând mai întâi o hartă a Moldovei la Amsterdam, iar cartea „nu va apărea decât în traducere germană (Beschreibung der Moldau), în 1769-1770, mai întâi în revista  Magazin für die neue Historie und Geographie, o publicație prestigioasă […], apoi separat, sub forma unei cărți publicate în 1771 la Frankfurt și la Leipzig” (p. 118).

În ce privește Hronicul, Inochentie Micu-Klein a cumpărat o copie a manuscrisului și a făcut-o să circule (Ibidem).

MLR (vol. 1), p. 74-78

Monumente liturgice

românești

*

vol. I

*

Transliterare, adaptare a textelor și note

de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

3

Ceaslovul de la

Blaj

[1753][1]

***

3. 1. Crezul[2]

Crez întru unul Dumnezeu, Tatăl atot țiitoriul, făcătoriul Ceriului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor.

Și întru unul Domnul Iisus Hristos, Fiiul lui Dumnezeu, unul născut carele din Tatăl sau născut mai nainte de toți veacii.

Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat născut, iar nu făcut, cel de oființă cu Tatăl, prin carele toate sau făcut.

Carele pentru noi oamenii, și pentru anoastră mântuire, sau pogorât din Ceriuri, și sau întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și sau făcut om.

Și sau răstignit pentru noi supt Pilat din pont. Și au pătimit, și sau îngropat, și au învieat atreia zi după scripturi.

Și sau suit la Ceriuri. Și șade dea dreapta Tatălui. Și iarăși vasă vie cu mărire, să judece viii și morții, acăruia împărăție nuva fi sfârșit.

Și întru Duhul sfânt Domnul, de vieață făcătoriul: carele din Tatăl iase, cel ce împreună cu Tatăl, și cu Fiul, iaste închinat și slăvit, carele au grăit prin Proroci.

Întru una sfântă, săbornicească și Apostolicească Besearică.

Mărturisesc un Botez întru ertarea păcatelor.

Aștept înviearea morților.

Și vieața veacului ceva săfie. Amin.

*

Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, [al] tuturor văzutelor și nevăzutelor.

Și întru unul, Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii.

Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, Cel deoființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.

Care pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri, și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om.

Și S-a răstignit pentru noi sub Pilat din Pont. Și a pătimit, și S-a îngropat, și a înviat a treia zi după Scripturi.

Și S-a suit la ceruri. Și șade de-a dreapta Tatălui. Și iarăși va să vină cu mărire, să judece viii și morții, a Cărui Împărăție nu va fi [cu] sfârșit.

Și întru Duhul Sfânt, Domnul, de viață făcătorul, Care din Tatăl iese, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit, Care a grăit prin Proroci.

Întru una, sfântă, sobornicească și apostolicească Biserică.

Mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor.

Aștept învierea morților.

Și viața veacului ce va să fie. Amin!

***

3. 2. Pe tine, zidul cel nebiruit…[3]

Pretine zidul cel ne biruit, întărirea mântuirii, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, te rugăm, sfaturile celor protivnici le râsipeaște, întristarea norodului tău întru bucurie o întoarce, cetatea ta o îngrădeaște, împăratului în oaste ajutăi. Pentru pacea lumii te roagă: cătu ești Născătoarea de Dumnezeu nădeajdea noastră.

*

Pe tine, zidul cel nebiruit, întărirea mântuirii, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, te rugăm: Sfaturile celor potrivnici le risipește, întristarea norodului[4] tău întru bucurie o întoarce, cetatea ta o îngrădește, împăratului în oaste ajută-i. Pentru pacea lumii te roagă: că tu ești Născătoarea de Dumnezeu, nădejdea noastră.

***

3. 3. Ceea ce ești mai cinstită…[5]

Cieaia ce ești mai cinstită de cât Heruvimii, și mai slăvită fără de asemănare de cât Serafimii, carea fără stricăciune[6] pre Dumnezeu Cuvântul ai născut, pre tine cea după adevăr Născătoare de Dumnezeu te mărim.

*

Ceea ce ești mai cinstită decât Heruvimii, și mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine, cea după adevăr Născătoare de Dumnezeu, te mărim.


[1] *** Ceaslov, Blaj, 1753 [BAR, CRV 290 A], 554 p. E în română, în grafie slavonă.

[2] Idem, p. 28-30.

[3] Idem, p. 31-32.

[4] Poporului.

[5] *** Ceaslov, Blaj, 1753 [BAR, CRV 290 A], p. 33.

[6] Fără să fi avut lehuzie

O recitire atentă a Criticii rațiunii pure [10]

Prima parte, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a
***

Kant considera dialectica „o logică a aparenței”, p. 280.

Simțurile nu greșesc pentru că nu judecă deloc, Ibidem.

Adevărul, eroarea și aparența (aparența = „inducere în eroare”) „nu se găsesc decât în judecată, adică numai în raportul obiectului cu intelectul nostru”, p. 280.

„eroarea nu este produsă decât prin influența neobservată a sensibilității asupra intelectului”, p. 281. Numai că eroarea nu e în primul rând produsul neatenției ci al voinței.

*

Pentru Kant, transcendental nu este identic cu transcendent, p. 282.

*

Autorul consideră „o aparență logică” enunțul: „lumea trebuie să aibă un început în timp”, p. 282. Și nu are un început?

*

„Orice cunoaștere a noastră începe cu simțurile, înainteză de aici spre intelect și sfârșește cu rațiunea, deasupra căreia nu se găsește în noi nimic mai înalt pentru a prelucra materia intuiției și a o aduce sub cea mai înaltă unitate a gândirii”, p. 283. Dincolo de rațiune e conștiința noastră, care analizează în relație cu Dumnezeu și unifică întreaga viață a omului.

*

Rațiunea, numită de Kant „facultatea supremă de cunoaștere”, p. 283, are ca primă facultate posibilitatea de a deduce mijlocit, p. 283. A doua: „creează ea însăși concepte”, p. 284, fapt pentru care, la Kant, rațiunea are „o facultate logică și una transcendentală”, Ibidem.

*

Dacă intelectul a fost definit de autor drept „facultate a regulilor”, rațiunea e numită „facultate a principiilor”, p. 284.

*

Găsește termenul de principiu ca fiind „echivoc”, p. 284. Însă numește „cunoaștere din principii acea cunoaștere în care cunosc prin concepte particularul în general. Astfel, orice raționament este o formă a derivației unei cunoașteri dintr-un principiu”, Ibidem.

*

Rațiunea se raportează la intelect „pentru a da a priori, prin concepte, cunoștințelor variate o unitate, care poate fi numită unitate rațională și care este cu totul [de] altă natură decât aceea efectuată de intelect”, p. 285.

*

Distinge cunoașterea nemijlocită de cea dedusă, p. 286. Cunoașterea dedusă e scoasă din cunoașterea nemijlocită, Ibidem.

*

Raționamentul intelectual e compus din două membre: din cunoașterea nemijlocită și cea dedusă, Ibidem.

Raționamentul deductiv are trei membre, Ibidem.

Și vorbește despre „raționamente deductive categorice, ipotetice și disjunctive”, p. 287.

*

Raționamentul deductiv nu se referă la intuiții ci la concepte și judecăți, p. 288.

Și Kant afirmă că rațiunea nu e interesată de cauza lucrurilor, p. 288. De ce nu?

„Conceptele raționale servesc pentru a concepe, așa cum conceptele intelectuale servesc pentru a înțelege (percepțiile)”, p. 290.

*

Dacă categoriile erau pentru el „conceptele pure ale intelectului”, Kant denumește conceptele rațiunii drept „idei transcendentale”, p. 291, preluând astfel categoriile de la Aristotel și ideile de la Platon pentru a le include într-o viziune personală.

*

Pentru Platon, spune autorul, ideile erau dincolo de simțuri și intelect, p. 292, fiind „arhetipuri ale lucrurilor”, Ibidem.

Și considera Republica lui Platon drept „un exemplu pretins izbitor de perfecțiune imaginară care nu-și poate avea sediul decât în creierul unui gânditor fără ocupație”, p. 293.

Și Kant vrea să reactualizeze tema ideilor, Ibidem.

*

Și în p. 300 spune ce înțelege el prin idee: „un concept rațional necesar căruia nu i se poate da în simțuri niciun obiect corespunzător”. Și astfel denumește „conceptele raționale pure” drept „idei transcendentale”, Ibidem.

O recitire atentă a Criticii rațiunii pure [9]

Prima parte, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a
***

Obiectelor intelectuale, adică numenelor „nu li se pot atribui niciun obiect și ele nu pot fi prezentate ca obiectiv valabile”, p. 257.

Însă intelectul își „pune îndată sie însuși limite, care-l împiedică să le cunoască [să cunoască lucrurile în sine/ numenele n.n.] cu ajutorul categoriilor, prin urmare să nu le gândească decât sub numele unui ceva necunoscut”, p. 257.

*

Kant găsește drept „vorbărie goală” distincția dintre „lumea sensibilă” și „lumea inteligibilă” pe care o făceau cei din vechime, p. 258 și spune că modernii interpretează diferit celor două sintagme, Ibidem.

*

În sens empiric, „simțurile ne reprezintă lucrurile așa cum apar, iar intelectul așa cum sunt”, p. 259. Însă, afirmă Kant, în ceea ce privește perspectiva transcendentală a simțurilor și a intelectului „ne rămâne necunoscut, dacă o astfel de cunoștință transcendentală (extraordinară) e posibilă vreodată”, Ibidem.

*

Obiectele din noi sunt formate din unirea/ conjugarea intelectului cu sensibilitatea, p. 259. Dacă separăm intelectul de sentimente avem „intuiții fără concepte sau concepte fără intuiții, iar în ambele cazuri reprezentări pe care nu le putem raporta la niciun obiect determinat”, Ibidem.

*

„Conceptul de obiecte pure, numai inteligibile, este cu totul vid de toate principiile aplicării lor”, p. 260.

Reflexia e definită de Kant în p. 261 drept „starea simțirii în care noi ne pregătim mai întâi pentru a descoperi condițiile subiective în care putem ajunge la concepte”, p. 261.

Numește reflexie transcendentală „acțiunea prin care țin împreună comparația reprezentărilor în genere cu facultatea de cunoaștere” pentru a observa dacă cele comparate aparțin intelectului sau simțurilor, p. 261.

Locul transcendental = „locul pe care-l atribuim unui concept fie în sensibilitate, fie în intelectul pur”, p. 265.

*

Retorii și oratorii care i-au urmat lui Aristotel nu făceau decât „a sofistica cu aparență de profunzime sau a trăncăni fără sfârșit”, p. 266. Se observă faptul că Kant are impresia că gândirea/ filosofia începe cu el.

*

În p. 266 este ironizat și Leibniz[1], numit „celebrul Leibniz…[care] a crezut să cunoască constituția internă a lucrurilor comparând toate obiectele numai cu intelectul și cu conceptele formale abstracte ale gândirii lui”.

„Leibniz intelectualiza fenomenele, așa cum Locke[2] senzualizase conceptele intelectului”, p. 267.

*

Nu avem niciun concept despre lucrurile în sine, p. 268.

Fenomenele „nu reprezintă lucruri în sine”, p. 270.

Timpul și spațiul nu sunt determinări ale lucrurilor în sine ci ale fenomenelor, Ibidem.

„Ceea ce pot fi lucrurile în sine nu știu și nici nu am nevoie să știu, fiindcă un lucru nu mi se poate prezenta niciodată altfel decât în fenomen”, Ibidem.

*

Concluzie: „eu nu am…nimic care să fie absolut interior, ci numai ceva relativ interior și care el însuși se compune, la rândul lui, din raporturi externe”, p. 270.

Însă Kant nu avea habar despre realitățile pur interioare primite în mod dumnezeiește/ în mod extatic. Pentru că ceea ce ne aduce vederea dumnezeiască sunt realități pur interioare, văzute în duhul nostru…și nu au raporturi cu lumea materială.

*

„Dar ceea ce în materie ar fi absolut interior, după intelectul pur este de asemenea o simplă iluzie; căci materia nu e nicăieri un obiect pentru intelectul pur”, p. 270. Însă intelectul nu poate exista niciodată în temporalitate fără suportul său fizic, material, fără trup, pentru că omul nu e doar spirit. Poți face abstracție de materie doar la nivel imaginativ dar nu și faptic.

*

Ne cunoaștem pe noi înșine doar „prin simțul intern, prin urmare ca fenomen”, p. 271.

„deși fenomenele nu sunt cuprinse ca lucruri în sine printre obiectele intelectului pur, ele sunt totuși singurele lucruri prin care cunoștința noastră poate avea realitate obiectivă, anume acolo unde conceptelor le corespunde o intuiție”, p. 271.

*

„Principiul indiscernabilului” formulează concluzia că lucrurile care nu se disting unele de altele sunt perfect identice, p. 273.

*

Obiectele inteligibile pure, fără raport cu sensibilitatea, „sunt imposibile”, p. 275, spune Kant.

Și iarăși negăm această afirmație, pentru că omul poate ajunge să cunoască, prin vedere extatică, realități inteligibile pure, dumnezeiești, care nu au niciun raport cu sensibilitatea noastră sau cu lumea exterioară. Pe ele le vedem duhovnicește și nu în lumea înconjurătoare.

Vedeniile Sfinților nu au fost proiecții în aer pe care ei le-au descris ci vederi dumnezeiești văzute cu inimă curată, sfântă.

*

Și totuși Kant afirmă: „Chiar dacă am admite un alt mod de intuire decât intuiția noastră sensibilă, totuși funcțiile noastre de a gândi nu ar avea nicio semnificație cu privire la această intuire”, p. 276.

Și în extaz mintea vede și nu gândește…adică gândirea nu are nicio semnificație/ utilitate în vederea extatică.

*

„Gândirea, în adevăr, nu este în sine un produs al simțurilor și, ca atare, nu este nici limitată de ele, dar aceasta nu înseamnă că are o folosire proprie și pură, fără ajutorul sensibilității, căci atunci ea ar fi fără obiect”, p. 276.

Și în aceasta constă marea ceartă a lui Kant cu filosofii care l-au precedat, că ei nu admiteau două izvoare comune ale cunoașterii: simțurile și intelectul, ci își reduceau înțelegerea numai la înțelegerea intelectuală.

*

Însă, spune Kant, numenul este „un obiect pentru o cu totul altă intuiție și un cu totul alt intelect decât este al nostru”, p. 276.

E un obiect doar pentru Îngeri?

Se referă Kant la grație/ har aici? E numenul acest ceva dumnezeiesc mai presus de noi?

De ce vorbește însă despre numen, despre această realitate cu atât de mare ușurință, dacă ea nu poate fi percepută de intelectul nostru?

Cum să ajungi să ai o idee despre ceva care nu poate fi înțeles nicidecum? Numai că aici Kant e duplicitar…ca și Platon cu ideile sale.

Kant nu vorbește explicit pentru că își ascunde crezurile teologice în spatele fațadei filosofice, așa cum a făcut-o și Platon.

*

„Atât negarea cât și simpla formă a intuiției nu sunt, fără un real, obiecte”, p. 279. Și Kant a subliniat de foarte multe ori faptul că nu putem vorbi despre existențe reale dacă ele nu sunt obiective.


[1] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Gottfried_Wilhelm_von_Leibniz.

[2] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/John_Locke.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno