Prima parte, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a
***

Obiectelor intelectuale, adică numenelor „nu li se pot atribui niciun obiect și ele nu pot fi prezentate ca obiectiv valabile”, p. 257.

Însă intelectul își „pune îndată sie însuși limite, care-l împiedică să le cunoască [să cunoască lucrurile în sine/ numenele n.n.] cu ajutorul categoriilor, prin urmare să nu le gândească decât sub numele unui ceva necunoscut”, p. 257.

*

Kant găsește drept „vorbărie goală” distincția dintre „lumea sensibilă” și „lumea inteligibilă” pe care o făceau cei din vechime, p. 258 și spune că modernii interpretează diferit celor două sintagme, Ibidem.

*

În sens empiric, „simțurile ne reprezintă lucrurile așa cum apar, iar intelectul așa cum sunt”, p. 259. Însă, afirmă Kant, în ceea ce privește perspectiva transcendentală a simțurilor și a intelectului „ne rămâne necunoscut, dacă o astfel de cunoștință transcendentală (extraordinară) e posibilă vreodată”, Ibidem.

*

Obiectele din noi sunt formate din unirea/ conjugarea intelectului cu sensibilitatea, p. 259. Dacă separăm intelectul de sentimente avem „intuiții fără concepte sau concepte fără intuiții, iar în ambele cazuri reprezentări pe care nu le putem raporta la niciun obiect determinat”, Ibidem.

*

„Conceptul de obiecte pure, numai inteligibile, este cu totul vid de toate principiile aplicării lor”, p. 260.

Reflexia e definită de Kant în p. 261 drept „starea simțirii în care noi ne pregătim mai întâi pentru a descoperi condițiile subiective în care putem ajunge la concepte”, p. 261.

Numește reflexie transcendentală „acțiunea prin care țin împreună comparația reprezentărilor în genere cu facultatea de cunoaștere” pentru a observa dacă cele comparate aparțin intelectului sau simțurilor, p. 261.

Locul transcendental = „locul pe care-l atribuim unui concept fie în sensibilitate, fie în intelectul pur”, p. 265.

*

Retorii și oratorii care i-au urmat lui Aristotel nu făceau decât „a sofistica cu aparență de profunzime sau a trăncăni fără sfârșit”, p. 266. Se observă faptul că Kant are impresia că gândirea/ filosofia începe cu el.

*

În p. 266 este ironizat și Leibniz[1], numit „celebrul Leibniz…[care] a crezut să cunoască constituția internă a lucrurilor comparând toate obiectele numai cu intelectul și cu conceptele formale abstracte ale gândirii lui”.

„Leibniz intelectualiza fenomenele, așa cum Locke[2] senzualizase conceptele intelectului”, p. 267.

*

Nu avem niciun concept despre lucrurile în sine, p. 268.

Fenomenele „nu reprezintă lucruri în sine”, p. 270.

Timpul și spațiul nu sunt determinări ale lucrurilor în sine ci ale fenomenelor, Ibidem.

„Ceea ce pot fi lucrurile în sine nu știu și nici nu am nevoie să știu, fiindcă un lucru nu mi se poate prezenta niciodată altfel decât în fenomen”, Ibidem.

*

Concluzie: „eu nu am…nimic care să fie absolut interior, ci numai ceva relativ interior și care el însuși se compune, la rândul lui, din raporturi externe”, p. 270.

Însă Kant nu avea habar despre realitățile pur interioare primite în mod dumnezeiește/ în mod extatic. Pentru că ceea ce ne aduce vederea dumnezeiască sunt realități pur interioare, văzute în duhul nostru…și nu au raporturi cu lumea materială.

*

„Dar ceea ce în materie ar fi absolut interior, după intelectul pur este de asemenea o simplă iluzie; căci materia nu e nicăieri un obiect pentru intelectul pur”, p. 270. Însă intelectul nu poate exista niciodată în temporalitate fără suportul său fizic, material, fără trup, pentru că omul nu e doar spirit. Poți face abstracție de materie doar la nivel imaginativ dar nu și faptic.

*

Ne cunoaștem pe noi înșine doar „prin simțul intern, prin urmare ca fenomen”, p. 271.

„deși fenomenele nu sunt cuprinse ca lucruri în sine printre obiectele intelectului pur, ele sunt totuși singurele lucruri prin care cunoștința noastră poate avea realitate obiectivă, anume acolo unde conceptelor le corespunde o intuiție”, p. 271.

*

„Principiul indiscernabilului” formulează concluzia că lucrurile care nu se disting unele de altele sunt perfect identice, p. 273.

*

Obiectele inteligibile pure, fără raport cu sensibilitatea, „sunt imposibile”, p. 275, spune Kant.

Și iarăși negăm această afirmație, pentru că omul poate ajunge să cunoască, prin vedere extatică, realități inteligibile pure, dumnezeiești, care nu au niciun raport cu sensibilitatea noastră sau cu lumea exterioară. Pe ele le vedem duhovnicește și nu în lumea înconjurătoare.

Vedeniile Sfinților nu au fost proiecții în aer pe care ei le-au descris ci vederi dumnezeiești văzute cu inimă curată, sfântă.

*

Și totuși Kant afirmă: „Chiar dacă am admite un alt mod de intuire decât intuiția noastră sensibilă, totuși funcțiile noastre de a gândi nu ar avea nicio semnificație cu privire la această intuire”, p. 276.

Și în extaz mintea vede și nu gândește…adică gândirea nu are nicio semnificație/ utilitate în vederea extatică.

*

„Gândirea, în adevăr, nu este în sine un produs al simțurilor și, ca atare, nu este nici limitată de ele, dar aceasta nu înseamnă că are o folosire proprie și pură, fără ajutorul sensibilității, căci atunci ea ar fi fără obiect”, p. 276.

Și în aceasta constă marea ceartă a lui Kant cu filosofii care l-au precedat, că ei nu admiteau două izvoare comune ale cunoașterii: simțurile și intelectul, ci își reduceau înțelegerea numai la înțelegerea intelectuală.

*

Însă, spune Kant, numenul este „un obiect pentru o cu totul altă intuiție și un cu totul alt intelect decât este al nostru”, p. 276.

E un obiect doar pentru Îngeri?

Se referă Kant la grație/ har aici? E numenul acest ceva dumnezeiesc mai presus de noi?

De ce vorbește însă despre numen, despre această realitate cu atât de mare ușurință, dacă ea nu poate fi percepută de intelectul nostru?

Cum să ajungi să ai o idee despre ceva care nu poate fi înțeles nicidecum? Numai că aici Kant e duplicitar…ca și Platon cu ideile sale.

Kant nu vorbește explicit pentru că își ascunde crezurile teologice în spatele fațadei filosofice, așa cum a făcut-o și Platon.

*

„Atât negarea cât și simpla formă a intuiției nu sunt, fără un real, obiecte”, p. 279. Și Kant a subliniat de foarte multe ori faptul că nu putem vorbi despre existențe reale dacă ele nu sunt obiective.


[1] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Gottfried_Wilhelm_von_Leibniz.

[2] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/John_Locke.

Did you like this? Share it: