Încercări surprinzătoare

Lua cartea în mână, încerca să citească două rânduri…și iar își aducea aminte că afară e mai bine decât în casă, că în apă e mai rece decât în casă, că învățătura e o tortură…dacă patru ani nu a învățat nimic iar acum vrea să ia BAC-ul în toamnă.

Își muncea creierii.

Își muncea creierii…și tu, ca mamă, că na, ești sensibilă…te uitai la el și îți ziceai: „vai, puiul mamei, cu ce muncă îl muncește Băsescu. Că, da, Băsescu e de vină că copilul meu a luat nota 2 și nu nota 10! De ce tocmai anul ăsta să pună camere…și anul trecut n-a pus. Că n-a pus camere decât anul acesta…an fatal…2011”.

În mod indubitabil statul pe net e mai dulce decât statul cu nasul în carte. Căci cartea, cu multe litere…și cu înțelesuri dincolo de litere…trebuie reprodusă pe foaia de examen. Și, la urma urmei, de unde să știu eu cât să reproduc pe foaie…și cu ce culoare să scriu…și în ce fel să folosesc verbele…și câte puncte să pun?

Însă, în afară de toate astea, mai e și canicula…Cum să înveți la 40 de grade la umbră?! Și mai ales, mă gândesc că iar îmi va tremura picioarele…și îmi va asuda mâinile…că am transpirat mult data trecută…

Mă tot uitam la profesoara aia tânără, cu rochia ei cu volănașe, care întrevedea tot felul…de ecuații și de verbe…unele mai tranzitive decât altele…

Ce să fac? Cum să scap de nenorocirea asta?! Că nu mai merge cu copiatul. Ne buzunăresc ca la poliție. Și ochiul din perete e necruțător

Am să învăț…Dar cu ce să încep?

Îi înțeleg emoțiile. Îi înțeleg însă și imaturitatea.

Înțeleg că ori nu știe că viața nu te iartă dacă ești prost cu tine…ori nu vrea să știe că toate se fac la timpul lor și că timpul nu se mai întoarce.

„Din clasa mea mai sunt doar eu…în situația asta. Eu, prostul clasei…Bine că s-a făcut tevatură la TV și mai pot să scot capul în lume…Că aici, la noi, mândria e mai tare decât sărăcia…”.

Madam Geta, sensibilă, mai mereu delicată…îi mai pune câte un sirop (făcut chiar de ea!), cu cuburi de gheață. Și îi mai schimbă prosoapele…

Curge de pe el…neștiința…

Învață…și iar învață…și totuși nu reușește să însăileze niște fraze, niște expuneri, măcar niște pledoarii de trecere a examenului…

Că la televizor și pe net oamenii știu să vorbească…și când îi citești parcă știi ce spun…dar e greu cu reprodusul.

Și înțelese, o, ce clipă: că nefolosirea minții pe fiecare zi te face un tont care nu știe să folosească, în mod coerent, cuvintele. Că mintea trebuie unsă cu citiri, cu vorbiri, cu dialoguri…pentru ca să nu scârțâie din balamale ca o ușă hodorogită.

Îi veni să își dea cu apă pe față. Chiar să zbiere. Și pentru că se precipită…Geta, parcă înlemni pe scaunul din sufragerie..pentru că ea credea că o să se sinucidă…și nu că merge să se spele…pentru că era bucuros.

Dar el îi spuse, cu mândrie, că totul va fi bine!

Geta se liniști. Așa dulce, cum o știm toți, o poți confunda cu o înghețată cu fructe de pădure.

Certuri

Nu se lăsa convins de nimeni că ceea ce el numea rugăciune se numea mai mult imaginație. Sau, și mai corect spus, imaginare de sine. Pentru că aștepta ca, de fiecare dată, să simtă ceva, să vadă ceva, să aibă un semn, să primească ceva…dar niciodată să fie altul. Și tocmai acesta a fost motivul (dureros, șfichiuitor) care l-a determinat să își închidă auzul…când Părintele îi spunea că important în rugăciune este ce decizie iei ca să te schimbi…și nu multul rugăciunilor.

„Cum adică să mă schimb?! Pentru că de fiecare dată eu caut schimbarea…Nu înseamnă să simți ceva, să vezi ceva, să primești ceva…o schimbare?”.

Părintele îi înțelegea nedumerirea. Nici el nu înțelesese, la rândul lui, când era de vârsta lui, diferența dintre decizie și act. Pentru că te poți ruga, poți citi despre rugăciune, te poți simți bine rugându-te…dar să nu iei niciodată decizia de a te schimba radical, potrivit cuvintelor rugăciunii.

Pentru că rugăciunea nu e un act, ci o stare.

Dacă e doar un act, o faci, aștepți ceva…iese sau nu iese…și atât! Punct. Rugăciunea ca act e o poezie, e o rugăminte, o ceartă, o nedumerire. E o ieșire în fața lui Dumnezeu, Căruia îi spui ce vrei, cum vrei, cum poți, cum te duce capul, inima, vârsta…și pleci…

Te rogi…și treci la altceva…pentru că nu ai înțeles că rugăciunea e stare, e un continuu, cu mai accentuată sau mai puțin accentuată stare în fața Lui, dar care nu se termină niciodată.

Și aici, când stai în fața Lui nu mai ceri…ci reziști.

Și poți să reziști în fața frumuseții, a sfințeniei, a bunătății lui Dumnezeu?!

Acesta fu motivul pentru care Părintele îi spuse să nu mai ceară ceea ce știe să ceară…ci să Îl lase pe Dumnezeu să îi spună despre ceea ce nu știe încă să ceară…sau să aștepte

Pentru că el se plăcea pe sine rugându-se, își găsea bucuria în sine…și nu în El, Care e o bucurie continuă și nu pasageră.

Nu dorea să accepte că rugăciunea trebuie să lase urmări convertitoare…sau să fie un mod continuu de a fi în relație…și nu o raportare utilitaristă la Dumnezeu.

O recitire atentă a Criticii rațiunii pure [12]

Prima parte, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a
***

Și Kant spune că nu trebuie să ne irosim timpul pentru „a da un răspuns mulțumior la întrebările pline de curiozitate care depășesc această viață [adică despre viața de după moarte n.n.]” și în locul unei speculații extravagante infructuoase ne cere să avem „o fecundă folosire practică” a rațiunii, p. 327.

Pe scurt: ne cere să nu ne interesăm de lucruri care depășesc înțelegerea noastră curentă.

Însă aruncarea vieții duhovnicești și a celei veșnice în indiferență înseamnă desființarea scopului acestei vieți, care este desăvârșirea personală și, odată cu moartea, trecerea în veșnicie.

*

Și în acest mod agnostic, prin care nu îl interesează sufletul și nici veșnicia, Kant renunță la cunoașterea principală a omului, cea despre sine și despre viața sa sufletească și duhovnicească, și se rezumă numai la constatări empirice și intelectuale comune.

*

Persoana e pentru autorul nostru conștiența de identitatea numerică a eului propriu, p. 334.

Identitatea persoanei se găsește…[în mod] inevitabil în propria mea conștiință”, p. 336.

*

Despre conștiința legii morale vorbește prima dată în p. 337.

*

Autorul spune în p. 339 că judecata anticilor cum că „totul este curgător și nimic în lume nu e permanent și nu durează” nu e valabilă pentru substanțe dar ea nu e respinsă „de unitatea conștiinței de sine”.

Și Kant vrea să dovedească „substanțialitatea sufletului”, p. 339.

*

El distinge între „idealismul transcendental” și „idealismul empiric”, p. 342.

Idealismul transcendental consideră fenomenele ca reprezentări și nu ca lucruri în sine, iar timpul și spațiul sunt „forme sensibile ale intuiției noastre”, Ibidem.

Realismul transcendental consideră timpul și spațiul ca „ceva dat în sine (independent de sensibilitatea noastră)”, p. 342.

Însă timpul și spațiul sunt realități în sine, care nu țin de existența noastră personală, dar sunt două dintre coordonatele vieții de care numai noi, oamenii, suntem conștienți și ne folosim de ele în mod constructiv.

Kant vrea să vadă doar forma subiectivă/ apercepția subiectivă a timpului și a spațiului, în sensul a ceea ce sunt ele pentru noi, pentru că vrea să vadă totul fenomenologic…și să excludă cunoașterea de sine a sufletului sau a lucrurilor.

De aceea tot pistonează el pe lucrurile în sine, pe care le declară drept realități care nu se pot cunoaște. Și până la urmă toată cunoașterea devine iluzorie

*

Kant afirmă și existența de sine și reprezentările sale vizavi de lumea exterioară sieși, p. 343. Numai că el nu dă lucrurilor exterioare calități reale ci doar fenomenologice, ele fiind „nimic altceva decât un mod al reprezentărilor mele”, p. 343.

E ceea ce fac pictorii, în mod practic: dau o percepție personală a lumii din jur, fapt pentru care la unul calul poate să aibă capul mai mare decât corpul sau să aibă culoarea roz…în loc de negru.

Fiecare pictează cum vrea natura…indiferent de cât de departe sunt de o fotografie fidelă a naturii.

Însă pentru ca să ai o viziune personală despre existență trebuie ca lucrurile din jurul tău să fie într-un anume fel și nu într-o mie de feluri.

*

Și cu toate că avem doar reprezentări ale lucrurilor exterioare nouă, pentru Kant ele sunt „o dovadă suficientă a realității lor”, p. 343.

Drept urmare, idealistul transcendental, cum se declară el, „este un realist empiric și [el] recunoaște materiei, ca fenomen, o realitate care nu are nevoie să fie dedusă, ci este percepută nemijlocit”, p. 343. Însă materia e percepută fenomenologic și nu realist.

Pentru că, spune el: „materia, cu toate formele și schimbările ei, nu sunt altceva decât simple fenomene, adică reprezentări în noi, de a căror realitate suntem nemijlocit conștienți”, p. 343.

*

Și Kant desființează orice realitate de sine a spațiului și a timpului, dedicându-se unei perspective strict subiectiviste asupra existenței, afirmând că „spațiul și timpul nu se găsesc decât în noi”, p. 334.

*

Din nou se pronunță pentru instabilitatea continuă a sufletului: „Căci în ceea ce numim noi suflet totul este în curgere continuă și nu este nimic permanent, afară doar (dacă vrem cu orice preț) de eu”, p. 349.

Însă nici eul propriu nu-l înțelege decât ca pe „simpla formă a conștiinței” de sine, p. 349, după cum a afirmat și mai înainte.

*

Autorul spune că nu putem găsi un răspuns la întrebarea „cum este posibilă într-un subiect gânditor în genere o intuiție externă”, p. 355. Ea e proprie sufletului, pentru că percepem nemijlocit lucrurile din afara noastră prin intermediul simțurilor.

*

Conceptele cosmologice sunt pentru Kant „toate ideile transcendentale”, p. 364. Însă „ideile transcendentale nu vor fi altceva decât categorii extinse până la necondiționat”, p. 365, adică atribuții ale intelectului și nu ale rațiunii.

*

Lume = „în sens transcendental [înseamnă] totalitatea absolută a ansamblului lucrurilor existente”, p. 371.

*

Antitetica transcendentală este o cercetare asupra antinomiei rațiunii pure, asupra cauzelor și [a] rezultatului ei”, p. 372.

*

Însă Kant numește judecăți sofistice rezultatele reflecției care depășesc experiența comună, p. 372. Prin această catalogare nefastă orice ne depășește în înțelegere poate fi socotit o inepție. Numai că plafonarea la experiența comună și starea între limite autoimpuse ale rațiunii înseamnă a vedea sofistic realitatea și posibilitățile noastre de a o înțelege.

*

Pentru prima dată Kant vorbește despre cunoașterea limitată a omului: „Antinomia care se revelează în aplicarea legilor, este, pentru înțelepciunea noastră limitată, cea mai bună piatră de încercare a nomoteticii, pentru a face prin aceasta atentă rațiunea, care în speculație abstractă nu observă ușor pașii greșiți asupra momentelor în determinarea principiilor ei”, p. 374.

*

„În filosofia experimentală, o îndoială provizorie poate fi desigur utilă”, p. 374.