O recitire atentă a Criticii rațiunii pure [11]
Prima parte, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a…
***
Ideile transcendentale se ocupă „cu unitatea necondiționată a tuturor condițiilor în genere”, p. 304 și le împarte în 3 clase:
1. unitatea absolută (necondiționată) a subiectului gânditor;
2. unitatea absolută a seriei condițiilor fenomenului;
3. unitatea absolută a condiției tuturor obiectelor gândirii în genere, p. 304.
Adică unitatea gândirii, a înțelegerii fenomenelor și a ideilor.
*
„rațiunea pură nu se raportează niciodată de-a dreptul la obiecte, ci la conceptele intelectului despre ele”, p. 305.
„intelectul descinde de la sine de la condiție la condiționat”, p. 306.
„Ideile transcendentale nu servesc decât pentru a ne ridica în seria condițiilor până la necondiționat, adică până la principii”, p. 306. → Necondiționat = principii.
*
Rațiunea pură aduce, cu ajutorul ideilor transcendentale, toate cunoștințele într-un sistem, p. 306.
*
Frază surpriză: „A înainta de la cunoașterea de sine (a sufletului) la cunoașterea lumii și, cu ajutorul acesteia, la Ființa supremă [Dumnezeu] este un progres atât de natural, încât el pare asemănător înaintării logice a rațiunii de la premise la concluzie”, p. 306.
Pentru că cunoașterea de sine și a lumii sunt premisele pentru cunoașterea lui Dumnezeu. Dar cunoscând pe Dumnezeu tot mai mult ni se deschid orizonturi noi și în ceea ce privește cunoașterea de sine și a lumii.
Prima frază teologică a cărții, în concluzie.
*
În nota de la p. 306 se vorbește despre Metafizică și despre cele trei idei ale sale/ obiectul cercetării metafizice: Dumnezeu, libertate, nemurire.
*
Sofismul este un raționament fără premise empirice, pentru care nu avem niciun concept deși îi atribuim realitate obiectivă, p. 307-308.
Și sofismele, spune Kant, „sunt sofisticări nu ale oamenilor, ci ale rațiunii pure însăși, de care chiar cel mai înțelept dintre toți oamenii nu se poate elibera și eventual, după multă trudă, poate să evite eroarea, dar niciodată nu se poate elibera cu totul de aparență, care neîntrerupt îl hărțuiește și își râde de el”, p. 308.
*
Numește paralogism transcendental trecerea conceptului transcendental de subiect spre unitatea absolută a acestui subiect, p. 308.
Numește antinomie trecerea conceptului de unitate sintetică necondiționată, care e „un concept contradictoriu în sine”, spre concluzia exactității unității opuse, p. 308.
Numește „raționament dialectic ideal al rațiunii pure” trecerea de la lucruri pe care nu le cunoaștem după conceptul lor transcendental spre „o ființă a tuturor ființelor”, pe care o cunoaștem și mai puțin după conceptul ei transcendental, p. 308.
*
De a p. 309 începe discuția asupra „paralogismelor rațiunii pure”.
„Paralogismul logic constă în falsitatea unui raționament din punctul de vedere al formei” lui în indiferență totală față de conținutul său, p. 309.
Paralogismul transcendental însă duce „la raționamente false din punct de vedere formal”, p. 309.
*
Conceptul sau judecata „eu gândesc”, spune Kant, arată că „orice gândire aparține conștiinței”, p. 309. Până acum Kant nu a vorbit despre conștiință, ci numai despre intelect și rațiune.
*
„Eu, întrucât gândesc, sunt un obiect al simțului intern și mă numesc suflet. Ceea ce este un obiect al simțurilor externe se numește corp”, p. 309.
Numai că trupul nu se percepe pe sine, ci sufletul își percepe trupul ca pe al său. Și când eu gândesc, nu gândesc numai despre suflet, ci despre mine ca om integral, alcătuit din trup și suflet.
Kant dorea să vorbească (sunt multe aluzii) despre suflet ca separat de trup. Ca o conștiință de sine care nu are de-a face cu trupul. De aceea vorbește adesea despre detașarea față de trup sau despre separarea minții de simțuri.
*
Kant declară psihologia rațională „o pretinsă știință, care a fost construită pe singura judecată: eu gândesc și al cărei temei sau a cărei lipsă de temei le putem cerceta”, p. 310.
*
Psihologia rațională are patru termeni pentru Kant:
Sufletul este
1. o substanță;
2. e simplu;
3. e unitar;
4. e în relație, p. 311.
*
Iar din atributul substanței simțul intern îl scoate pe cel al imaterialității, din simplitate scoate incoruptibilitatea, din identitatea unitară personalitatea și toate trei dau spiritualitatea sufletului, p. 311.
