Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a cincia, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a zecea, a 11-a, a 12-a.

Între 1711 și 1723 Dimitrie Cantemir scrie „vreo zece cărți”, deși nu în același ritm. „Când își ducea traiul în imperiul sultanilor, preocupările sale erau mai ales literare și filosofice; în Rusia, istoria se află în centrul gândirii lui”. După 1711, „începe să cerceteze istoria moldo-românilor și pe cea a otomanilor, geografia Moldovei, religia musulmanilor” (p. 111).

În 1714, „devine membru în Societas Scientiarum Brandenburgica, ulterior cunoscută sub numele de Academia din Berlin […] fondată în 1700 la inițiativa celebrului Leibniz, care va fi și primul ei președinte până în 1716” (p. 112).

Cantemir scrie pentru Academia din Berlin Descriptio Moldaviae și Historia moldo-vlachica. În cea de-a doua, „Dimitrie mărturisește că unii priiatini streini, mai ales cei de la Academia berlineză, l-au îndemnat nu numai o dată sau de două ori, ce de mai multe ori să scrie o istorie a compatrioților săi”. Așa încât unii biografi cred că a scris dând curs acestor cereri, alții „consideră că proiectele existau deja pe masa lui de lucru și că îndemnurile academice nu au făcut decât să-l încurajeze să le ducă la bun sfârșit” (p. 114).

Pentru Descriptio Moldaviae a existat și „proiectul unei versiuni în limba română”, care nu s-a finalizat sau nu s-a păstrat (Ibidem).

În Descrierea Moldovei „zugrăvește un tablou eroic al istoriei moldovene. […] Pentru el, Țările Române au reușit să supraviețuiască datorită capacităților lor militare, neegalate de alte popoare. […] Așa s-a născut tema excepției românești” (p. 115).

Historia moldo-vlachica este „lucrarea unui istoric, care contituie […] și un act fondator pentru preocupările românești de acest gen. Singurul predecesor de valoare în acest domeniu este Miron Costin, considerat de moldoveni un adevărat părinte al istoriei” și care fusese decapitat din ordinul lui Constantin Cantemir (Ibidem).

În Historia moldo-vlachica „mărturisește că pasiunea pentru istoria poporului său a început din copilărie și că l-a urmărit necontenit, până a scris cartea la cererea societății academice din Berlin”. După versiunea inițială în latină, Cantemir, „din 1717 reia proiectul, pe care nu-l va mai părăsi până la sfârșitul vieții, îl dezvoltă și scrie, de astă dată în română, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor” (p. 116).

Își explică preferința pentru limba română prin aceea că „ar fi nedrept ca istoria poporului său să fie mai bine cunoscută de cărturarii străini decât de propri compatrioți” (Ibidem).

Aici el afirmă că românii „sunt singurii care se trag din vestiții romani, în timp ce apusenii, măcar că astăz mari, tari și evghenisiți [considerați nobili] sunt, descind direct din barbari”. Aceasta „va juca mai târziu un rol major în trezirea conștiinței naționale a românilor”, prin „omniprezenta revendicare a romanității” pentru toți românii: moldoveni, valahi și transilvăneni (p. 117).

„Cele două opere transmit așadar în filigran unul și același mesaj: poporul moldovean sau român și principii lui sunt în stare să joace un rol important pe scena istoriei. Iată un motiv în plus ca autorul să se îngrijească de tipărirea lucrărilor sale pentru a-și răspândi cât mai bine ideile printre compatrioți” (Ibidem).

După moartea lui Cantemir, Academia din Berlin „face eforturi considerabile pentru a intra în posesia scrierilor fostului ei membru”. Antioh va lua cu sine, în peregrinările prin Europa, un manuscris al Descrierii Moldovei, publicând mai întâi o hartă a Moldovei la Amsterdam, iar cartea „nu va apărea decât în traducere germană (Beschreibung der Moldau), în 1769-1770, mai întâi în revista  Magazin für die neue Historie und Geographie, o publicație prestigioasă […], apoi separat, sub forma unei cărți publicate în 1771 la Frankfurt și la Leipzig” (p. 118).

În ce privește Hronicul, Inochentie Micu-Klein a cumpărat o copie a manuscrisului și a făcut-o să circule (Ibidem).

Did you like this? Share it: