O transcendentală dramă personală
Nu știa ce să facă mai întâi: să sune la ușă sau să țipe la ușă? Își dădu seama că oricum ar fi trebuit să facă ar fi fost prost…pentru că nu știi ce se poate ascunde dincolo de o ușă închisă. Închisă atât de ermetic…
Ar fi vrut să țipe…însă se gândea la vecini. „Ce-or să creadă vecinii?!…Însă care vecini?!! Și când mai cred vecinii?!!! De unde știu eu dacă aici, în acest bloc există sau nu vecini? Pentru că vecinii nu sunt întotdeauna vecini de ușă…ci doar vecini de indiferență”.
Așa i se întâmplase într-o zi! I-a venit amețeală, a căzut lângă ușă…și vecina de alături…a deschis ușa nonșalant…s-a uitat la el…apoi s-a făcut că duce gunoiul, l-a dus…și el a rămas tot acolo, căzut…ca vai de mama lui.
„Deci care vecini? Vecinii care latră precum câinii, adică vorbesc în gura mare, ca pe luncă? Vecinii care fac sex ca animalele, într-o indiferență crasă și macră? Vecinii care nu sunt acasă, niciodată nu sunt acasă când trebuie? Vecinii care te toarnă? Cui te toarnă?!!!…”.
Asta îl temperă…pe măsură ce îi crescu interesul pentru a suna la ușă. „De ce să îmi fie teamă să sun la ușă?! Ce, mă face o ușă pe mine?!!!”. Însă ușa aceea nu era o ușă…oarecare.
Era însăși ușa vieții lui, ușa pe care trebuia să intre…și să iasă alt om.
Începu să analizeze clanța, culoarea ușii, să își caute cuvintele…„Câte cuvinte trebuie să spun pentru ca să par…liniștit? Adică non-disperat…Pentru că trebuie să spui niște lucruri…dar, în același timp, să nu pari a spune mare lucru…dar din care să rezulte că ești omul potrivit la veacul potrivit. Sau omul veacului…”.
Auzi pași…Da, pași de femeie!…„De ce o femeie ar urca pe scări…și nu cu liftul?! Ele sunt comoditatea în persoană…”.
Femeia apăru…ca o surpriză…chiar ca o catastrofă…
Pentru că cea mai mare catastrofă e să fii găsit la ușa…pe care o femeie intră fără să sune…Intră cu propria ei cheie…
Nu numai că s-a zăpăcit, s-a încurcat deodată…dar a vrut să facă și un gest necugetat…
Bărbații tineri sunt tentați să facă gesturi necugetate…tocmai pentru că cred că le pot impresiona în acest fel pe femeile mature. Însă nu e vorba, în cazul lor, de impresionare…ci doar de flatare. Ele se simt flatate, măgulite pentru faptul că ți-au trezit atenția…dar nu impresionate. Impresionarea lor are de-a face mai degrabă cu mintea rece și cu gesturile cameleonice…și nu cu excesul de sentimente…
Însă el trebuia să facă gestul…Era pe punctul de a-l face…
Femeia însă, cu o singură grimasă, dădu de înțeles…că nici ea nu avea cheia…și astfel tot dramatismul tânărului se dezumflă într-o clipă. O uitase în mașină…
Însă se dezumflă…tocmai pentru că trebuia să umple cu altceva spațiul temporal creat de lipsa cheii…și nu cu gestul cu pricina…care ar fi trebuit să îl invite în casă. Pentru că după un astfel de gest…bineînțeles…nu te lași văzut de vecini.
Care vecini, însă?!!! Postmodernitatea nu are vecini…ci numai străini. Dacă am rămas cu niște concepte învechite…am rămas prost…sau trăim cu și din iluzii…pentru că cuvintele se denotă continuu, adică se strică continuu, își schimbă semnificațiile universale…în cuvinte subiectiviste.
Fiecare crede că spune ceva…pe când oricine altcineva înțelege ce vrea…din ceea ce spune celălalt.
Acesta e motivul pentru care tânărul își înțelege drama în timpi de deznădejde, pe când femeia matură în timpi de plictiseală.
