Prima parte, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a
***

Și Kant spune că nu trebuie să ne irosim timpul pentru „a da un răspuns mulțumior la întrebările pline de curiozitate care depășesc această viață [adică despre viața de după moarte n.n.]” și în locul unei speculații extravagante infructuoase ne cere să avem „o fecundă folosire practică” a rațiunii, p. 327.

Pe scurt: ne cere să nu ne interesăm de lucruri care depășesc înțelegerea noastră curentă.

Însă aruncarea vieții duhovnicești și a celei veșnice în indiferență înseamnă desființarea scopului acestei vieți, care este desăvârșirea personală și, odată cu moartea, trecerea în veșnicie.

*

Și în acest mod agnostic, prin care nu îl interesează sufletul și nici veșnicia, Kant renunță la cunoașterea principală a omului, cea despre sine și despre viața sa sufletească și duhovnicească, și se rezumă numai la constatări empirice și intelectuale comune.

*

Persoana e pentru autorul nostru conștiența de identitatea numerică a eului propriu, p. 334.

Identitatea persoanei se găsește…[în mod] inevitabil în propria mea conștiință”, p. 336.

*

Despre conștiința legii morale vorbește prima dată în p. 337.

*

Autorul spune în p. 339 că judecata anticilor cum că „totul este curgător și nimic în lume nu e permanent și nu durează” nu e valabilă pentru substanțe dar ea nu e respinsă „de unitatea conștiinței de sine”.

Și Kant vrea să dovedească „substanțialitatea sufletului”, p. 339.

*

El distinge între „idealismul transcendental” și „idealismul empiric”, p. 342.

Idealismul transcendental consideră fenomenele ca reprezentări și nu ca lucruri în sine, iar timpul și spațiul sunt „forme sensibile ale intuiției noastre”, Ibidem.

Realismul transcendental consideră timpul și spațiul ca „ceva dat în sine (independent de sensibilitatea noastră)”, p. 342.

Însă timpul și spațiul sunt realități în sine, care nu țin de existența noastră personală, dar sunt două dintre coordonatele vieții de care numai noi, oamenii, suntem conștienți și ne folosim de ele în mod constructiv.

Kant vrea să vadă doar forma subiectivă/ apercepția subiectivă a timpului și a spațiului, în sensul a ceea ce sunt ele pentru noi, pentru că vrea să vadă totul fenomenologic…și să excludă cunoașterea de sine a sufletului sau a lucrurilor.

De aceea tot pistonează el pe lucrurile în sine, pe care le declară drept realități care nu se pot cunoaște. Și până la urmă toată cunoașterea devine iluzorie

*

Kant afirmă și existența de sine și reprezentările sale vizavi de lumea exterioară sieși, p. 343. Numai că el nu dă lucrurilor exterioare calități reale ci doar fenomenologice, ele fiind „nimic altceva decât un mod al reprezentărilor mele”, p. 343.

E ceea ce fac pictorii, în mod practic: dau o percepție personală a lumii din jur, fapt pentru care la unul calul poate să aibă capul mai mare decât corpul sau să aibă culoarea roz…în loc de negru.

Fiecare pictează cum vrea natura…indiferent de cât de departe sunt de o fotografie fidelă a naturii.

Însă pentru ca să ai o viziune personală despre existență trebuie ca lucrurile din jurul tău să fie într-un anume fel și nu într-o mie de feluri.

*

Și cu toate că avem doar reprezentări ale lucrurilor exterioare nouă, pentru Kant ele sunt „o dovadă suficientă a realității lor”, p. 343.

Drept urmare, idealistul transcendental, cum se declară el, „este un realist empiric și [el] recunoaște materiei, ca fenomen, o realitate care nu are nevoie să fie dedusă, ci este percepută nemijlocit”, p. 343. Însă materia e percepută fenomenologic și nu realist.

Pentru că, spune el: „materia, cu toate formele și schimbările ei, nu sunt altceva decât simple fenomene, adică reprezentări în noi, de a căror realitate suntem nemijlocit conștienți”, p. 343.

*

Și Kant desființează orice realitate de sine a spațiului și a timpului, dedicându-se unei perspective strict subiectiviste asupra existenței, afirmând că „spațiul și timpul nu se găsesc decât în noi”, p. 334.

*

Din nou se pronunță pentru instabilitatea continuă a sufletului: „Căci în ceea ce numim noi suflet totul este în curgere continuă și nu este nimic permanent, afară doar (dacă vrem cu orice preț) de eu”, p. 349.

Însă nici eul propriu nu-l înțelege decât ca pe „simpla formă a conștiinței” de sine, p. 349, după cum a afirmat și mai înainte.

*

Autorul spune că nu putem găsi un răspuns la întrebarea „cum este posibilă într-un subiect gânditor în genere o intuiție externă”, p. 355. Ea e proprie sufletului, pentru că percepem nemijlocit lucrurile din afara noastră prin intermediul simțurilor.

*

Conceptele cosmologice sunt pentru Kant „toate ideile transcendentale”, p. 364. Însă „ideile transcendentale nu vor fi altceva decât categorii extinse până la necondiționat”, p. 365, adică atribuții ale intelectului și nu ale rațiunii.

*

Lume = „în sens transcendental [înseamnă] totalitatea absolută a ansamblului lucrurilor existente”, p. 371.

*

Antitetica transcendentală este o cercetare asupra antinomiei rațiunii pure, asupra cauzelor și [a] rezultatului ei”, p. 372.

*

Însă Kant numește judecăți sofistice rezultatele reflecției care depășesc experiența comună, p. 372. Prin această catalogare nefastă orice ne depășește în înțelegere poate fi socotit o inepție. Numai că plafonarea la experiența comună și starea între limite autoimpuse ale rațiunii înseamnă a vedea sofistic realitatea și posibilitățile noastre de a o înțelege.

*

Pentru prima dată Kant vorbește despre cunoașterea limitată a omului: „Antinomia care se revelează în aplicarea legilor, este, pentru înțelepciunea noastră limitată, cea mai bună piatră de încercare a nomoteticii, pentru a face prin aceasta atentă rațiunea, care în speculație abstractă nu observă ușor pașii greșiți asupra momentelor în determinarea principiilor ei”, p. 374.

*

„În filosofia experimentală, o îndoială provizorie poate fi desigur utilă”, p. 374.

Did you like this? Share it: