Vorbim în critica literară românească numai despre fenomenul anticipării: scriitorii vechi îi anticipează pe romantici (uneori și pe moderniști!), romanticii îi anticipează pe moderniști, moderniștii pe postmoderniști, postmoderniștii, desigur, anticipează și ei ceea ce va urma și nu există încă.

Dar nu e nicio îndoială că anticipează…, chiar dacă nu își dau nici ei prea bine seama ce.

În esență, e foarte firesc să anticipeze, după cum e foarte firesc să preia ștafeta de la cei dinainte și să împrumute de la ei, din moment ce istoria e o înlănțuire de fapte și nu o derulare de epoci separate prin catastrofe naturale, care să le întrerupă comunicarea și interdependența.

Dar pe la noi nu e interesant decât jumătate din fenomen…Foarte rar și, mai ales, fugitiv, pomenim de cât de mult scriitorii sunt îndatorați epocilor anterioare și predecesorilor.

Ne e lene (lene căreia îi spun pe nume și Elvira Sorohan sau Manuela Tănăsescu) să ne transpunem în epoci trecute și preferăm să vină muntele la Mahomed și să reflecăm asupra unor opere mai mult sau mai puțin vechi în frontierele și după tabloidul gândirii noastre, când realitatea contextului lor creator ne rămâne de multe ori străină.

Ne e frică de trecut, când trecutul și tradiția nu înseamnă decât legitimare. Ne e teamă că tradiția noastră nu se sincronizează cu a Europei, așa încât preferăm să nu o mai amintim deloc.

Suntem o națiune de moderni, născuți în modernitate, care nu mai vor să mai audă de niciun fel de istorie, de vechime culturală sau literară.

Și mai bine: ne-am născut postmoderni, restul nu mai contează!

Suntem niște disperați care n-au timp nici să creeze, nici să se investigheze corect, pentru că se uită numai la ce se vinde pe piața europeană și americană, ca nu cumva să fim refuzați la export. Nici măcar nu ne dăm seama că s-ar putea să fim aplaudați și nu refuzați!

Dar mai vrem să fim și aplaudați imediat!

Niște pasionați de arhetipuri sau de orientalism (ca să mă exprim allegro) ca Brâncuși sau Eliade au cucerit Vestul fiindcă n-au stat să cântărească o mie de ani cât de mult ar putea să fie plăcuți sau acceptați în afară!

Dar noi n-avem timp să construim nimic pentru că ne dezicem de orice balast tradiționalist, suntem permanent la start și niciodată în interiorul unui proces cultural și literar care să se deruleze normal și coerent.

Dacă Lovinescu vroia ca literatura română să înceapă în secolul XIX, eu zic că mai bine ar fi să considerăm că n-a început încă

Mai bine: o să demareze, cândva, când ne vom sincroniza absolut impecabil. Când nu vom mai exista ca identitate.

Did you like this? Share it: