Prima parte, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a
***

Dacă „plasăm necondiționatul…în afara lumii sensibile, prin urmare în afara oricărei experiențe posibile, ideile devin transcendente…[și, prin urmare], ele se separă complet de…[rațiune] și se transformă în obiecte, a căror materie nu este luată din experiență”, p. 459-460.

Și observăm cum Kant elimină din calcul orice experiență mistică, considerând-o imposibilă, numai pentru faptul că ea depășește sfera lumii sensibile.

*

Ideile sunt și mai îndepărtate de realitatea obiectivă decât categoriile; căci nu se poate găsi niciun fenomen în care ele să poată fi prezentate in concreto”, p. 461.

*

Ideea de om perfect era un ideal pentru Kant, pe când pentru Platon era „o idee a Intelectului divin”, p. 461.

*

Rațiunea umană cuprinde, spune Kant, nu numai idei ci și idealuri, idealuri care au „forță practică”, p. 462.

*

Experiențele opuse: „Orbul din naștere nu-și poate face nici cea mai neînsemnată reprezentare despre întuneric, fiindcă nu are nicio reprezentare despre lumină; sălbaticul nu are nicio reprezentare despre sărăcie, fiindcă nu cunoaște bunăstarea. Ignorantul nu are un concept despre ignoranța lui, fiindcă nu are niciunul despre știință etc. Deci și toate conceptele despre negații sunt derivate” din realitățile opuse lor, p. 465.

*

Tocmai în p. 468 vorbește Kant, în mod explicit, despre conceptul de Dumnezeu, care cuprinde ideea de „Ființă unică, simplă, atotsuficientă, eternă etc.”, având toate predicatele existenței. Și, spune el, dacă gândim conceptul de Dumnezeu în sens transcendental atunci „idealul rațiunii pure este obiectul unei teologii transcendentale”, p. 468.

*

Însă tot el spune, în fraza următoare, că acest ideal transcendent (conceptul de Dumnezeu) depășește puterea noastră de determinare. Fapt pentru care „este o simplă ficțiune” conceptul de Dumnezeu pentru că nu avem posibilitatea de „a admite o astfel de ipoteză, precum și consecințele care decurg dintr-un astfel de ideal”, p. 468.

Ba, mai mult, consecințele existenței lui Dumnezeu, pentru Kant, „nu influențează câtuși de puțin determinarea completă a lucrurilor în genere”, p. 468-469.

Adică nu avem nevoie de Dumnezeu pentru ca să explicăm lumea.

*

În p. 472 tratează conceptul de Dumnezeu în sensul unei Ființe necesare necondiționate.

*

Și Kant observa faptul că „la toate popoarele…prin cel mai orb politeism, sclipesc totuși câteva scântei de monoteism, la care n-a dus reflectarea și speculația adâncă, ci numai un mers natural, devenit încetul cu încetul clar, al intelectului comun”, p. 474.

*

Odată cu p. 474 tratează cele trei moduri prin care se poate demonstra existența lui Dumnezeu: dovada fizico-teologică, dovada cosmologică și dovada ontologică, p. 474-475.

*

În p. 475, autorul vorbește despre „inconsistența” conceptului de Dumnezeu pentru rațiune: „conceptul unei Ființe absolut necesare este un concept pur al rațiunii, adică o simplă idee, a cărei realitate obiectivă nu e nici pe departe dovedită prin faptul că rațiunea are nevoie de ea, și care nici nu face decât să ne indice o anumită totalitate inaccesibilă și servește propriu-zis mai mult pentru a limita intelectul decât [pentru] a-l extinde asupra unor obiecte noi”.

Astfel Kant spune că rațiunea „nu are nevoie” de Dumnezeu, fără să ne explice de ce nu are nevoie, ba, mai mult, că Dumnezeu nu e decât un concept negativ pentru mintea umană, pentru că nu o lasă să se extindă spre noi obiecte ale înțelegerii.

Și asta pentru că autorul nostru consideră ideea de Dumnezeu fără conținut…adică fără referire la realitatea Sa personală.

Pentru că atunci când ai conștiința existenței lui Dumnezeu nu cauți „subiecte mai interesante” pentru înțelegerea ta.

*

„dacă suprim predicatul unei judecăți împreună cu subiectul, nu poate rezulta niciodată o contradicție internă, oricare ar fi predicatul”, p. 477

*

Conceptul Ființei infinit reale, p. 478.

*

În p. 481 consideră conceptul de Ființă supremă „o idee foarte utilă” dar conceptul acesta e „cu totul incapabilextindă cunoașterea noastră cu privire la ceea ce există”.

Pentru că e un concept considerat fără realitate, de aceea nu extinde cunoașterea noastră. Dar dacă Dumnezeu ar fi avut realitate pentru Kant, atunci revelația Lui însemna o extindere inimaginabilă a cunoașterii noastre.

*

Îl ironizează pe Leibniz, spunând că el și-a închipuit că poate să cunoască a priori „posibilitatea unei Ființe ideale atât de sublime”, p. 481, adică pe Dumnezeu, cât și pe Descartes, spunând că s-a cheltuit în mod zadarnic „să demonstreze, din concepte, existența unei Ființe supreme”, Ibidem.

*

Ironia lui Kant însă se bazează pe faptul că nu poți scoate din idei/ concepte realități, p. 481, ci pentru a avea idei reale trebuie să avem și realitățile pe care le exprimăm conceptual. Lucru foarte adevărat.

*

În p. 482 numește „glumă scolastică” dorința de a scoate dintr-o idee arbitrară un obiect real.

*

Existența necesară a lui Dumnezeu, în cadrul argumentului cosmologic, e considerată de Kant drept „pretenția arogantă a unei certitudini apodictice”, p. 487.

Pentru că „necesitatea necondiționată (existența lui Dumnezeu n.n.), de care avem indispensabil nevoie, ca de ultimul suport al tuturor lucrurilor, este adevărata prăpastie a rațiunii umane”, p. 487.

Însă cum să fie suportul tuturor, Dumnezeu, o prăpastie, un iad, o frică teribilă? Și Kant ne spune că dacă Dumnezeu Își pune întrebări asupra existenței Sale din veșnicie și în veșnicie…atunci „totul se scufundă sub noi”, p. 488.

Dar pe baza a ce rațiune presupune Kant că Dumnezeu este un neștiutor al propriei Sale existențe. Cum merge el atât de repede…de la inexistența lui Dumnezeu la necunoașterea de Sine a lui Dumnezeu?

*

Cea mai veche dintre dovezi (p. 494), dovada fizico-teologică (p. 492), nici ea nu poate demonstra existența unei Ființe supreme, p. 494.

*

Însă în p. 498 afirmă: „dovada ontologică, numai din concepte pure ale rațiunii, este singura posibilă”, p. 498.

*

Și tot în p. 498, Kant distinge între teologia rațională și teologia revelată. Cea rațională are două ramuri: teologie transcendentală sau deistă și teologie naturală sau teistă, p. 498.

Deismul Îl prezintă pe Dumnezeu drept cauză a lumii, pe când teismul drept autor al lumii, p. 499. De aceea „deistul crede într-un Dumnezeu, pe când teistul într-un Dumnezeu viu”, p. 499-500.

*

După ce discută și dovada ontologică, Kant spune: „Ființa supremă rămâne…pentru folosirea pur speculativă a rațiunii un simplu ideal, dar totuși un ideal fără lipsuri, un concept care încheie și încununează întreaga cunoaștere omenească, a cărui realitate obiectivă nu poate fi desigur dovedită pe această cale, dar nici respinsă victorios”, p. 504.

În concluzie, pentru Kant, cea mai mare cunoaștere teologică a lumii e că Dumnezeu s-ar putea să existe.

O concluzie jalnică…după 500 de pagini de sofisme.

*

Și pentru Kant niciun argument pentru existența lui Dumnezeu nu s-a dovedit valabil, pentru că el a plecat de la supoziția că „toate raționamentele noastre care vor să ne conducă dincolo de câmpul experienței posibile sunt înșelătoare și lipsite de fundament”, p. 505.

Numai că acest câmp sau teritoriu al experienței posibile a fost limitat de Kant doar la posibilitățile empirice, adică ce simțim, vedem, auzim…ca și când noi am fi doar trupuri fără suflet.

Însă dacă câmpul experienței posibile ar fi fost extins de la senzație la extaz atunci cunoașterea lumii, de sine și a lui Dumnezeu ar fi fost nu numai posibile ci și evidente, pentru că astfel ar fi avut realitate și vederea extatică și înțelegerea umană și cunoașterea instrumentală, și toate s-ar fi unit în mod armonios la nivel rațional.

Iar dacă, din start, pleci de la ideea că ceea ce ne depășește simpla viață biologică nu există…cum să mai ajungi să dovedești existența lui Dumnezeu ca transcendentă lumii?

*

Tot în p. 505, autorul spune că „rațiunea omenească are o înclinație naturală de a depăși limita” experienței posibile.

Însă cine i-a dat omului dorința asta de a se depăși pe sine? Și pentru ce să se depășească pe sine…dacă dincolo de perimetrul îngust al vieții terestre…Kant afirmă că nu mai există nimic?

Depășirea asta ar fi o simplă nebunie a rațiunii umane, dacă ea tinde spre ceva ireal.

Numai că rațiunea tinde să se depășească pe sine în mod natural pentru că e atrasă de Dumnezeu în mod natural, de Cel care a creat-o, către Sine, mai presus de cele existente.

Și de aceea nu face nimic aiurea că vrea să se depășească pe sine…pentru că înclinația asta, cum recunoaște și Kant, e naturală în rațiune și nu un exercițiu de voință.

Însă concluzia lui Kant e alta: înclinarea firească a rațiunii de a se depăși pe sine o duce la aparențe, la iluzii, de care trebuie să o scape „cea mai riguroasă critică”, p. 505. Însă critica și-o face tot rațiunea. Adică e o autocritică.

Numai că trebuie să reținem de aici că dorința interioară de depășire de sine a rațiunii nu era socotită o generatoare de progres pentru Kant ci o intrare pe tărâmul erorilor.

*

În p. 506, Kant vorbește în mod sistematic despre modul cum se formează conceptele umane din perspectiva lui: „rațiunea nu se raportează niciodată direct la un obiect, ci numai la intelect, și, prin el, la propria ei folosire empirică”.

Adică ce avem în experiența empirică ducem în intelect și rațiunea procesează datele intelectului. E o trecere a informației din lume în rațiune, prin intermediul intelectului.

De aceea, Kant nu pune niciodată problema cunoașterii de la Dumnezeu spre om ci numai de la simțurile umane spre rațiune. Tocmai de aceea nu ajunge niciodată la existența lui Dumnezeu.

Teologia însă pornește discuția despre om și despre posibilitățile lui de cunoaștere de la realitatea lui Dumnezeu și a omului și de la relația dintre Creator și creatură.

Pentru că numai Dumnezeu poate să îi explice omului sensul lui. A renunța la revelația lui Dumnezeu și a ne întoarce la sofismele propriilor noastre deducții despre El înseamnă a ne învârti în cerc, pentru că renunțăm la însăși cheia de înțelegere a noastră și a lumii.

*

Rațiunea e facultatea care derivă particularul din general, p. 507.

Did you like this? Share it: