Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Predică la Duminica a 5-a după Rusalii [2011]

Iubiți frați și surori întru Domnul,

în această duminică a 5-a după Rusalii, peste care s-a suprapus și pomenirea Sfinților Părinți de la Sinodul IV Ecumenic (451 d. Hr.), cu două Evanghelii și două Apostole, ne vom ocupa numai de Apostolul duminicii, textul scriptural de la Rom. 10, 1-10, care continuă discuția de duminica trecută despre încrederea totală în voia lui Dumnezeu.

Pentru că aici Sfântul Pavel vorbește despre dorința lui intimă pentru propriul lui popor, pentru Israel. Spune ce dorește poporului său…care nu Îl cunoaște pe Hristos, și pe Tatăl și pe Duhul Sfânt, pe Dumnezeul treimic, în locașul inimii lui. Ce dorește celor care se privează pe ei înșiși de bucuria mântuirii.

Și această dorință a lui de mare conștiință pentru Israel e dorința sa pentru fiecare om, din orice popor și din orice parte a lumii, pentru că mântuirea e viața adevărată a întregii umanități.

Și vedem din cuvintele Sfântului Pavel de la Rom. 10, 1 că bunăvoința inimii trebuie să nască rugăciunea către Dumnezeu. Să nască rugăciunea și să o însoțească. Pentru că aici Dumnezeiescul Pavel nu vorbește despre altceva decât despre propovăduirea generoasă a Evangheliei celor care nu o cunosc. Și aceasta trebuie să se facă din motive evlavioase, din dorința de a-i face părtași mântuirii și sfințeniei lui Hristos, de care și noi ne-am împărtășit din prea marea milostivire a lui Dumnezeu…și nu pentru ca să înregistrăm succese predicatoriale.

Pentru că nu propovăduitorul Evangheliei câștigă în primul rând, ci cel care crede „întru mântuire” (is sotirian, GNT).

Iar mântuirea nu e un gest…ci o stare.

Mântuirea nu înseamnă numai acceptarea Botezului, acceptarea Evangheliei, acceptarea unui nou mod de a fi ci odihnirea în acest nou mod de a fi, găsirea identității proprii în relația cu Dumnezeu, găsirea normalității tale celei mai profunde în bucuria mărturisirii Prea Sfintei Treimi.

Pentru că ce se începe cu Botezul trebuie să se permanentizeze întru noi. Trebuie să se permanentizeze dorința nestăvilită pentru bine, pentru întregul bine al ascultării de Dumnezeu, din care se naște și aversiunea pentru rău, pentru orice fel de formă a răului.

Fiindcă numai așa primim și stăm întru mântuire, adică în har, dacă nu renunțăm la viața întru credință și întru evlavie.

Pentru că evlavia ne arată că credința noastră e ascultătoare, smerită, își vede neputințele. Pentru că putem crede în Dumnezeu fără să vrem să Îi slujim…și această credință e una neevlavioasă.

Și numai o credință neevlavioasă vrea să se disocieze de Biserică sau nu găsește relevante viața și slujba Bisericii…ci consideră că nu are nevoie de comuniune…pentru că ea vorbește direct cu Dumnezeu.

Și credința arogantă, mai devreme sau mai târziu, devine o necredință sau un motiv de hulire a lui Dumnezeu.

Aceasta e rațiunea pentru care Sfântul Pavel diagnostichează astfel pe Israel: „căci le mărturisesc lor că au zelul/ râvna lui Dumnezeu [zilon Teu] dar nu prin cunoaștere [u cat′ epignosin]” [Rom. 10, 2].

Pentru că Israelul nu se împotrivea lui Hristos pentru că era un popor ireligios, ci pentru că nu dorise să-L cunoască cu adevărat. Și nu L-au cunoscut pentru că au venit cu gânduri murdare, hulitoare în fața Lui și nu cu inimă deschisă.

Acesta e motivul pentru care toți Evangheliștii punctează răutatea evreilor și, în mod preponderent, a păturii educate și religioase a lui Israel, continua lor aversiune, în faptă și cuvânt, prin care se împotriveau evidenței lui Hristos, Care S-a întrupat pentru ei și pentru întreaga umanitate.

Aduc probe peste probe pentru posteritate, pentru a arăta că neprimirea lui Hristos a fost un act asumat de necredință și nu un act inconștient.

De aceea Dumnezeiescul Pavel vorbește despre zelul lor pentru Dumnezeu, despre credința lor orgolioasă, oarbă, care nu e luminată de descoperirea/ de revelarea Treimii de către Hristos Dumnezeu, Fiul Tatălui dar și al Fecioarei.

Pentru că viața și teologia descoperite nouă de Fiul au fost pentru Israel și pentru neamuri o luminare dumnezeiască, o umplere de cunoaștere și de viață adevărată, mântuitoare.

Și fără totala și nesmintita/ netrucata/ nefalsificata teologie dumnezeiască nu poți să trăiești evlavios, ci zelul/ evlavia ta se transformă în tot felul de dispute despre credință, care nu ajută credinței și, în primul rând, ție însuți.

Pentru că ceea ce aflăm despre Dumnezeu de la El Însuși sau ceea ce Sfinții ne traduc despre Dumnezeu trebuie să modeleze evlavia/ râvna/ zelul nostru pentru Dumnezeu.

Și aici, la Rom. 2, 10, Sfântul Pavel ne vorbește tocmai despre importanța cunoașterii lui Dumnezeu în viața și mărturisirea noastră, pentru că ea e fundamentul faptelor noastre cumpănite, atente, modeste…

Pentru că numai fiind plin de teologie ești plin și de atenție evlavioasă, de sfială, de mărinimie, de delicatețe duhovnicească.

Israelul însă era ca un cal neînhămat. Ca un cal care nu dorea să primească zăbala în gură și hamurile pe el. Tot la fel erau și neamurile idolatre. Pentru că ele aveau râvnă religioasă, se închinau cui doreau…dar nu aveau cunoașterea cerească, deplină a Evangheliei, cunoașterea care-i îndumnezeiește pe oameni și care vine din credința în Hristos Dumnezeu.

Cunoașterea lui Hristos te domesticește. Ea te face să vezi că zăbala ascezei e absolut importantă în viața noastră, pentru că abținerea de la mâncare, de la băutură, de la somn, de la plăceri în exces și umplerea noastră de dulceața dumnezeiască a faptelor bune sunt cele care ne fac să trăim întru mântuirea lui Hristos, întru care am crezut și ne-am botezat.

Sfântul Pavel adâncește discuția despre problema interioară a lui Israel, care e necredința lui.

Cum să nu crezi în Cel pe care Îl aștepți?

Cum să vă împotriviți lui Hristos, când toți Profeții lui Israel L-au mărturisit și v-au povățuit spre El, spre acceptarea și iubirea Lui?

Cum să nu credeți în Cel prea evident pentru toți?

Și spune Sfântul Pavel: „căci nu au cunoscut dreptatea lui Dumnezeu și au căutat să-și stabilească propria lor dreptate, [de aceea] nu s-au supus dreptății lui Dumnezeu [ti dicheosini tu Teu]” [Rom. 10, 3].

Și nu s-au supus dreptății lui Dumnezeu pentru că au râvnit la propria lor împlinire, la o soteriologie fără Hristos. Însă iconomia/ dreptatea/ lucrarea lui Dumnezeu cu oamenii cerea și cere acceptarea ei de către noi.

Noi nu punem condiții lui Hristos, ci El ne cere nouă să-I împlinim condițiile dreptății Sale. Pentru că dreptatea Sa fiind plină de milă nu ne-a lăsat până în sfârșit în robia diavolului, a păcatului și a morții, ci ne-a eliberat de ele prin însăși asumarea umanității noastre de către El și prin îndurarea a toate pentru ca bucuria sfințeniei Luistrălucească și în ființa noastră.

Și dacă așa a binevoit Dumnezeu să ne mântuiască pe noi, cu aceeași mărinimie trebuie să primim consecințele vieții și ale cuvintelor Lui în viața noastră.

Dreptatea iubirii și a milei Lui ne cere să credem, să fim de acord, să fim întru totul deschiși iubirii Lui față de noi.

Însă când credem că fericirea/ împlinirea sunt rodul unor alegeri subiectiviste, care nu Îl introduc și pe Dumnezeu în ecuație, nu facem decât să repetăm în noi acest păcat al stabilirii dreptății noastre mai presus de dreptatea lui Dumnezeu.

Pentru că supunerea noastră în fața dreptății lui Dumnezeu înseamnă acceptarea totală a voii Lui. Și când facem acest pas, renunțăm la conducerea de sine și ne lăsăm conduși de Dumnezeu.

Care era greșeala lui Israel? Reducea Legea la ea însăși.

După cum greșeala tuturor religiilor păgâne actuale sau a bisericilor eterodoxe e aceea că reduc perspectiva soteriologică la propria lor ideologie sau perspectivă îngustă.

Dumnezeiescul Pavel însă oferă teologiei mozaice soluția pentru ieșirea din impasul ei fundamental și, odată cu ea, și tuturor teologiilor care se reduc la ele însele.

Pentru că afirmă drept telos/ sfârșit/ împlinire a Legii pe Hristos [Rom. 10, 4], adică o Persoană și comuniunea cu o Persoană, care nu e o Persoană oarecare, ci Însăși Dumnezeul nostru personal, împreună slăvit cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Care explică și susține Legea, dar Care o și desăvârșește într-un mod personal.

Iar dacă punem persoana în prim plan și comuniunea cu ea, atunci facem relevante și cuvintele și faptele persoanei, pentru că nu vedem faptele și cuvintele persoanei ca fiind distante față de persoana care le-a prezentat într-un mod personal.

Și de aceea tot ce a aparținut unui Sfânt sunt pentru noi dragi/ importante/ delicate pentru că ele vorbesc despre el, au amprenta lui, îl evocă pe el.

Numai că noi nu trebuie să ne oprim la cuvintele persoanei și să fim indiferenți față de viața reală a persoanei care le propovăduiește.

Pentru că greșeala lui Israel, ca și a neoprotestanților de astăzi, e aceea că Îl reduceau pe Dumnezeu și comuniunea cu Dumnezeu la cuvintele Lui, la tradiția scriptică a cuvintelor Lui și erau indiferenți față de latura intimă, relațională, personală cu Dumnezeu, care pleacă de la cuvinte dar care le depășește într-o rugăciune și iubire mai presus de cuvinte.

Și ce le spunea, de fapt Dumnezeiescul Pavel: că citirea și împlinirea autentică a Legii trebuie să îi ducă la Hristos și nu să-i lase la cuvintele Lui, pe care le pot interpreta cum vor.

Căci atunci când vii spre Cel care a dat Legea trebuie să arăți împlinirea ta prin Lege sau cunoașterea Lui din cuvintele Lui. Dar dacă nu ai ajuns din cuvintele lui Dumnezeu să Îl cunoști pe El, să știi ce fel de Dumnezeu e Dumnezeul tău înseamnă că nu ai citit niciodată Legea în sensul Legii ci împotriva sensului ei.

Și sensul Legii e Hristos.

Iar noi, ortodocșii, facem adesea aceeași greșeală fatală ca și Israel: încercăm să adaptăm, în mod mincinos, adevărurile Lui la mincinoasa noastră viață. Și asta pentru că conștiința noastră ne mustră. Și când nu vrem să ne plecăm inima lui Hristos și să acceptăm adevărurile Lui în mod simplu…începem să le complicăm…pentru ca ele să aibă sensul pe care îl vrem noi…și nu pe care îl au cuvintele Lui.

Însă sensul cuvintelor Evangheliei e tot Hristos.

Evanghelia ne indică aceeași relație de mare intimitate cu Dumnezeul nostru treimic.

Evanghelia nu ne învață o filosofie ruptă de viață, un sistem gnoseologic care nu are nicio intersectare cu existența noastră cotidiană, ci ea ne învață o viață teologică și filosofică clipă de clipă.

Tocmai de aceea telosul/ împlinirea Evangheliei nu este învățarea ei pe de rost ci transformarea noastră în evanghelii evlavioase, în întrupări armonioase ale cuvintelor lui Dumnezeu pentru că stăm în continuă relație cu Dumnezeu, cu Cel care ne-a vestit Evanghelia și astfel înțelegem cuvintele Lui dar și modul cum cuvintele Lui devin viața noastră.

Pentru că Scriptura și Tradiția sunt căi spre Dumnezeu dar ele nu înlocuie relația noastră cu Dumnezeu ci ne călăuzesc spre ea. Și relația cu Dumnezeul nostru treimic e cea care ne amplifică înțelegerea cuvintelor Lui tradiționale, descoperind astfel cu mare bucurie că cuvintele Lui nu sunt litere moarte ci litere vii.

Și ele ne poartă spre Sine, după cum faptele și cuvintele unui om ne poartă spre acel om, spre cunoașterea și mai mare a acelui om.

Dacă ajungi să Îl cunoști pe Hristos și să simți nevoia Lui permanentă doar din cuvintele și din faptele Lui ajunse până la tine, atunci trăiești „întru dreptate” [is dicheosinin] [Rom. 10, 4]. Pentru că trăiești în relația cu Hristos toată împlinirea dreptății Lui pentru fiecare om care crede în El.

Și a trăi întru dreptatea Lui înseamnă a trăi în tot harul credinței, al vieții virtuoase, în toată frumusețea duhovnicească a vieții ortodoxe. Care, întotdeauna, e un mai mult…și niciodată un mai puțin.

Pentru că viața cu Hristos e mereu un mai mult de frumusețe, de curăție, de sfială, de bunătate, de îngăduință, de sinceritate, de modestie, de atenție, de dragoste, de înțelepciune…

Mereu o escaladare/ o depășire a experienței de ieri.

Și Dumnezeiescul Pavel, la Rom. 10, 8, ne spune că credința e mai aproape de noi decât am putea crede. Pentru că ea este în gura și în inima noastră. Primirea în inimă a lui Hristos devine mărturisire a Lui. Și cine Îl mărturisește cu gura pe Hristos, Îl mărturisește și cu fapta și cu scrisul și cu durerea inimii pentru mântuirea tuturor.

Însă mărturisirea care ne mântuie e mărturisirea făcută întru mântuirea, întru dreptatea Lui. Adică mărturisirea Lui după tot adevărul Lui și nu doar după ce ne convine.

Și pentru că dogma de la Calcedon este evidențiată astăzi prin pomenirea Sfinților Părinți adunați sinodal la Calcedon, trebuie să spunem că Hristos, Care e împlinirea Legii, trebuie acceptat de către noi prin modul dogmatic integral în care L-a propovăduit Biserica.

Trebuie să mărturisim despre Tatăl și despre Hristos și despre Duhul Sfânt așa cum învață Biserica și pentru asta ne trebuie o cunoaștere teologică bogată, în amănunt, care să normeze viața noastră religioasă și evlavia noastră.

Credința dobândită prin auz și în familie trebuie întregită pe fiecare zi cu o cunoaștere fidelă, în litera și duhul ei, a învățăturii de credință.

Pentru că numai unde „inima crede întru dreptate”, poate „gura să mărturisească întru mântuire” [Rom. 10, 10]. Și această inimă care crede și mărturisește pe Hristos e aceea din care Sfântul Pavel se ruga cu bunăvoință pentru mântuirea lui Israel și a neamurilor.

Așadar, iubiții mei, pentru a mântui pe alții trebuie să ne mântuim mai întâi pe noi înșine. Și ca să ne mântuim pe noi trebuie să nu încetăm să căutăm, să descoperim, să aflăm modul în care putem să Îl lăsăm pe Dumnezeu în noi să picteze, în cămara tainică a inimii noastre, icoana Sa cea plină de slavă dumnezeiască.

Pentru că nu cuvintele ne împlinesc, ci relația cu Cel ce ne vorbește în inimă. Pentru că numai Cel ce este cu noi întotdeauna și ne arată acest lucru pas cu pas ne poate explica pe cele ale Sale, ne poate introduce în ele și, tot mai mult, în relația cu El.

De aceea să-L rugăm pe Domnul slavei să ne poarte spre Sine, să nu ne facă să ne împiedicăm în cuvintele Sale, și prin toate să ne lumineze cu o tot mai multă atenție și bucurie pentru măreția iubirii Sale dumnezeiești. Amin!

Did you like this? Share it:

Previous

Încercări surprinzătoare

Next

O recitire atentă a Criticii rațiunii pure [13]

1 Comment

  1. Camelia

    „Insetat am fost si Mi-ati dat sa beau…”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort