Prima parte, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a
***

„Numesc maxime ale rațiunii toate principiile subiective care nu sunt scoase din natura obiectului, ci din interesul rațiunii în legătură cu o anumită perfecțiune posibilă a cunoașterii acestui obiect”, p. 518.

*

Interesul diversității vs. interesul unității, p. 519.

*

„Ideile rațiunii pure nu pot fi niciodată dialectice în sine”, p. 520.

Rațiunea pură nu se ocupă în realitate cu nimic decât cu sine însăși”, p. 526.

*

„este totuși absolut imposibil să dovedim într-un caz că o întocmire a naturii, oricare ar fi ea, nu are niciun scop”, p. 531.

*

Odată cu p. 541 începe partea a II-a: Metodologia transcendentală.

judecățile negative au funcția proprie numai de a împiedica eroarea”, p. 544-545.

Constrângerea = disciplină, p. 545.

Scopul culturii e acela „de a dezvolta o aptitudine”, Ibidem.

Disciplinarea rațiunii, Ibidem.

Erorile izolate pot fi remediate prin cenzură, iar cauzele lor, prin critică”, p. 546.

Cunoașterea filosofică este cunoașterea rațională din concepte, p. 553.

*

A defini = „a expune originar conceptul explicit al unui lucru”, p. 555.

Conceptul empiric, spune Kant, „nu poate fi deloc definit, ci numai explicat”, Ibidem.

Axiomele = „principii sintetice a priori, care sunt nemijlocit certe”, p. 558.

Demonstrația = o dovadă apodictică intuitivă, p. 559.

*

Și Kant împarte judecățile apodictice în dogmata și mathemata, p. 560. „O judecată direct sintetică din concepte este o dogma, pe când o judecată prin construirea conceptelor este o mathema”, Ibidem.

*

„dacă rațiunea nu se poate sustrage niciodată criticii, totuși ea nu are totdeauna motiv să se teamă de ea”, p. 562.

*

„Este trist și deprimant faptul că poate să existe în genere o antitetică a rațiunii pure și că rațiunea, care reprezintă totuși tribunalul suprem al tuturor disputelor, poate să ajungă în conflict cu ea însăși”, p. 563.

*

Kant a ajuns la concluzia în p. 564 că oamenii nu vor găsi niciodată „demonstrații evidente ale celor două judecăți cardinale ale rațiunii noastre pure: există un Dumnezeu, există o viață viitoare”.

*

David Hume este „gânditorul rece” pentru Kant, p. 565, care a fost „născut parcă anume pentru echilibrul judecății”, p. 566. Îl considera „bine intenționat și cu un caracter moral ireproșabil”, Ibidem, deși, ca și Kant, nu avea de-a face cu buna intenție și ireproșabilitatea morală.

*

Publicul cititor, spune autorul, „nu se pricepe deloc la astfel de elaborări subtile” ca ale sale, p. 566-567 și în filosofia sa „nu este vorba de ceea ce este avantajos…pentru binele obștesc, ci numai [pentru] cât de departe poate merge rațiunea în speculația ei, care face abstracție de orice interes, și dacă trebuie să-i acordăm în genere oarecare valoare sau dacă nu cumva trebuie, mai curând, să renunțăm cu totul la ea în favoarea practicului”, p. 567.

*

Kant considera că oamenii au „o anume înclinație [spre]…a-și ascunde adevăratele simțăminte și de a manifesta anumite altele, adoptate, pe care le considerăm ca bune și lăudabile”, p. 567. Și prin această depărtare de noi spre o modă anume a apărut civilizația, Ibidem.

Însă înclinația noastră spre a părea „mai buni decât suntem și de a manifesta simțăminte pe care nu le avem servește numai oarecum provizoriu pentru a scoate pe om din primitivitate și a-l face mai întâi să adopte cel puțin forma binelui, pe care îl cunoaște; căci după aceea, odată ce principiile autentice au fost dezvoltate și au pătruns în modul de gândire, acea falsitate trebuie combătută puternic încetul cu încetul, căci altfel ea corupe inima și nu permite să răsară simțămintele bune sub buruiana aparenței frumoase”, p. 567-568.

Adică îi învățăm să fie manierați/ civilizați pe oameni, îi învățăm cu forța binele, frumosul, normalul, pentru ca apoi să le cerem să renunțe la mințirea de sine că sunt frumoși, deștepți, generoși…pentru a-i învăța adevărata frumusețe, generozitate, conștiință.

Numai că mulți rămân la „civilitate”, adică la „a fi ca lumea” și niciodată nu ajung ca ei înșiși sau după cum vrea Dumnezeu să fie omul.

Se pare că le place lenea civilizației fără virtuți.

*

Și Kant își exprimă dezamăgirea: „Îmi pare rău să constat aceeași lipsă de sinceritate, disimulare și ipocrizie chiar și în manifestările gândirii speculative, unde oamenii au mult mai puține piedici de a mărturisi cum se cuvine, deschis și neprefăcut, ideile lor și n-au niciun avantaj în a le ascunde”, p. 568.

*

Nu poate exista „o polemică a rațiunii pure”, spune Kant, p. 569 și 572.

*

În p. 574 Hume e numit „unul dintre acești geografi ai rațiunii omenești”. Hume și-a dat seama că principiul cauzalității nu e necesar ci doar util, p. 574-575.

Și Kant nu face decât să îl urmeze pe Hume în dezamăgirea lui, aceea că rațiunea nu poate cunoaște dincolo de empiric, p. 575. Însă rațiunea poate cunoaște și dincolo de empiric, pentru că sufletul uman poate înțelege multe despre sine și despre creație și despre comuniunea cu Dumnezeu.

*

Și Kant compară rațiunea umană nu cu o câmpie infinită ci cu o sferă, p. 575.

*

Moment de mare sinceritate: „Orice polemică sceptică nu este îndreptată propriu-zis decât împotriva dogmaticului, care fără a manifesta o neîncredere în principiile lui prime obiective, adică fără critică, își continuă cu gravitate mersul, și polemica nu are alt scop decât să-l zdruncine și să-l aducă la cunoașterea de sine. Polemica în sine nu rezolvă absolut nimic relativ a ceea ce știm sau, dimpotrivă, la ceea ce nu putem ști”, p. 576-577.

Filosofii nu caută, așadar, înțelepciunea sau folosul celorlalți ci dărâmarea oricăror certitudini din cei cu care polemizează…pentru ca să îi determine pe aceia să creadă că nu știu în ce să mai creadă sau să ajungă la concluzia că nimic nu e cert.

Să ajungi să stai în certitudine: scopul polemicilor.

*

Din nou elogii la adresa lui Hume: „este poate cel mai ingenios dintre toți scepticii și incontestabil cel mai important în privința influenței pe care metoda sceptică o poate avea în provocarea unei examinări temeinice a rațiunii”, p. 577.

*

Însă în p. 578 autorul vorbește despre o greșeală a lui Hume și anume „a conchis deci fals din contingența determinării noastră după lege contingența legii însăși și a confundat ieșirea din conceptul unui lucru spre experiența posibilă…cu sinteza obiectelor experienței reale, care, fără îndoială, e totdeauna empirică”.

Greșeala lui Hume însă, adaugă Kant, „este…comună tuturor dogmaticilor, anume că el n-a cuprins sistematic a priori toate speciile de sinteză ale intelectului, căci el ar fi găsit că de exemplu principiul permanenței, pentru a nu aminti aici pe altele, este, ca și acela al cauzalității, un principiu care anticipează experiența”, p. 578-579.

Did you like this? Share it: