Prima parte, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a
***

Kant susținea că „existența a ceva absolut simplu nu poate fi dovedită de nicio experiență sau percepție, nici externă, nici internă” și că, în consecință, „absolut simplul nu este decât o idee” și nu o realitate, p. 383.

La fel, era de părere că spațiul nu e un compositum, ci un totum „fiindcă părțile lui sunt posibile numai în întreg și nu [se explică] întregul prin părți”-le lui componente, p. 384.

*

Putem merge de la compus spre simplu numai în cazul lucrurilor reale, p. 384.

*

Autorul numea punctul matematic drept „limita unui spațiu”, p. 385.

*

Ideile transcendentale prezintă „simplicitatea absolută a substanței”, p. 387.

*

Conștiința de sine este indivizibilă, p. 389.

*

Libertatea transcendentală este…contrară legii cauzale”, p. 391.

*

Primul motor/ cauză, p. 394.

*

Respinge argumentul cosmologic, p. 396.

*

„pretențiile strălucite ale rațiunii”, p. 401; „idei sublime”, Ibidem.

*

Matematica = „această mândrie a rațiunii omenești”, p. 401.

*

Dorea „o domnie calmă, durabilă, a rațiunii asupra intelectului și a simțurilor”, p. 402, lucrul cel mai de dorit pentru om.

*

Kant recunoaște: „Că lumea are un început, că eul meu gânditor are o natură simplă și de aceea incoruptibilă, că el este în același timp liber în acțiunile lui voluntare și deasupra constrângerii naturii și că, în sfârșit, toată ordinea lucrurilor, care constituie lumea, descinde dintr-o Ființă primă, de la care totul își împrumută unitatea și înlănțuirea în acord cu scopurile: acestea sunt tot atâtea pietre fundamentale ale moralei și religiei. Antiteza le răpește toate aceste suporturi sau cel puțin pare a ni le răpi”, p. 403.

*

Altă recunoaștere cinstită: O Ființă supremă/ Dumnezeu dă omului „un sentiment de comoditate și totodată un punct fix, pentru a lega de el firul călăuzitor al pașilor lui, pe când, dimpotrivă, în urcușul fără răgaz de la condiționat la necondiționat, mereu cu un picior în aer, el nu poate găsi nicio plăcere”, p. 403-404. Nu e plăcută căutarea continuă a unei Realități necondiționate.

*

O a treia recunoaștere a disoluției omului și a filosofiei dacă nu avem un Creator: „Dacă nu există o Ființă primă, distinctă de lume, dacă lumea este fără început și deci și fără Creator, dacă voința noastră nu este liberă, iar sufletul este divizibil și coruptibil ca și materia, atunci ideile morale și principiile lor pierd orice valabilitate și cad odată cu ideile transcendentale, care constituie sprijinul lor teoretic”, p. 404.

*

Intelectul se ocupă numai de experiențele posibile, spune Kant, p. 404. Însă iarăși întrebăm: cine știe dintre oameni care sunt experiențele posibile pe care le poate trăi omul?

*

Kant numește ideile în p. 404 „lucruri imaginare”.

*

Și el spune că noi nu putem căuta Ființa primă „în afara naturii”, pentru că „noi nu cunoaștem nimic mai mult decât natura, căci numai ea ne oferă obiecte și poate să ne instruiască despre legile lor”, p. 405. Și iarăși se întoarce autorul la agnosticismul său religios.

Însă cunoaștem noi natura/ materia…sau doar ne prefacem o cunoaștem? Iar dacă cercetările asupra materiei sunt fără sfârșit…cum de nu începem cercetări asupra sufletului nostru și asupra vieții sufletești și duhovnicești? De ce ne reducem sfera de interes atât de mult…dacă avem și suflet nu doar trup?

*

Învățătorul nostru: experiența, p. 405.

*

Când oamenii de știință greșesc: „dacă empirismul devine el însuși dogmatic cu privire la idei (cum se întâmplă de cele mai multe ori) și neagă cu îndrăzneală ceea ce este dincolo de sfera cunoștințelor lui intuitive, cade el însuși în greșeala lipsei de modestie, care aici este cu atât mai blamabilă, cu cât prin aceasta i se cauzează interesului practic al rațiunii un prejudiciu ireparabil”, p. 405.

*

Și Kant spune că atât Epicur, cât și Platon spuneau mai multe decât știau, p. 406, adică fabulau…din exces de nemodestie.

*

Iar cel care „rătăcește numai printre idei…este foarte vorbăreț, tocmai fiindcă nu știe nimic despre ele; în timp ce cu privire la cercetarea naturii el ar trebui să amuțească complet și să-și mărturisească ignoranța”, p. 407.

*

„Rațiunea omenească are o natură arhitectonică, adică ea consideră toate cunoștințele ca aparținând unui sistem posibil și de aceea nu permite decât principii care nu împiedică cel puțin ca o cunoștință datăse alăture altora într-un sistem oarecare.

Dar judecățile antitezei sunt de așa natură, încât ele fac absolut imposibilă determinarea unui edificiu de cunoștințe.

Potrivit lor, dincolo de o stare a lumii există totdeauna una și mai veche; în orice parte există totdeauna altele, divizibile la rândul lor; înaintea oricărui eveniment  există un altul, care la rândul lui e produs de un altul; și în existența în genere totul este totdeauna condiționat, fără a se putea recunoaște vreo existență necondiționată și primă”, p. 407.

*

Iar antiteza, continuă el, „nu admite nicăieri un termen prim și un început, care să poată servi absolut ca temelie a construcției, [căci] un edificiu complet al cunoașterii este absolut imposibil cu asemenea supoziții”, p. 407-408.

*

Din nou sincer: „A voi să rezolvi toate problemele și să răspunzi la toate întrebările ar fi o fanfaronadă nerușinată și o prezumție atât de extravagantă, încât prin aceasta ne-am pierde imediat orice încredere”, p. 409. Acum se spune: orice respectabilitate.

*

Pentru el, filosofia transcendentală are numai probleme cosmologice, p. 410, adică idei.  Nu se ocupă cu probleme concrete ci cu „ceea ce se află în idee”, p. 411.

Alături de filosofia transcendentală, Kant cataloga drept „științe raționale pure” și „matematica pură și morala pură”, p. 411.

*

„plângându-ne de limitele înguste ale rațiunii noastre”, p. 411

*

Din nou adevăruri: „experiența posibilă este singurul lucru care poate da realitate conceptelor noastre; fără ea, orice concept este numai idee, fără adevăr și fără raportare la un obiect”, p. 416.

Însă experiența posibilă trece dincolo de limitarea noastră la materie, pentru că putem trăi și experiențe sufletești și duhovnicești mult mai impresionante decât cele la nivelul materiei.

De ce să ne limităm doar la vederea prin instrumente, care să ne ducă mai aproape de interiorul materiei sau al imensității spațiului, când putem deveni noi înșine niște văzători de Dumnezeu și de taine dumnezeiești incomparabil mai impresionate decât experiențele avute prin intermediul instrumentelor științifice?

Did you like this? Share it: