Certuri

Nu se lăsa convins de nimeni că ceea ce el numea rugăciune se numea mai mult imaginație. Sau, și mai corect spus, imaginare de sine. Pentru că aștepta ca, de fiecare dată, să simtă ceva, să vadă ceva, să aibă un semn, să primească ceva…dar niciodată să fie altul. Și tocmai acesta a fost motivul (dureros, șfichiuitor) care l-a determinat să își închidă auzul…când Părintele îi spunea că important în rugăciune este ce decizie iei ca să te schimbi…și nu multul rugăciunilor.

„Cum adică să mă schimb?! Pentru că de fiecare dată eu caut schimbarea…Nu înseamnă să simți ceva, să vezi ceva, să primești ceva…o schimbare?”.

Părintele îi înțelegea nedumerirea. Nici el nu înțelesese, la rândul lui, când era de vârsta lui, diferența dintre decizie și act. Pentru că te poți ruga, poți citi despre rugăciune, te poți simți bine rugându-te…dar să nu iei niciodată decizia de a te schimba radical, potrivit cuvintelor rugăciunii.

Pentru că rugăciunea nu e un act, ci o stare.

Dacă e doar un act, o faci, aștepți ceva…iese sau nu iese…și atât! Punct. Rugăciunea ca act e o poezie, e o rugăminte, o ceartă, o nedumerire. E o ieșire în fața lui Dumnezeu, Căruia îi spui ce vrei, cum vrei, cum poți, cum te duce capul, inima, vârsta…și pleci…

Te rogi…și treci la altceva…pentru că nu ai înțeles că rugăciunea e stare, e un continuu, cu mai accentuată sau mai puțin accentuată stare în fața Lui, dar care nu se termină niciodată.

Și aici, când stai în fața Lui nu mai ceri…ci reziști.

Și poți să reziști în fața frumuseții, a sfințeniei, a bunătății lui Dumnezeu?!

Acesta fu motivul pentru care Părintele îi spuse să nu mai ceară ceea ce știe să ceară…ci să Îl lase pe Dumnezeu să îi spună despre ceea ce nu știe încă să ceară…sau să aștepte…

Pentru că el se plăcea pe sine rugându-se, își găsea bucuria în sine…și nu în El, Care e o bucurie continuă și nu pasageră.

Nu dorea să accepte că rugăciunea trebuie să lase urmări convertitoare…sau să fie un mod continuu de a fi în relație…și nu o raportare utilitaristă la Dumnezeu.