*
Și sufletul se află în relație, Ibidem.
*
Conștiința de sine, acest eu, nu e la Kant un concept real ci, mai degrabă, „o simplă conștiință care însoțește toate conceptele” umane, p. 312.
Iar conștiința de sine este pentru autorul nostru „o formă a reprezentării în genere” și nu „o reprezentare care distinge un obiect particular”, p. 312.
Însă nu cred că Kant avea despre sine, cum niciun om nu are despre sine, doar o conștiință de existență în general, ci el, ca toți de altfel, avem o conștiință particulară despre existență.
De aici și eforturile noastre pentru viață, pentru înțelegere, pentru împlinire personală: pentru că știm că ne împlinim prin modul particular al vieții și al faptelor noastre.
În concluzie: nu ne putem gândi existența în general ci particularizat. Nu putem să gândim despre noi distant, ca despre alții.
*
Judecata despre identitatea de sine este o judecată analitică, p. 315.
*
Și iarăși afirmă autorul, în mod fals, că „în intuiția internă noi nu avem nimic constant”, p. 319, ca și când noi am fi doar persoane cu sentimente, crezuri, idei fulgurante, care nu au nicio stabilitate internă.
*
Odată cu p. 320 respinge argumentul lui Mendelssohn despre „permanența sufletului”.
Însă Mendelssohn nu spunea altceva decât că sufletul, pentru că e simplu, nu se poate descompune și astfel nu poate dispărea, p. 320.
Lucru pe care teologia creștină îl mărturisește în mod neîncetat: sufletele nu dispar odată cu moartea fizică, pentru că sunt nemuritoare.
Însă Kant pledează nu pentru o nimicire a sufletului ci pentru „pierderea treptată a forțelor” sufletului, p. 321. Lucru pe care teologia protestantă îl spune prin presupusa stare de inconștiență a sufletului după moarte.
*
Concluzia lui Kant: „permanența sufletului ca simplu obiect al simțului intern rămâne nedovedită și chiar indemonstrabilă, deși permanența lui în viață…este clară în sine”, p. 322.
Însă se poate observa la Kant că el își imaginează simțul intern și simțul extern ca detașate de suflet, dacă calitățile sufletului sunt obiectele simțului intern.
Simțurile intern și extern fac parte din suflet sau sunt separate de el: aceasta e marea întrebare? Părerea mea e aceea că Kant nu avea o gândire clară despre suflet.
*
Și în nota p. 322 îl vedem pe Kant cum neagă posibilitatea gândirii sufletului după moarte: „se fixează cu încăpățânare pe poziția că în toate ipotezele lor nu li se poate arăta nicio contradicție (cum sunt toți aceia care cred în posibilitatea gândirii, chiar după încetarea vieții, deși nu au alt exemplu decât în intuițiile empirice din viața omenească)”.
Însă cei care cred în supraviețuirea/ nemurirea sufletului după moarte, dimpreună cu toate calitățile sale, o fac bazându-se pe Revelația dumnezeiască, care mărturisește acest lucru.
*
Și Kant neagă în nota de la p. 323 nașterea dinamică a sufletelor copiilor din cele ale părinților lor: „…ar produce sufletele copiilor printr-o asemenea diviziune dinamică a sufletelor părinților ca mărimi intensive, prin aceea că ele și-ar repara pierderea lor prin unirea cu o nouă materie de același fel. Departe de mine de a acorda cea mai mică valoare sau valabilitate acestor fantasmagorii”.
*
Potrivit procedeului analitic putem îmbina cele patru membre ale cunoașterii de sine: 1. Eu gândesc, 2. ca subiect, 3 simplu, 4. pentru că sunt identic cu mine în orice stare a gândirii mele, p. 325.
*
Și Kant își dă seama că materialismul nu poate explica faptul că omul este un subiect care gândește, p. 326. Paradoxal, Kant fiind văzut bine de regimul comunist, care populariza o ideologie materialistă.
*
Însă pentru el nici materialismul și nici spiritualismul nu pot explica existența umană, p. 326, fapt pentru care ajunge la o părere agnostică în ceea ce privește sufletul: „noi nu putem cunoaște nimic, în niciun mod, oricare ar fi el, despre natura sufletului nostru, care privește în genere posibilitatea existenței lui separate”, p. 326-327.
Însă noi putem cunoaște despre suflet și despre viața sufletului multe lucruri dacă acceptăm viața duhovnicească a oamenilor.
*
Însă spiritualismul era pentru Kant „lipsit de fundament în viață”, adică sub aspectul cunoașterii lui, p. 327. Și cum am putea să cunoaștem sufletul dacă nu vrem să cunoaștem viața sufletească și pe cea duhovnicească? Și cum să fie lipsit de fundament ceva pe care nu vrei să-l cunoști?