Și care e drama femeii, mă rog?! E măritată? Da! E măritată cu cine?! Cu un dilimache care face bani, și de care ea profită. Mă rog…cu un domn bine…care nu are scrupule nici când minte…și nici când te strânge cu ușa…ca să i-i restitui…Și care îi e drama, eiiii? E neiubită! Ei, și? E neiubită…dar e cât balena. Adică mănâncă bine…are de toate…se uită toată ziua la filme…nu e ca tânărul nostru, care de o jumătate de oră analizează ușa…și slabele sale posibilități de a intra pe ea…
Și așa sunt ușile: reci, neprimitoare, clandestine, hilare, fals prometeice, pline de gărgăuni, îți vine să le spargi, îți pierzi cuvintele în fața lor, nu mai știi cum să apeși pe sonerie, te apucă toate apele…apele morții…
„De ce nu iese acum o vecină…una primitoare, cu limbariță mare…care să o întrebe pe doamna grasă…câte în lună și în stele…și eu să ma fac mic…și să plec?!…Dar poate că nu iese…dar ne ascultă…Că vecinele stau lipite de uși…și te ascultă…ca niște securiste…ca niște babe securiste…Dar și bărbații lor, și ei, că nu sunt mai breji, fac pe securiștii…și până și câinii lor, mai mici sau mai mari, mai dulăi sau mai pișpirei…fac pe securiștii”…
Nu a ieșit nicio vecină.
Nu s-a mișcat niciun sunet.
Dar a început interogatoriul, interogatoriul subit și grăbit, din fața ușii, pe care o femeie matură…mai pe față sau cu ocol…știe să îl pună în practică sau în fața bărbatului tânăr, așa, ca notă definitorie. Iar el, tânărul, mai de rușine…sau mai de emoție…găsește aproape întotdeauna cuvinte de complezență sau cuvinte care îl dau de gol...ca și când femeile mature, toate femeile mature…nu vor altceva decât ascunzișuri biografice, cuvinte cu subînțeles, hemoragii de cuvinte…
„Și acum ce vei face?”, îl întrebă ea…ca și când ar fi interesat-o.
Și tânărul făcu prostia…să fie inteligent…adică să fie el însuși…și să îi vorbească la modul profund. Profunzimea le năucește pe unele femei…și de aceea vor să își arate invidia cu toată amplitudinea ei.
Uită pentru o clipă cu cine vorbește, că vorbește cu dușmanul de clasă…sau conspirativ, adică cu baragladina suavă, care îl va turna picătură cu picătură…soțului ei…adică celui care face drama să fie ca o bubă cu supurație.
Când îi privi privirea la un moment dat…și-a dat seama de gafa pe care o făcuse. Pentru că femeia începuse să profite deja de punctul lui slab, de drama lui…pentru a-i arăta că nu o interesează. Ba, mai mult, se credea stăpâna lui…dacă avea o ascendență imaginară asupra lui…prin bărbatul ei…pe care îl drăcuie întotdeauna…în absența lui…dar față de care e numai miere peste prăjitură când îl duce cu preșul.
Faptul că, brusc, a scos telefonul din buzunarul stâng al pantalonului, s-a întors într-o parte…și a scos-o din raza vizuală…a făcut-o pe femeie să derapeze în încrederea ei ascensională. Urcase, urcase tone de nonșalanță infatuată…și acum…i se tăiase aripile! Da, deodată…Și asta pentru că femeia…a crezut că e o farsă…
„Nimeni nu începe o discuție…atât de importantă…și o lasă în coadă de pește”…gândi ea. „Dacă și el a fost trimis, ca celălalt, care mi-a bătut mai ieri în ușă…și care cerea informații despre fratele meu? În ce drăcie tembelă s-a băgat nenorocitul ăla…de vin tot felul de indivizi…care spun tot felul de povești…fără legătură între ele?”.
Tânărul însă nu avea nimic în calcul. Era un general fără strategie…care nu știa că o să învingă…tocmai pentru că nu are nimic de pierdut. Și când nu ai nimic de pierdut e cel mai mare as al tău, pentru că un cuvânt al tău fărâmă toată această armată a tăcerii, a vicleșugurilor rânjite din jurul tău într-o clipă.
Când s-a întors spre ea…a înțeles că s-au schimbat raporturile de forță. Drama lui…trebuia ascunsă sub cuvinte…pentru o ticluire de altă factură. Pentru că profunzimea sperie…pe când vorbele fără sens, spuse mieros și complice câștigă cel mai adesea bătălii iluzorii.
Și de ce să fii genial într-o discuție cu o femeie…când cu banalități barbare, jegoase poți afla…că ai pierdut timpul vorbind cu ea? Și de ce să nu pierzi timpul cu o femeie, care e învățată mereu să piardă timpul? Da, ar fi o prostie dacă ai lua în serios timpul pierdut cu ea…și să crezi că se va lipi de penele gâștii ceva din tine.
Trebuie să te lași la apă băltită…pentru ca statul la taclale să nu se transforme în drăcuituri ca la ușa cortului. Pentru că oricând discuția devine un cort…sau o carceră…
Bărbatul știa ce trebuie să facă…Pentru el…ea era un fel de clanță…care trebuia să îl ducă dincolo de ușă…pentru ca bărbatul ei, marele porc împuțit…sau mahărul de viață nobilă, cumpărată cu grosiere matrapazlâcuri să…analizeze îndelung…și fecund…eliberarea lui de propria-și dramă.
Da, într-o secundă o dramă personală…poate deveni o bucurie imensă!
Și a doua surpriză a fost aceea…că prosteala lingvistică din fața ușii a durat doar 2 ore…și nu două ore și jumătate.
Și a fost de ajuns! Pentru că femeia nu s-a lăsat până nu a trecut de la euforie…la depănarea de amintiri patetice…apoi la consolări telenovelistice…după care urmau puseurile de teamă…de teamă delirantă…pentru că, totuși, era un străin…cel din fața ei.
Și oricât de mult soțul tău l-ar fi umilit pe tânăr, tu, femeia sensibilă, care ai grijă de tine până la refuz, totuși nu poți scăpa de frica de acest tânăr bine și în putere, care poate scoate un cuțit, un pistol sau te poate arunca pe geam…dincolo de logică și ilogică.
Pentru că știrile alarmiste, înghițite mediatic tocmai asta fac: să te strivească de frică în orice relație…și înainte de a face orice pas spre o relație. Cine e el? Ce vrea? De unde știu eu că nu mă minte? Al cui este? Cine vrea ceva de la mine prin intermediul lui? Pentru cât timp voi fi folosită, prostită, mințită…iubită? Cine este el?
Niciodată cine sunt eu…ci doar cine este el.
Pentru că femeia cu cât se simte mai mult o nulitate cu atât își iubește mai mult viața, își vrea viața, nu vrea să i se pună în pericol viața, situația financiară, sănătatea…prestigiul.
Marele derbedeu…a venit în gură cu damful specific elocinței lui de tâmpit cu bani. Iar un prost cu bani și cu funcție sus…consideră vorbă de duh tocmai mârlănia orbitoare.
Și nesimțirea lingvistică…e un fel de haină de protocol cu care își îmbracă neputința argumentativă.
A deschis ușa, a intrat…ea s-a dus la baie…iar pe tânăr l-a introdus în biroul lui plin de chiciuri. Nicio poveste nouă. Numai că l-a vexat faptul că a fost așteptat cu mâna goală.
Cum să vii la el cu mâna goală…indiferent dacă tu ești o dramă financiară? Ar fi trebuit să se vândă, să se împrumute, să fure ceva de la cineva…pentru ca să pară onorabil…cu un onorabil de aceeași joasă speță.
Numai că magnatul micilor șmecherii nu știa că acea zi…e o zi nu ca oricare alta. Pentru că era ziua în care viața…nu te mai suportă.
Când înțelese acest lucru…s-a albit la față. Pentru că niciodată, dar niciodată nu trebuie să calci pe nervi pe un tânăr, care a înțeles că poate să facă din drama lui o explozie în lanț.
A ieșit pe ușă…neîntrebat, a luat-o pe scări, mirosul de copac verde l-a făcut să respire. Și când s-a uitat în partea dreaptă, atunci a înțeles că e liber de un trecut…care l-a sufocat până acum câteva minute.