Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a cincia, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a zecea, a 11-a, a 12-a, a 13-a.

Viața lui Constantin Cantemir, zis cel Bătrân, domnul Moldovei, scrisă în latină de către Dimitrie [Vita Constantini Cantemyrii], între 1714-1716, reprezintă o scriere memorialistică, „prima încercare de acest gen din cultura română” (p. 118).

Scurtă povestire despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu și a Cantacuzinilor este un manuscris de 16 pagini, „un pamflet literar și politic” pe un ton vehement (p. 119).

În 1716 este publicat la Sankt Petersburg Coranul, tradus de Piotr Postnikov. Piotr Tolstoi, fost ambasador al lui Petru cel Mare la Istanbul și cunoscut allui Cantemir, traduce în rusește The Present State of the Ottoman Empire a lui Paul Rycaut, „text de referință asupra civilizației otomane”, traducere care e publicată abia în 1741 (p. 120).

Dimitrie Cantemir scrie Istoria Imperiului Otoman și Sistemul sau întocmirea religiei mahomedane „conștient de interesul provocat de studiile asupra lumii otomane” (Ibidem).

El redactează mai întâi „un rezumat al istoriei turcești”, după cum informează Academia din Berlin, cu ocazia admiterii sale în această societate (Ibidem).

Istoria Imperiului Otoman a fost redactată în latină [Incrementa atque Decrementa Aulae Otomanicae] și „a contribuit cel mai mult la renumele european al lui Dimitrie în secolul al XVIII-lea”. Manuscrisul lucrării a fost considera o vreme pierdut până când Virgil Cândea l-a descoperit în biblioteca Houghton a Universității Harvard. Are „549 pagini de text și 485 pagini de note” (Ibidem).

Cantemir „i-a trecut metodic în revistă pe istoricii care l-au precedat” (p. 121).

Reproșează predecesorilor săi că „nu au fost în stare să aprofundeze istoria otomană mergând până la izvoare” și „îi critică pe autorii europeni pentru relatările lor fanteziste și nenumăratele confuzii”, după care „mai semnalează și erori de traducere și de transcriere a termenilor turcești, comise în dauna adevărului” (Ibidem).

Conferă un loc important în cartea sa surselor otomane, contrar reticențelor europene în această privință. Pentru prima parte se bazează în special pe Saadi Efendi, despre care nu se știe dacă este „Sadeddin (sau Sad’ d al Dîn) Efendi, autorul persan al Coroanei istoriilor datând din secolul al XVI-lea, sau Saadi Efendi, cronicar din secolul al XVII-lea” (Ibidem).

Citează și „trei istorioare ale lui Nasr ed-Din Hodja [Nastratin Hogea, înaintea lui Anton Pann!]. Dimitrie este astfel cel dintâi care le face cunoștință europenilor cu acest Esop al turcilor” (Ibidem).

„Ultima parte a lucrării are aproape aspectul unei cărți de memorii” (p. 122).

Cantemir și-a ilustrat opera cu portrete ale sultanilor, a căror colecție o văzuse în biblioteca Seraiului și de unde și-a procurat copii, „datorită legăturilor de prietenie cu pictorul Curții, Abdülcelil  Celebi Levni”, fiind primul european care a văzut această colecție (Ibidem).

Cartea sa e îndatorată și lucrărilor unor istorici europeni, precum Jean Gaudier (Annales sultanorum othmanidarum, Frankfurt, 1588) și Hans Leunclavius (Historiae Musulmanae Turcorum, Frankfurt, 1591) și cronicarului bizantin Calcocondil, considerat de Cantemir primul autor creștin care a făcut lumină asupra istoriei otomane (Ibidem).

Did you like this? Share it: