Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 13 iulie 2011

Răutăți pasagere

Mă-sa lor, a celor două, le spunea, nu fără răutate: „capre”. Asta pe la vreo zece ani, când ele tocmai înțeleseseră că viața e o surpriză cotidiană…și că trebuie să te bucuri de ea, și să te cațări pe crengile ei toată ziua. Și în escapadele lor în lumea băieților, fetele, cu un soi de viclenie specific mamei lor, începuseră să cunoască gustul, deloc nevinovat, al perversității de pe la 12-13 ani.

Și totul a început cu o revistă porno lăsată ascunsă, undeva sus, pe șifonier, de către tatăl lor (și el un împătimit al pipăitului, care a scăpat de acuzația de viol, de mai multe ori…ca prin urechile acului), pe care fetele au luat-o în inimă ca pe o eliberare și s-au lăsat conduse de ea ca spre o nouă americă nedescoperită încă.

Ce schimbări s-au produs? Și-au dat seama că au trup. Și că trupul lor e savurat de bărbați. Că pentru trupul lor bărbații (nu doar băieții…mucoșii din jurul lor, de la școală, interesați mai mult de fotbal…decât de sânii care încep să mijească pe sub tricou) ar da orice.

Numai că ele nu cunoscuseră decât începutul menstruației (de care au fost panicate…și rușinate în același timp, aruncându-și chiloții pătați, una într-un tomberon iar alta rupându-i, pentru că nu concepeau să fie văzute…nici măcar de mama lor, care considera totul o ipocrizie)…și aceste fotografii (nu știu de cine făcute și în ce scop), care le promiteau ceva mai mult, care le promiteau o frumusețe câștigată ușor sau o plăcere, de undeva, dintr-o altă fațetă a timpului…spre care ele trebuie să tindă.

Interesant e că nu înțelesese această schimbare decât un băiat, unul singur…care a înțeles că fetele sunt în căutare de noi experiențe (da, prețios spus!)…De aceea, când, la școală, băiatul a intrat peste una dintre fete, în veceu, aceea nu s-a opus să fie văzută…ci chiar a zâmbit…Și el a făcut corelație între zâmbetul ei și o mătușă a lui…peste care, la fel, când era mai mic, a intrat în cameră…ea tocmai se schimba de sutien…și aceea i-a zâmbit.

I-a scăpat doar un cuvânt porcos, învățat de la un frate al lui, mai mare, care îl introdusese cu totul în argou. Fata, una dintre ele, adică „una dintre capre, ai să le zicem: căprițe” (diminutivul întotdeauna are ceva sexual în el când vine vorba de femei), la auzul cuvântului (pe care și ea îl cunoștea) și-a pus unul dintre degete pe buze, și din nou i-a surâs, dar în alt fel….și băiatul a plecat surprins…pentru că și el înțelesese mesajul…

Era o victorie a ambilor! Băiatul se considera un seducător. Una dintre căprițe…se considera vânată…dar în felul în care prada era, de fapt, adevăratul vânător.

Se simțea cu ceva în plus. Acesta a fost motivul pentru care a ezitat să îi spună…celeilalte căprițe…despre ce a învățat…Și ce învățase? Să flirteze

Una e ce făcea ea, de obicei,  în oglindă, când își schimba hainele, și alte haine…și își mula ciorapii pe picioare…și încerca se se rujeze sau să își facă sprâncenele…dar, în primul rând, să privească cu subînțelesuri, sexual…și alta e ceea ce se petrecuse acum: el i-a răspuns la fel, de parcă și el făcea la fel…și doreau același lucru

Însă ea nu știa ce fac, în definitiv, cei care se culcă…sau fac sex unul cu altul…și dorea să afle. Doar atât! Pentru că nu știa că acest a afla are urmări ireparabile…după cum nu știa nici sora ei, cu care încercase să mimeze un act sexual…

Era cât pe-aci să le prindă mă-sa, „zgripțuroaica” (fiecare naș își are nașul!)…deși e o femeie la 45 de ani, selectă, care nu numai că cunoaște mirosul perversității…dar îl și practică. Pentru că ceea ce nu știu căprițele…este că mama lor…poate oricând să apară într-un pictorial erotic, ca cele pe care le văzuseră ele în revista clandestină (uitată pe șifonier sau lăsată expre, ca fetele să se maturizeze mai repede?), pentru că ea (ca și tatăl lor) e o libertină

Se culcă cu cine vrea…dacă iese ceva. Mă refer la mă-sa lor…La fel, ta-so, care joacă pe simandicosul respectabil, profită de tot felul de nemăritate și măritate (un fel de făcător de binecontra sex) pentru ca să le aprobe burse de studii în străinătate.

Era să le prindă…îmbrățișându-se, sărutându-se, cocoțându-se pe toacele mă-sii ca târfele de companie. Dar, până la urmă, ar fi fost un început bun…pentru că mă-sa dorea să le spună ea ce și cum…să nu învețe de la alții.

Într-o seară însă, prin luna iunie, a doua căpriță (de mică în concurență cu prima), s-a deschis la bluză…s-a făcut că îi cade ceva (o urmărea un coleg de clasă, pe care îl ațâțase să o facă)…și când s-a ridicat l-a lovit cu pieptul (în plină înflorire) și i-a zâmbit pervers. Acela însă i-a pus mâna pe piept…dar nu așa cum se aștepta ea…pentru că făcuse doar un pariu (unul de doi lei), cu un alt coleg…că îi va pune mâna murdară pe piept. Ei, celei de a doua căprițe…

Nimic sexual…în fața unei invitații sexuale, chiar dacă nu se gândea ea până acolo

Amintiri frustrante.

Amintiri care se sădesc, ca neghina, în caracterul viitoarei femei, și o fac să fie perversă…pe o femeie demnă și, invers, pe femeia demnă, cu un trup frumos și zvelt, toți să o considere o parașută.

Căprițele erau două prostuțe…Și bine că erau așa! Că încă scăpaseră până atunci…Aveau tot dreptul să fie neștiutoare, să fie protejate, să fie visătoare, cu ochii în lacrimi, poetici…și să nu mestece toată ziua cum să fugă de acasă…și cum să se călărească cu toți.

„E timp pentru toate!”, ar spune bătrânul, trecut prin multe, care a văzut cum se aprinde...și cum se stinge focul poftelor. Numai că ele doreau, cât mai repede, să nu mai fie copile…ci femei.

Și mă-sa lor făcuse la fel! Își pierduse fecioria cu un mucos, care o invitase la el să asculte muzică. A dat muzica tare…a închis ușa…nu era nimeni acasă…și a violat-o cu brutalitate.

Ce mai contează că mucosul a făcut  pușcărie…când ea a devenit femeie, cu forța, sub trupul indiferent al unui pervers? Pe cine interesează că de atunci, ea, mama căprițelor, a devenit o avidă de plăcere…și că nu își mai găsește satisfacția decât în brutalitate, în minciună, în mimarea fericirii?

Problemele sunt înăuntru. Trebuie să ți le deslușești. Și viața e o continuă deslușire a erorilor și a bucuriilor, a motivelor pentru care am făcut ceva…sau nu am făcut acel ceva, fără de care viața noastră arată cu totul altfel.

Ambele căprițe au cunoscut deliciul eșecului în materie de sex la liceu. Pe prima, cea cu veceul, au atras-o bărbații în vârstă. Și când spun în vârstă…spun că primul care s-a culcat cu ea era o binecunoscută haimana, un patron de restaurant, cu copii mari și chiar cu nepoți…și că totul s-a consumat într-un…veceu…

O băutură tare, două…poate și un drog…au făcut-o ca sângele ei să vrea…fără discernământ. Din sexul frumos și delicat pe care îl spera, la care visase, pe care și-l închipuise (măcar prima oară…pentru că prima oară…e ca în nicio altă dată), s-a ales cu miros de fecale…și cu trupul lui mătăhălos, care a luat-o pe la spate…și a zdrobit-o în zid.

Scurt…

Lacrimile, după

A doua căpriță însă, cu gusturi mai normale, îndrăgostită lulea de un coleg de la cealaltă clasă, n-a ascultat deloc de ce i se spunea, de ce i se tot repeta…și primul ei sex a însemnat boală, boală letală…pentru că „colegul” avea multe la activ.

Și acum stai și te întrebi: părinții trebuie să facă ceva pentru copiii lor, la timpul potrivit…sau doar să plângă după aceea, ca proștii, când nimic nu se mai poate îndrepta?

Prima căpriță a ajuns, după facultate, în Germania. De ce? Pentru că a vrut să trăiască pe cont propriu. Să uite! Mai ales să uite că, în anul trei, a doua căpriță…după atâta stat în spital…și suferință…a murit…O moarte jalnică, căpătată de la primul bărbat cu care s-a culcat în viața ei.

A vrut să uite…și, în același timp, să se piardă…Să își piardă urma…Pentru că și mă-sa a trecut la un alt bărbat, apoi la altul, stabilindu-se în cele din urmă la un pe moarte, pentru a-i păpa averea post-mortem

Ta-so, paradoxal, a fost suferindul familiei…pentru că s-a sinucis după ce și-a văzut fata murind. S-a aruncat în fața trenului…într-o noapte, pe o ploaie torențială…și nu i-au găsit decât o parte din trup…

O revistă porno…a distrus viața la două căprițe frumoase și grațioase, numite căprițe doar pentru că făceau multe pozne…și nu pentru că le-ar fi lipsit gingășia.

Răutățile pasagere…însă, adesea, sunt fatale.

O recitire atentă a Criticii rațiunii pure [11]

Prima parte, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a
***

Ideile transcendentale se ocupă „cu unitatea necondiționată a tuturor condițiilor în genere”, p. 304 și le împarte în 3 clase:

1. unitatea absolută (necondiționată) a subiectului gânditor;

2. unitatea absolută a seriei condițiilor fenomenului;

3. unitatea absolută a condiției tuturor obiectelor gândirii în genere, p. 304.

Adică unitatea gândirii, a înțelegerii fenomenelor și a ideilor.

*

„rațiunea pură nu se raportează niciodată de-a dreptul la obiecte, ci la conceptele intelectului despre ele”, p. 305.

„intelectul descinde de la sine de la condiție la condiționat”, p. 306.

„Ideile transcendentale nu servesc decât pentru a ne ridica în seria condițiilor până la necondiționat, adică până la principii”, p. 306. → Necondiționat = principii.

*

Rațiunea pură aduce, cu ajutorul ideilor transcendentale, toate cunoștințele într-un sistem, p. 306.

*

Frază surpriză: „A înainta de la cunoașterea de sine (a sufletului) la cunoașterea lumii și, cu ajutorul acesteia, la Ființa supremă [Dumnezeu] este un progres atât de natural, încât el pare asemănător înaintării logice a rațiunii de la premise la concluzie”, p. 306.

Pentru că cunoașterea de sine și a lumii sunt premisele pentru cunoașterea lui Dumnezeu. Dar cunoscând pe Dumnezeu tot mai mult ni se deschid orizonturi noi și în ceea ce privește cunoașterea de sine și a lumii.

Prima frază teologică a cărții, în concluzie.

*

În nota de la p. 306 se vorbește despre Metafizică și despre cele trei idei ale sale/ obiectul cercetării metafizice: Dumnezeu, libertate, nemurire.

*

Sofismul este un raționament fără premise empirice, pentru care nu avem niciun concept deși îi atribuim realitate obiectivă, p. 307-308.

Și sofismele, spune Kant, „sunt sofisticări nu ale oamenilor, ci ale rațiunii pure însăși, de care chiar cel mai înțelept dintre toți oamenii nu se poate elibera și eventual, după multă trudă, poate să evite eroarea, dar niciodată nu se poate elibera cu totul de aparență, care neîntrerupt îl hărțuiește și își râde de el”, p. 308.

*

Numește paralogism transcendental trecerea conceptului transcendental de subiect spre unitatea absolută a acestui subiect, p. 308.

Numește antinomie trecerea conceptului de unitate sintetică necondiționată, care e „un concept contradictoriu în sine”, spre concluzia exactității unității opuse, p. 308.

Numește „raționament dialectic ideal al rațiunii pure” trecerea de la lucruri pe care nu le cunoaștem după conceptul lor transcendental spre „o ființă a tuturor ființelor”, pe care o cunoaștem și mai puțin după conceptul ei transcendental, p. 308.

*

De a p. 309 începe discuția asupra „paralogismelor rațiunii pure”.

„Paralogismul logic constă în falsitatea unui raționament din punctul de vedere al formei” lui în indiferență totală față de conținutul său, p. 309.

Paralogismul transcendental însă duce „la raționamente false din punct de vedere formal”, p. 309.

*

Conceptul sau judecata „eu gândesc”, spune Kant, arată că „orice gândire aparține conștiinței”, p. 309. Până acum Kant nu a vorbit despre conștiință, ci numai despre intelect și rațiune.

*

Eu, întrucât gândesc, sunt un obiect al simțului intern și mă numesc suflet. Ceea ce este un obiect al simțurilor externe se numește corp”, p. 309.

Numai că trupul nu se percepe pe sine, ci sufletul își percepe trupul ca pe al său. Și când eu gândesc, nu gândesc numai despre suflet, ci despre mine ca om integral, alcătuit din trup și suflet.

Kant dorea să vorbească (sunt multe aluzii) despre suflet ca separat de trup. Ca o conștiință de sine care nu are de-a face cu trupul. De aceea vorbește adesea despre detașarea față de trup sau despre separarea minții de simțuri.

*

Kant declară psihologia rațională „o pretinsă știință, care a fost construită pe singura judecată: eu gândesc și al cărei temei sau a cărei lipsă de temei le putem cerceta”, p. 310.

*

Psihologia rațională are patru termeni pentru Kant:

Sufletul este

1. o substanță;

2. e simplu;

3. e unitar;

4. e în relație, p. 311.

*

Iar din atributul substanței simțul intern îl scoate pe cel al imaterialității, din simplitate scoate incoruptibilitatea, din identitatea unitară personalitatea și toate trei dau spiritualitatea sufletului, p. 311.

*

Și sufletul se află în relație, Ibidem.

*

Conștiința de sine, acest eu, nu e la Kant un concept real ci, mai degrabă, „o simplă conștiință care însoțește toate conceptele” umane, p. 312.

Iar conștiința de sine este pentru autorul nostru „o formă a reprezentării în genere” și nu „o reprezentare care distinge un obiect particular”, p. 312.

Însă nu cred că Kant avea despre sine, cum niciun om nu are despre sine, doar o conștiință de existență în general, ci el, ca toți de altfel, avem o conștiință particulară despre existență.

De aici și eforturile noastre pentru viață, pentru înțelegere, pentru împlinire personală: pentru că știm că ne împlinim prin modul particular al vieții și al faptelor noastre.

În concluzie: nu ne putem gândi existența în general ci particularizat. Nu putem să gândim despre noi distant, ca despre alții.

*

Judecata despre identitatea de sine este o judecată analitică, p. 315.

*

Și iarăși afirmă autorul, în mod fals, că „în intuiția internă noi nu avem nimic constant”, p. 319, ca și când noi am fi doar persoane cu sentimente, crezuri, idei fulgurante, care nu au nicio stabilitate internă.

*

Odată cu p. 320 respinge argumentul lui Mendelssohn despre „permanența sufletului”.

Însă Mendelssohn nu spunea altceva decât că sufletul, pentru că e simplu, nu se poate descompune și astfel nu poate dispărea, p. 320.

Lucru pe care teologia creștină îl mărturisește în mod neîncetat: sufletele nu dispar odată cu moartea fizică, pentru că sunt nemuritoare.

Însă Kant pledează nu pentru o nimicire a sufletului ci pentru „pierderea treptată a forțelor” sufletului, p. 321. Lucru pe care teologia protestantă îl spune prin presupusa stare de inconștiență a sufletului după moarte.

*

Concluzia lui Kant: „permanența sufletului ca simplu obiect al simțului intern rămâne nedovedită și chiar indemonstrabilă, deși permanența lui în viață…este clară în sine”, p. 322.

Însă se poate observa la Kant că el își imaginează simțul intern și simțul extern ca detașate de suflet, dacă calitățile sufletului sunt obiectele simțului intern.

Simțurile intern și extern fac parte din suflet sau sunt separate de el: aceasta e marea întrebare? Părerea mea e aceea că Kant nu avea o gândire clară despre suflet.

*

Și în nota p. 322 îl vedem pe Kant cum neagă posibilitatea gândirii sufletului după moarte: „se fixează cu încăpățânare pe poziția că în toate ipotezele lor nu li se poate arăta nicio contradicție (cum sunt toți aceia care cred în posibilitatea gândirii, chiar după încetarea vieții, deși nu au alt exemplu decât în intuițiile empirice din viața omenească)”.

Însă cei care cred în supraviețuirea/ nemurirea sufletului după moarte, dimpreună cu toate calitățile sale, o fac bazându-se pe Revelația dumnezeiască, care mărturisește acest lucru.

*

Și Kant neagă în nota de la p. 323 nașterea dinamică a sufletelor copiilor din cele ale părinților lor: „…ar produce sufletele copiilor printr-o asemenea diviziune dinamică a sufletelor părinților ca mărimi intensive, prin aceea că ele și-ar repara pierderea lor prin unirea cu o nouă materie de același fel. Departe de mine de a acorda cea mai mică valoare sau valabilitate acestor fantasmagorii”.

*

Potrivit procedeului analitic putem îmbina cele patru membre ale cunoașterii de sine: 1. Eu gândesc, 2. ca subiect, 3 simplu, 4. pentru că sunt identic cu mine în orice stare a gândirii mele, p. 325.

*

Și Kant își dă seama că materialismul nu poate explica faptul că omul este un subiect care gândește, p. 326. Paradoxal, Kant fiind văzut bine de regimul comunist, care populariza o ideologie materialistă.

*

Însă pentru el nici materialismul și nici spiritualismul nu pot explica existența umană, p. 326, fapt pentru care ajunge la o părere agnostică în ceea ce privește sufletul: „noi nu putem cunoaște nimic, în niciun mod, oricare ar fi el, despre natura sufletului nostru, care privește în genere posibilitatea existenței lui separate”, p. 326-327.

Însă noi putem cunoaște despre suflet și despre viața sufletului multe lucruri dacă acceptăm viața duhovnicească a oamenilor.

*

Însă spiritualismul era pentru Kant „lipsit de fundament în viață”, adică sub aspectul cunoașterii lui, p. 327. Și cum am putea să cunoaștem sufletul dacă nu vrem să cunoaștem viața sufletească și pe cea duhovnicească? Și cum să fie lipsit de fundament ceva pe care nu vrei să-l cunoști?

Anticiparea anticipării

Vorbim în critica literară românească numai despre fenomenul anticipării: scriitorii vechi îi anticipează pe romantici (uneori și pe moderniști!), romanticii îi anticipează pe moderniști, moderniștii pe postmoderniști, postmoderniștii, desigur, anticipează și ei ceea ce va urma și nu există încă.

Dar nu e nicio îndoială că anticipează…, chiar dacă nu își dau nici ei prea bine seama ce.

În esență, e foarte firesc să anticipeze, după cum e foarte firesc să preia ștafeta de la cei dinainte și să împrumute de la ei, din moment ce istoria e o înlănțuire de fapte și nu o derulare de epoci separate prin catastrofe naturale, care să le întrerupă comunicarea și interdependența.

Dar pe la noi nu e interesant decât jumătate din fenomen…Foarte rar și, mai ales, fugitiv, pomenim de cât de mult scriitorii sunt îndatorați epocilor anterioare și predecesorilor.

Ne e lene (lene căreia îi spun pe nume și Elvira Sorohan sau Manuela Tănăsescu) să ne transpunem în epoci trecute și preferăm să vină muntele la Mahomed și să reflecăm asupra unor opere mai mult sau mai puțin vechi în frontierele și după tabloidul gândirii noastre, când realitatea contextului lor creator ne rămâne de multe ori străină.

Ne e frică de trecut, când trecutul și tradiția nu înseamnă decât legitimare. Ne e teamă că tradiția noastră nu se sincronizează cu a Europei, așa încât preferăm să nu o mai amintim deloc.

Suntem o națiune de moderni, născuți în modernitate, care nu mai vor să mai audă de niciun fel de istorie, de vechime culturală sau literară.

Și mai bine: ne-am născut postmoderni, restul nu mai contează!

Suntem niște disperați care n-au timp nici să creeze, nici să se investigheze corect, pentru că se uită numai la ce se vinde pe piața europeană și americană, ca nu cumva să fim refuzați la export. Nici măcar nu ne dăm seama că s-ar putea să fim aplaudați și nu refuzați!

Dar mai vrem să fim și aplaudați imediat!

Niște pasionați de arhetipuri sau de orientalism (ca să mă exprim allegro) ca Brâncuși sau Eliade au cucerit Vestul fiindcă n-au stat să cântărească o mie de ani cât de mult ar putea să fie plăcuți sau acceptați în afară!

Dar noi n-avem timp să construim nimic pentru că ne dezicem de orice balast tradiționalist, suntem permanent la start și niciodată în interiorul unui proces cultural și literar care să se deruleze normal și coerent.

Dacă Lovinescu vroia ca literatura română să înceapă în secolul XIX, eu zic că mai bine ar fi să considerăm că n-a început încă

Mai bine: o să demareze, cândva, când ne vom sincroniza absolut impecabil. Când nu vom mai exista ca identitate.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno