Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 16 iulie 2011

O recitire atentă a Criticii rațiunii pure [15]

Prima parte, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a
***

„Numesc maxime ale rațiunii toate principiile subiective care nu sunt scoase din natura obiectului, ci din interesul rațiunii în legătură cu o anumită perfecțiune posibilă a cunoașterii acestui obiect”, p. 518.

*

Interesul diversității vs. interesul unității, p. 519.

*

„Ideile rațiunii pure nu pot fi niciodată dialectice în sine”, p. 520.

Rațiunea pură nu se ocupă în realitate cu nimic decât cu sine însăși”, p. 526.

*

„este totuși absolut imposibil să dovedim într-un caz că o întocmire a naturii, oricare ar fi ea, nu are niciun scop”, p. 531.

*

Odată cu p. 541 începe partea a II-a: Metodologia transcendentală.

judecățile negative au funcția proprie numai de a împiedica eroarea”, p. 544-545.

Constrângerea = disciplină, p. 545.

Scopul culturii e acela „de a dezvolta o aptitudine”, Ibidem.

Disciplinarea rațiunii, Ibidem.

Erorile izolate pot fi remediate prin cenzură, iar cauzele lor, prin critică”, p. 546.

Cunoașterea filosofică este cunoașterea rațională din concepte, p. 553.

*

A defini = „a expune originar conceptul explicit al unui lucru”, p. 555.

Conceptul empiric, spune Kant, „nu poate fi deloc definit, ci numai explicat”, Ibidem.

Axiomele = „principii sintetice a priori, care sunt nemijlocit certe”, p. 558.

Demonstrația = o dovadă apodictică intuitivă, p. 559.

*

Și Kant împarte judecățile apodictice în dogmata și mathemata, p. 560. „O judecată direct sintetică din concepte este o dogma, pe când o judecată prin construirea conceptelor este o mathema”, Ibidem.

*

„dacă rațiunea nu se poate sustrage niciodată criticii, totuși ea nu are totdeauna motiv să se teamă de ea”, p. 562.

*

„Este trist și deprimant faptul că poate să existe în genere o antitetică a rațiunii pure și că rațiunea, care reprezintă totuși tribunalul suprem al tuturor disputelor, poate să ajungă în conflict cu ea însăși”, p. 563.

*

Kant a ajuns la concluzia în p. 564 că oamenii nu vor găsi niciodată „demonstrații evidente ale celor două judecăți cardinale ale rațiunii noastre pure: există un Dumnezeu, există o viață viitoare”.

*

David Hume este „gânditorul rece” pentru Kant, p. 565, care a fost „născut parcă anume pentru echilibrul judecății”, p. 566. Îl considera „bine intenționat și cu un caracter moral ireproșabil”, Ibidem, deși, ca și Kant, nu avea de-a face cu buna intenție și ireproșabilitatea morală.

*

Publicul cititor, spune autorul, „nu se pricepe deloc la astfel de elaborări subtile” ca ale sale, p. 566-567 și în filosofia sa „nu este vorba de ceea ce este avantajos…pentru binele obștesc, ci numai [pentru] cât de departe poate merge rațiunea în speculația ei, care face abstracție de orice interes, și dacă trebuie să-i acordăm în genere oarecare valoare sau dacă nu cumva trebuie, mai curând, să renunțăm cu totul la ea în favoarea practicului”, p. 567.

*

Kant considera că oamenii au „o anume înclinație [spre]…a-și ascunde adevăratele simțăminte și de a manifesta anumite altele, adoptate, pe care le considerăm ca bune și lăudabile”, p. 567. Și prin această depărtare de noi spre o modă anume a apărut civilizația, Ibidem.

Însă înclinația noastră spre a părea „mai buni decât suntem și de a manifesta simțăminte pe care nu le avem servește numai oarecum provizoriu pentru a scoate pe om din primitivitate și a-l face mai întâi să adopte cel puțin forma binelui, pe care îl cunoaște; căci după aceea, odată ce principiile autentice au fost dezvoltate și au pătruns în modul de gândire, acea falsitate trebuie combătută puternic încetul cu încetul, căci altfel ea corupe inima și nu permite să răsară simțămintele bune sub buruiana aparenței frumoase”, p. 567-568.

Adică îi învățăm să fie manierați/ civilizați pe oameni, îi învățăm cu forța binele, frumosul, normalul, pentru ca apoi să le cerem să renunțe la mințirea de sine că sunt frumoși, deștepți, generoși…pentru a-i învăța adevărata frumusețe, generozitate, conștiință.

Numai că mulți rămân la „civilitate”, adică la „a fi ca lumea” și niciodată nu ajung ca ei înșiși sau după cum vrea Dumnezeu să fie omul.

Se pare că le place lenea civilizației fără virtuți.

*

Și Kant își exprimă dezamăgirea: „Îmi pare rău să constat aceeași lipsă de sinceritate, disimulare și ipocrizie chiar și în manifestările gândirii speculative, unde oamenii au mult mai puține piedici de a mărturisi cum se cuvine, deschis și neprefăcut, ideile lor și n-au niciun avantaj în a le ascunde”, p. 568.

*

Nu poate exista „o polemică a rațiunii pure”, spune Kant, p. 569 și 572.

*

În p. 574 Hume e numit „unul dintre acești geografi ai rațiunii omenești”. Hume și-a dat seama că principiul cauzalității nu e necesar ci doar util, p. 574-575.

Și Kant nu face decât să îl urmeze pe Hume în dezamăgirea lui, aceea că rațiunea nu poate cunoaște dincolo de empiric, p. 575. Însă rațiunea poate cunoaște și dincolo de empiric, pentru că sufletul uman poate înțelege multe despre sine și despre creație și despre comuniunea cu Dumnezeu.

*

Și Kant compară rațiunea umană nu cu o câmpie infinită ci cu o sferă, p. 575.

*

Moment de mare sinceritate: „Orice polemică sceptică nu este îndreptată propriu-zis decât împotriva dogmaticului, care fără a manifesta o neîncredere în principiile lui prime obiective, adică fără critică, își continuă cu gravitate mersul, și polemica nu are alt scop decât să-l zdruncine și să-l aducă la cunoașterea de sine. Polemica în sine nu rezolvă absolut nimic relativ a ceea ce știm sau, dimpotrivă, la ceea ce nu putem ști”, p. 576-577.

Filosofii nu caută, așadar, înțelepciunea sau folosul celorlalți ci dărâmarea oricăror certitudini din cei cu care polemizează…pentru ca să îi determine pe aceia să creadă că nu știu în ce să mai creadă sau să ajungă la concluzia că nimic nu e cert.

Să ajungi să stai în certitudine: scopul polemicilor.

*

Din nou elogii la adresa lui Hume: „este poate cel mai ingenios dintre toți scepticii și incontestabil cel mai important în privința influenței pe care metoda sceptică o poate avea în provocarea unei examinări temeinice a rațiunii”, p. 577.

*

Însă în p. 578 autorul vorbește despre o greșeală a lui Hume și anume „a conchis deci fals din contingența determinării noastră după lege contingența legii însăși și a confundat ieșirea din conceptul unui lucru spre experiența posibilă…cu sinteza obiectelor experienței reale, care, fără îndoială, e totdeauna empirică”.

Greșeala lui Hume însă, adaugă Kant, „este…comună tuturor dogmaticilor, anume că el n-a cuprins sistematic a priori toate speciile de sinteză ale intelectului, căci el ar fi găsit că de exemplu principiul permanenței, pentru a nu aminti aici pe altele, este, ca și acela al cauzalității, un principiu care anticipează experiența”, p. 578-579.

Cantemireștii [14]

Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a cincia, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a zecea, a 11-a, a 12-a, a 13-a.

Viața lui Constantin Cantemir, zis cel Bătrân, domnul Moldovei, scrisă în latină de către Dimitrie [Vita Constantini Cantemyrii], între 1714-1716, reprezintă o scriere memorialistică, „prima încercare de acest gen din cultura română” (p. 118).

Scurtă povestire despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu și a Cantacuzinilor este un manuscris de 16 pagini, „un pamflet literar și politic” pe un ton vehement (p. 119).

În 1716 este publicat la Sankt Petersburg Coranul, tradus de Piotr Postnikov. Piotr Tolstoi, fost ambasador al lui Petru cel Mare la Istanbul și cunoscut allui Cantemir, traduce în rusește The Present State of the Ottoman Empire a lui Paul Rycaut, „text de referință asupra civilizației otomane”, traducere care e publicată abia în 1741 (p. 120).

Dimitrie Cantemir scrie Istoria Imperiului Otoman și Sistemul sau întocmirea religiei mahomedane „conștient de interesul provocat de studiile asupra lumii otomane” (Ibidem).

El redactează mai întâi „un rezumat al istoriei turcești”, după cum informează Academia din Berlin, cu ocazia admiterii sale în această societate (Ibidem).

Istoria Imperiului Otoman a fost redactată în latină [Incrementa atque Decrementa Aulae Otomanicae] și „a contribuit cel mai mult la renumele european al lui Dimitrie în secolul al XVIII-lea”. Manuscrisul lucrării a fost considera o vreme pierdut până când Virgil Cândea l-a descoperit în biblioteca Houghton a Universității Harvard. Are „549 pagini de text și 485 pagini de note” (Ibidem).

Cantemir „i-a trecut metodic în revistă pe istoricii care l-au precedat” (p. 121).

Reproșează predecesorilor săi că „nu au fost în stare să aprofundeze istoria otomană mergând până la izvoare” și „îi critică pe autorii europeni pentru relatările lor fanteziste și nenumăratele confuzii”, după care „mai semnalează și erori de traducere și de transcriere a termenilor turcești, comise în dauna adevărului” (Ibidem).

Conferă un loc important în cartea sa surselor otomane, contrar reticențelor europene în această privință. Pentru prima parte se bazează în special pe Saadi Efendi, despre care nu se știe dacă este „Sadeddin (sau Sad’ d al Dîn) Efendi, autorul persan al Coroanei istoriilor datând din secolul al XVI-lea, sau Saadi Efendi, cronicar din secolul al XVII-lea” (Ibidem).

Citează și „trei istorioare ale lui Nasr ed-Din Hodja [Nastratin Hogea, înaintea lui Anton Pann!]. Dimitrie este astfel cel dintâi care le face cunoștință europenilor cu acest Esop al turcilor” (Ibidem).

„Ultima parte a lucrării are aproape aspectul unei cărți de memorii” (p. 122).

Cantemir și-a ilustrat opera cu portrete ale sultanilor, a căror colecție o văzuse în biblioteca Seraiului și de unde și-a procurat copii, „datorită legăturilor de prietenie cu pictorul Curții, Abdülcelil  Celebi Levni”, fiind primul european care a văzut această colecție (Ibidem).

Cartea sa e îndatorată și lucrărilor unor istorici europeni, precum Jean Gaudier (Annales sultanorum othmanidarum, Frankfurt, 1588) și Hans Leunclavius (Historiae Musulmanae Turcorum, Frankfurt, 1591) și cronicarului bizantin Calcocondil, considerat de Cantemir primul autor creștin care a făcut lumină asupra istoriei otomane (Ibidem).

O recitire atentă a Criticii rațiunii pure [14]

Prima parte, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a
***

Dacă „plasăm necondiționatul…în afara lumii sensibile, prin urmare în afara oricărei experiențe posibile, ideile devin transcendente…[și, prin urmare], ele se separă complet de…[rațiune] și se transformă în obiecte, a căror materie nu este luată din experiență”, p. 459-460.

Și observăm cum Kant elimină din calcul orice experiență mistică, considerând-o imposibilă, numai pentru faptul că ea depășește sfera lumii sensibile.

*

Ideile sunt și mai îndepărtate de realitatea obiectivă decât categoriile; căci nu se poate găsi niciun fenomen în care ele să poată fi prezentate in concreto”, p. 461.

*

Ideea de om perfect era un ideal pentru Kant, pe când pentru Platon era „o idee a Intelectului divin”, p. 461.

*

Rațiunea umană cuprinde, spune Kant, nu numai idei ci și idealuri, idealuri care au „forță practică”, p. 462.

*

Experiențele opuse: „Orbul din naștere nu-și poate face nici cea mai neînsemnată reprezentare despre întuneric, fiindcă nu are nicio reprezentare despre lumină; sălbaticul nu are nicio reprezentare despre sărăcie, fiindcă nu cunoaște bunăstarea. Ignorantul nu are un concept despre ignoranța lui, fiindcă nu are niciunul despre știință etc. Deci și toate conceptele despre negații sunt derivate” din realitățile opuse lor, p. 465.

*

Tocmai în p. 468 vorbește Kant, în mod explicit, despre conceptul de Dumnezeu, care cuprinde ideea de „Ființă unică, simplă, atotsuficientă, eternă etc.”, având toate predicatele existenței. Și, spune el, dacă gândim conceptul de Dumnezeu în sens transcendental atunci „idealul rațiunii pure este obiectul unei teologii transcendentale”, p. 468.

*

Însă tot el spune, în fraza următoare, că acest ideal transcendent (conceptul de Dumnezeu) depășește puterea noastră de determinare. Fapt pentru care „este o simplă ficțiune” conceptul de Dumnezeu pentru că nu avem posibilitatea de „a admite o astfel de ipoteză, precum și consecințele care decurg dintr-un astfel de ideal”, p. 468.

Ba, mai mult, consecințele existenței lui Dumnezeu, pentru Kant, „nu influențează câtuși de puțin determinarea completă a lucrurilor în genere”, p. 468-469.

Adică nu avem nevoie de Dumnezeu pentru ca să explicăm lumea.

*

În p. 472 tratează conceptul de Dumnezeu în sensul unei Ființe necesare necondiționate.

*

Și Kant observa faptul că „la toate popoarele…prin cel mai orb politeism, sclipesc totuși câteva scântei de monoteism, la care n-a dus reflectarea și speculația adâncă, ci numai un mers natural, devenit încetul cu încetul clar, al intelectului comun”, p. 474.

*

Odată cu p. 474 tratează cele trei moduri prin care se poate demonstra existența lui Dumnezeu: dovada fizico-teologică, dovada cosmologică și dovada ontologică, p. 474-475.

*

În p. 475, autorul vorbește despre „inconsistența” conceptului de Dumnezeu pentru rațiune: „conceptul unei Ființe absolut necesare este un concept pur al rațiunii, adică o simplă idee, a cărei realitate obiectivă nu e nici pe departe dovedită prin faptul că rațiunea are nevoie de ea, și care nici nu face decât să ne indice o anumită totalitate inaccesibilă și servește propriu-zis mai mult pentru a limita intelectul decât [pentru] a-l extinde asupra unor obiecte noi”.

Astfel Kant spune că rațiunea „nu are nevoie” de Dumnezeu, fără să ne explice de ce nu are nevoie, ba, mai mult, că Dumnezeu nu e decât un concept negativ pentru mintea umană, pentru că nu o lasă să se extindă spre noi obiecte ale înțelegerii.

Și asta pentru că autorul nostru consideră ideea de Dumnezeu fără conținut…adică fără referire la realitatea Sa personală.

Pentru că atunci când ai conștiința existenței lui Dumnezeu nu cauți „subiecte mai interesante” pentru înțelegerea ta.

*

„dacă suprim predicatul unei judecăți împreună cu subiectul, nu poate rezulta niciodată o contradicție internă, oricare ar fi predicatul”, p. 477

*

Conceptul Ființei infinit reale, p. 478.

*

În p. 481 consideră conceptul de Ființă supremă „o idee foarte utilă” dar conceptul acesta e „cu totul incapabilextindă cunoașterea noastră cu privire la ceea ce există”.

Pentru că e un concept considerat fără realitate, de aceea nu extinde cunoașterea noastră. Dar dacă Dumnezeu ar fi avut realitate pentru Kant, atunci revelația Lui însemna o extindere inimaginabilă a cunoașterii noastre.

*

Îl ironizează pe Leibniz, spunând că el și-a închipuit că poate să cunoască a priori „posibilitatea unei Ființe ideale atât de sublime”, p. 481, adică pe Dumnezeu, cât și pe Descartes, spunând că s-a cheltuit în mod zadarnic „să demonstreze, din concepte, existența unei Ființe supreme”, Ibidem.

*

Ironia lui Kant însă se bazează pe faptul că nu poți scoate din idei/ concepte realități, p. 481, ci pentru a avea idei reale trebuie să avem și realitățile pe care le exprimăm conceptual. Lucru foarte adevărat.

*

În p. 482 numește „glumă scolastică” dorința de a scoate dintr-o idee arbitrară un obiect real.

*

Existența necesară a lui Dumnezeu, în cadrul argumentului cosmologic, e considerată de Kant drept „pretenția arogantă a unei certitudini apodictice”, p. 487.

Pentru că „necesitatea necondiționată (existența lui Dumnezeu n.n.), de care avem indispensabil nevoie, ca de ultimul suport al tuturor lucrurilor, este adevărata prăpastie a rațiunii umane”, p. 487.

Însă cum să fie suportul tuturor, Dumnezeu, o prăpastie, un iad, o frică teribilă? Și Kant ne spune că dacă Dumnezeu Își pune întrebări asupra existenței Sale din veșnicie și în veșnicie…atunci „totul se scufundă sub noi”, p. 488.

Dar pe baza a ce rațiune presupune Kant că Dumnezeu este un neștiutor al propriei Sale existențe. Cum merge el atât de repede…de la inexistența lui Dumnezeu la necunoașterea de Sine a lui Dumnezeu?

*

Cea mai veche dintre dovezi (p. 494), dovada fizico-teologică (p. 492), nici ea nu poate demonstra existența unei Ființe supreme, p. 494.

*

Însă în p. 498 afirmă: „dovada ontologică, numai din concepte pure ale rațiunii, este singura posibilă”, p. 498.

*

Și tot în p. 498, Kant distinge între teologia rațională și teologia revelată. Cea rațională are două ramuri: teologie transcendentală sau deistă și teologie naturală sau teistă, p. 498.

Deismul Îl prezintă pe Dumnezeu drept cauză a lumii, pe când teismul drept autor al lumii, p. 499. De aceea „deistul crede într-un Dumnezeu, pe când teistul într-un Dumnezeu viu”, p. 499-500.

*

După ce discută și dovada ontologică, Kant spune: „Ființa supremă rămâne…pentru folosirea pur speculativă a rațiunii un simplu ideal, dar totuși un ideal fără lipsuri, un concept care încheie și încununează întreaga cunoaștere omenească, a cărui realitate obiectivă nu poate fi desigur dovedită pe această cale, dar nici respinsă victorios”, p. 504.

În concluzie, pentru Kant, cea mai mare cunoaștere teologică a lumii e că Dumnezeu s-ar putea să existe.

O concluzie jalnică…după 500 de pagini de sofisme.

*

Și pentru Kant niciun argument pentru existența lui Dumnezeu nu s-a dovedit valabil, pentru că el a plecat de la supoziția că „toate raționamentele noastre care vor să ne conducă dincolo de câmpul experienței posibile sunt înșelătoare și lipsite de fundament”, p. 505.

Numai că acest câmp sau teritoriu al experienței posibile a fost limitat de Kant doar la posibilitățile empirice, adică ce simțim, vedem, auzim…ca și când noi am fi doar trupuri fără suflet.

Însă dacă câmpul experienței posibile ar fi fost extins de la senzație la extaz atunci cunoașterea lumii, de sine și a lui Dumnezeu ar fi fost nu numai posibile ci și evidente, pentru că astfel ar fi avut realitate și vederea extatică și înțelegerea umană și cunoașterea instrumentală, și toate s-ar fi unit în mod armonios la nivel rațional.

Iar dacă, din start, pleci de la ideea că ceea ce ne depășește simpla viață biologică nu există…cum să mai ajungi să dovedești existența lui Dumnezeu ca transcendentă lumii?

*

Tot în p. 505, autorul spune că „rațiunea omenească are o înclinație naturală de a depăși limita” experienței posibile.

Însă cine i-a dat omului dorința asta de a se depăși pe sine? Și pentru ce să se depășească pe sine…dacă dincolo de perimetrul îngust al vieții terestre…Kant afirmă că nu mai există nimic?

Depășirea asta ar fi o simplă nebunie a rațiunii umane, dacă ea tinde spre ceva ireal.

Numai că rațiunea tinde să se depășească pe sine în mod natural pentru că e atrasă de Dumnezeu în mod natural, de Cel care a creat-o, către Sine, mai presus de cele existente.

Și de aceea nu face nimic aiurea că vrea să se depășească pe sine…pentru că înclinația asta, cum recunoaște și Kant, e naturală în rațiune și nu un exercițiu de voință.

Însă concluzia lui Kant e alta: înclinarea firească a rațiunii de a se depăși pe sine o duce la aparențe, la iluzii, de care trebuie să o scape „cea mai riguroasă critică”, p. 505. Însă critica și-o face tot rațiunea. Adică e o autocritică.

Numai că trebuie să reținem de aici că dorința interioară de depășire de sine a rațiunii nu era socotită o generatoare de progres pentru Kant ci o intrare pe tărâmul erorilor.

*

În p. 506, Kant vorbește în mod sistematic despre modul cum se formează conceptele umane din perspectiva lui: „rațiunea nu se raportează niciodată direct la un obiect, ci numai la intelect, și, prin el, la propria ei folosire empirică”.

Adică ce avem în experiența empirică ducem în intelect și rațiunea procesează datele intelectului. E o trecere a informației din lume în rațiune, prin intermediul intelectului.

De aceea, Kant nu pune niciodată problema cunoașterii de la Dumnezeu spre om ci numai de la simțurile umane spre rațiune. Tocmai de aceea nu ajunge niciodată la existența lui Dumnezeu.

Teologia însă pornește discuția despre om și despre posibilitățile lui de cunoaștere de la realitatea lui Dumnezeu și a omului și de la relația dintre Creator și creatură.

Pentru că numai Dumnezeu poate să îi explice omului sensul lui. A renunța la revelația lui Dumnezeu și a ne întoarce la sofismele propriilor noastre deducții despre El înseamnă a ne învârti în cerc, pentru că renunțăm la însăși cheia de înțelegere a noastră și a lumii.

*

Rațiunea e facultatea care derivă particularul din general, p. 507.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno