Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 17 iulie 2011

Profilul din Google

Acum și cu + 1.

Litere și ploi

O televiziune sau…o știre după o altă știre în zi de duminică.

Prima știre: o șoferiță beată…a lovit patru mașini.

A doua știre: o profesoară…și-a bătut și omorât propriul soț.

Care e relevanța celor două știri pentru o întreagă Românie? Că românii beau și omoară?

De ce șoferița…nu a avut încadrare profesională și a avut numai profesoara?

Profesoarele, adică, sunt mai bătăușe decât șoferițele?

Profesoarele nu pot fi șoferițe…pentru că e posibil să dea cu ranga în cap cuiva, dacă una, în condiții particulare, a făcut-o?

Urmează alte întrebări: de ce unii delincvenți au față…iar alții sunt blurați? De ce unii sunt anonimi…iar alții sunt tot dați cu fața la telespectatori? De ce nu e o singură măsură pentru toți?

Sau de ce știrea nu mai e doar știre…ci a devenit investigație după ureche?

De unde să știe doamna doctor sau doamna psiholog sau domnul ziarist sau domnul criminalist…de ce o femeie s-a îmbătat astăzi și a accidentat 4 mașini iar o profesoară…și nu, pur și simplu: o femeie…și-a ucis soțul?

Chiar ne interesează aceste lucruri?

Părerea care rămâne e următoarea: că se dorește doar să se umple golul cu ceva, așa, între două calupuri de publicitate. Da, cinic de profitabil!

Pe prea puțini îi interesează ce, cum, de ce…și să ajute efectiv…iar restul: mimăm că ne pasă mai mult sau mai puțin civilizat.

*

Dacă ai vrea să fii prieten cu mine pe Facebook…care ar fi motivul pentru care ai vrea să fii? Adică ce te-a determinat să îmi ceri prietenia? Nu vrei să îmi spui nimic? Vrei doar să stai, bălălău, la mine pe zid?

Goana după mulți prieteni numerici…dar nu și reali.

Așa cum fug scriitorii, care nu știu să fie originali, după bibliografie, multă bibliografie…pentru că ea pare să ascundă puterea ta infimă de înțelegere a celor pe care le discuți.

Însă bibliografia…ca și prieteniile statistice…sunt foarte diferite de cele reale…și de întâlnirea reală cu textul.

*

Plouă. Vizibilitate redusă. Ochii mă dor. Transpirația curge…Aceste lucruri mă fac real.

Care ar fi rostul real al unei posibile prezențe în online fără identitate reală?

Ca să arăt că nu știu decât să decupez știrile, imaginile altora, ideile lor…și să le pun la mine?

Care mine, cine sunt eu, dacă toată lumea mă confundă cu inexistența?

Care e bucuria celui din topul accesărilor…în lipsa împlinirii reale prin muncă?

Adică mă bucur că am fost văzut de unii care nu mă înțeleg și nici nu sunt interesați de mine?

*

Urmăresc atent…statisticile căutărilor de tot felul în online. Ele spun despre oameni mai mult decât ți-ar spune oamenii vreodată.

Văd multă instinctualitate, văd tot mai puțină cultură, tot mai puțină căutare specializată…și, cel mai adesea, multă căutare utilitaristă și ipseistă.

Caută numai ceea ce îi interesează la modul grosier…fără să dorească să cunoască pe cineva.

Au nevoie de un film, de o carte, de un program, trebuie să dea ei un examen…numai aia caută.

Nu se mai caută nuanțe, persoane…ci numai temele mură-n gură.

Asta înseamnă că vor fi tot mai multe uși închise, tot mai mulți tocsuni, nebuni pe viitor.

Și s-a ajuns aici datorită ideii de nevoie utilitaristă. „Îmi trebuie…pentru că am nevoie pentru ceva anume…și nu pentru mine”.

Niciodată nu m-a interesat ceva pentru că am examen. M-a interesat pentru că m-a interesat.

Dacă scriu ceva, spun ceva, fac ceva numai pentru că trebuie să fiu văzut, auzit…atunci sunt penibil la culme.

Pentru că asta înseamnă că fac totul numai de ochii altora sau pentru că mi se cere și nu pentru că vreau.

Eu scriu pentru că vreau. Și vreau pentru că mă împlinește.

Dacă m-ar forța cineva să vreau să scriu, să comunic, să creez, să fiu om…aș fi de râsul curcilor.

Cantemireștii [15]

Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a cincia, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a zecea, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a.

Între 1618 și 1621 Dimitrie Cantemir scrie în latină Sistemul sau întocmirea religiei mahomedane, carte pe care Ilinski o traduce în rusă. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse îi cere „prin vocea consilierului său, arhimandritul Gavriil Bujinski, să indice sursele utilizate, astfel încât anumite afirmații ofensatoare la adresa religiei musulmane să beneficieze de o susținere mai consistentă” (p. 124).

Dimitrie Cantemir va răspunde că nu vede o nevoie neapărată de a se sprijini pe trimiteri foarte exacte. El beneficia de protecția țarului, pentru redactarea acestei lucrări, împăratul Rusiei intervenind chiar pentru a-i mobiliza pe tipografi în realizarea literelor arabe (Ibidem).

Este publicată la Sankt Petersburg în 1722, fiind „a doua carte majoră publicată de Dimitrie în timpul vieții, după Divanul”; „un volum consistent de 378 de pagini, dedicat lui Petru cel Mare” (p. 125).

În cartea sa, „credința musulmanilor este calificată drept bestială, Mahomed este descris ca un pseudo-profet, ale cărui învățături au fost furate din Scripturile noastre” (p. 126).

Autorul a inserat în carte „două ode scrise în onoarea lui de arhimandritul Teofilact Lopatinski, membru al Sfântului Sinod și rector al Academiei ortodoxe din Moscova, și de Ieronim Ghedeon Vișniovski, profesor la aceeași instituție” (Ibidem).

La scurtă vreme după moartea lui Cantemir, au existat intenții de traducere a acestei lucrări în germană, dar nu s-au finalizat.

„Un secol mai târziu, când cartea părea cu desăvârșire căzută în uitare, Sofronie din Vrata (Vraceanski), marele pionier al renașterii culturale bulgare, o va traduce în limba lui, însă manuscrisul nu va fi publicat niciodată” (p. 127).

Dimitrie Cantemir a intrat „în opoziție deschisă cu Teofan Prokopovici, principalul colaborator al lui Petru în reformarea Biserici ruse”, care publicase Prima învățătură pentru prunci, în 1720, un manual „de educație teologică, menit a explica pe înțelesul tuturor principiile fundamentale ale Bisericii Ortodoxe”. Împotriva acestuia, Cantemir scrie „un opuscul polemic de vreo 100 de file, intitulat Locuri obscure în catehismul tipărit în slavonește de un autor anonim sub titlul „Prima învățătură pentru prunci”” (p. 129).

„Dimitrie apără ordinea și rânduielile impuse de preaînțeleapta Maică Biserica” (p. 130).

Mai scrie și un scurt eseu despre ce este conștiința, prin care îi răspunde contelui Golovkin, „bun prieten și membru în Senat” (p. 131).

În 1722, Petru cel Mare pornește într-o expediție militară spre Caucaz (p. 132).

O recitire atentă a Criticii rațiunii pure [16]

Prima parte, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a
***

Concluzie dezolantă: „prin critica rațiunii noastre cunoaștem în sfârșit că în folosirea ei pură și speculativă nu putem cunoaște în realitate nimic”, p. 580.

Utilitatea ipotezelor, p. 580.

*

Kant consideră că admiterea sufletului drept un concept transcendent [adică de natură spirituală n.n.] e „o judecată care nu numai că ar fi indemonstrabilă…ci ar fi și cu totul arbitrară și oarbă”, p. 581.

*

Rațiunea pură, pentru Kant, judecă numai în termeni de necesar și nenecesar, p. 587.

*

Fiecare concept trebuie să aibă în spate o singură dovadă, p. 592. Acesta e motivul (multiplicitatea dovezilor pentru dovedirea existenței lui Dumnezeu) pentru care el nu admite realitatea dovezilor, Ibidem.

*

Și aceste dovezi ale existenței lui Dumnezeu ar trebui să fie ostensive[1] și nu apagogice[2], p. 592.

*

În p. 595, autorul consideră o situație umilitoare faptul că rațiunea noastră nu realizează nimic în folosirea ei pură.

Însă critica rațiunii pure, adaugă el, deși nu are o valoare pozitivă, ea are una negativă, pentru că are meritul de a preveni erorile, de a stabili limitele cunoașterii umane, p. 596.

Pentru că în domeniul speculației, pentru Kant, rațiunea nu descoperă nimic, consideră că rațiunea trebuie folosită numai în sens practic, p. 596. Ce înseamnă însă rațiune practică pentru Kant?

*

Voința liberă (arbitrium liberum) = „voința care poate fi determinată independent de impulsurile sensibile”, p. 600.

Și tot ce se leagă de voința liberă, spune Kant, „fie în calitate de principiu, fie de consecință, se numește practic. Libertatea practică poate fi dovedită prin experiență”, Ibidem.

*

Libertatea, pentru el, avea legi imperative, Ibidem.

*

În p. 601, autorul vorbește despre interesele rațiunii umane (speculative și practice) și le rezumă la consecințele a trei întrebări:

1. Ce pot ști?

2. Ce trebuie să fac?

3. Ce-mi este îngăduit să sper?

*

Ce pot ști este „pur speculativă”, p. 602.

Ce trebuie să fac este „pur practică”, p. 602. Și pentru că e o problemă morală iese afară din sfera CRP, Ibidem.

Ce îmi este îngăduit să sper e o problemă practică și teoretică în același timp, Ibidem. Iar „toată speranța [umană] tinde spre fericire”, p. 602.

*

Kant definea fericirea drept „satisfacerea tuturor înclinărilor noastre”, p. 602.

*

„principiile rațiunii pure în folosirea ei practică, dar mai ales în cea morală, au realitate obiectivă”, p. 603.

*

Un răspuns al rațiunii privitor la interesul ei practic: „fă ceea ce te face demn de a fi fericit”, p. 604.

*

Și dacă Kant, pe baza speculației, spunea că nu a putut să ajungă la Dumnezeu, admitea că se poate ajunge pe calea moralei: „Această teologie morală are față de cea speculativă avantajul particular că ea conduce inevitabil la conceptul despre o Ființă originară, unică, suverană, perfectă și rațională, spre care teologia speculativă nu ne îndrumează [îndrumă] nici măcar din motive obiective, necum să ne poată convinge de adevărul ei”, p. 607.

*

Însă pentru mine e suspect faptul cum Kant a negat împlinirea rațională a omului în Dumnezeu dar a admis-o, cu multă lejeritate, pe cea a fericirii în El.

Pentru că i-au trebuit 600 de pagini să nege orice înțelegere a lui Dumnezeu pe cale rațională dar pentru a admite moralitatea și a extrage din ea existența lui Dumnezeu i-au trebuit decât 3-4 pagini.

Și cum ne-am putea bucura de fericire fără să o înțelegem în amplitudinea ei? Cum să ne bucurăm de fericire doar practic și nu și teoretic, când teologia vorbește mai întâi despre împlinirea teoretică a omului, de înțelegerea lui din care decurge cea practică, asceza și morala?

Însă prin inversarea rolurilor, prin punerea practicului mai presus de teoretic, Kant și-a dat foc la valiză, pentru că a făcut rațiunea inaptă de înțelegere teoretică…inclusiv de cea practică.

Numai că Hristos Dumnezeu a vorbit lumii, a învățat cu cuvântul și fapta și învățătura Lui, înțeleasă de oameni, a devenit viață, arătând că omul e o ființă care înțelege și alege în mod libertrăiască într-un anume fel.

Dacă omul nu ar fi fost în stare să înțeleagă voia lui Dumnezeu la nivel teoretic…Domnul nu i-ar fi vorbit deloc.

Însă El i-a revelat taine imense prin cuvânt și faptă, în care mintea umană se scufundă cu totul și în care cunoaște în mod continuu fără să ia sfârșit această cunoaștere, pentru că ea este consecința relației noastre cu El.

Cunoaștem experențial, fiind în comuniune cu Cel ce ni Se revelează continuu din cuvintele și faptele Lui consemnate de Tradiție.

*

Critica rațiunii pure trebuia să aibă maximum 50 de pagini și nu 630 de pagini. Kant și-a bătut joc de noi, ca cititori ai lui, pentru că a făcut să pară foarte complicat totul, când putea să spună de la bun început că nu vrea să dovedească relevanța teoretică a cunoașterii umane ci doar pe cea practică.

*

Părerea = a considera ceva ca adevărat, atât din punct de vedere subiectiv cât și obiectiv, p. 612.

Credința = o considerare subiectiv suficientă dar obiectiv insuficientă, Ibidem.

Știința = suficiența subiectivă și obiectivă, Ibidem.

Convingerea = suficiența subiectivă, Ibidem.

Certitudinea= suficiența obiectivă, Ibidem.

*

O afirmație curioasă la culme: „Dacă ar fi posibil să decid printr-o experiență, aș paria pe tot ce am că cel puțin pe una dintre planetele pe care le vedem există locuitori. De aceea spun că nu e simplă părere, ci o credință puternică (pentru adevărul căreia eu aș risca multe avantaje ale vieții) că există și locuitori în alte lumi”, p. 614.

Numai că nu și-ar risca viața și pentru existența lui Dumnezeu, ci numai pentru utopia unei planete, alta decât pământul, locuită de cineva.

*

Tot în p. 614 spune că existența lui Dumnezeu este o credință doctrinală. Și că el nu presupune „în mod necesar”, în cunoașterea teoretică, existența lui Dumnezeu dar o extrage din „unitatea finală” a lumii, Ibidem.

*

Dar admite, „că și sub raport teoretic se poate spune că cred ferm într-un Dumnezeu; dar atunci această credință nu este practică în sens riguros, ci trebuie numită o credință doctrinală”, p. 614-615.

Însă credința lui nu are acoperire teoretică: „cuvântul credință nu se raportează decât la direcția pe care mi-o dă o idee și la influența subiectivă asupra promovării acțiunilor mele raționale, care mă leagă de această idee, deși nu sunt în stare să dau socoteală despre ea din punct de vedere speculativ”, p. 615.

Adică credința lui nu poate fi înțeleasă și explicată în mod discursiv.

*

Nu ne explică însă de ce considera că „credința pur doctrinală are în sine ceva șovăielnic”, p. 615. Vorbește numai, în mod nebulos, despre „dificultăți care se găsesc în speculație” cu privire la credința religioasă, Ibidem.

Însă dificultățile sunt închipuite, pentru că credința revelată presupune o schimbare a minții, o înduhovnicire a ei…și omul credincios nu se teme că poate fi mințit de Dumnezeu.

Însă, fără niciun reproș la adresa credinței morale, o acceptă ca validă, Ibidem, când morala e cea mai inacceptabilă de către majoritatea.

Pentru că mulți nu cred în Dumnezeu tocmai pentru că nu vor să își asume niște exigențe morale.

*

Și din nou ne uimește: „Fără îndoială, nimeni nu se va lăuda că știe că există un Dumnezeu și o viață viitoare; căci dacă știe acest lucru, el este tocmai omul pe care l-am căutat atâta timp”, p. 616.

Concluzia: Kant a căutat un mistic, un om duhovnicesc toată viața și nu a găsit niciunul în Germania, care să îi mărturisească trăirile lui religioase…De aceea a presupus că nimeni nu are nicio evidență a realității lui Dumnezeu și a vieții viitoare.

*

„străduința obositoare” a rațiunii critice, p. 617.

*

Sistemul filosofic al lui Wolf nu a rezultat din rațiune ci dintr-o cunoaștere istorică a problemelor filosofice. De aceea îl numește „o mască a unui om viu”, p. 620.

*

Filosofia = „o simplă idee despre o știință posibilă, care nu este dată nicăieri in concreto, de care însă căutăm să ne apropiem pe diferite căi, atâta timp până când descoperim singura potecă, foarte năpădită de buruienile sensibilității, și până când reușim, atât cât este îngăduit oamenilor, să facem copia, ratată până acum, asemănătoare prototipului”, p. 621.

Cine e prototipul…când ne dăm seama că am ajuns „pe singura potecă” și de ce suntem o copie ratată?

*

Însă Kant nu speră să ajungă la filosofie…care e o utopie pentru rațiune, dacă rațiunea speculativă nu înțelege nimic, ci înțelege numai practic.

De aceea și mărturisește: „nu se poate învăța decât a filosofa, adică a exercita talentul rațiunii în aplicarea principiilor ei generale la anumite tentative existente, dar totdeauna cu rezerva dreptului pe care-l are rațiunea de a cerceta aceste principii chiar la izvoarele lor și de a le confirma sau de a le respinge”, p. 621-622.

Pe ce rațiuni cercetează, confirmă sau respinge: interne rațiunii sau externe ei?

*

Filosoful (conform conceptului cosmic) = „legislatorul rațiunii omenești”, p. 622. Nu e o exagerare mult prea penibilă? Cum să dea legi rațiunii omenești filosoful, când el nu știe spre ce se îndreaptă și nici nu știe ce poate cunoaște?

Lui Kant i-au trebuit 600 de pagini ca să constate că rațiunea speculativă nu poate cunoaște nimic, pentru că conceptele nu pot institui realități.

*

Și recunoaște și el că „ar fi o mare fanfaronadă dacă cineva s-ar numi pe sine însuși un filosof și ar pretinde că a ajuns să se asemene prototipului care nu există decât în idee”, p. 622.

*

Metafizica = „întreaga…cunoaștere filosofică din rațiune pură în înlănțuire sistematică”, p. 623. Se aseamănă cu matematica prin originea ei a priori, p. 625.

*

Metafizica, spune Kant, nu poate fi fundamentul religiei dar e zidul de apărare al religiei, p. 628.

*

„perioada copilăriei filosofiei”, p. 630.

*

Vechii filosofi își începeau cercetarea cu cunoașterea lui Dumnezeu și cu speranța unei alte lumi, pe când Kant încheie cu aceste probleme, p. 630.

Și recunoaște, ceea ce nu au recunoscut mulți filosofi, că „teologia și morala au fost [de-a lungul timpului] cele două impulsuri sau mai curând cele două puncte de reper pentru toate cercetările raționale abstracte, cărora oamenii li s-au dedicat apoi permanent”, Ibidem.

Numai că filosofii s-au folosit într-un mod impropriu de teologie și de morală și împotriva lor, distorsionând sau fabulând acolo unde lucrurile erau foarte clare.

Adică filosofii au acționat în mod parazitar în domeniul teologiei și al moralei.

*

În pagina de final, p. 632, autorul afirmă faptul că „numai calea critică mai rămâne deschisă”.

*

Așteptarea tuturor secolelor (fraza finală): rațiunea umană vrea să aibă deplină satisfacție în setea ei de cunoaștere, Ibidem.


[1] A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/ostensiv.

[2] Idem: http://dexonline.ro/definitie/apagogic.

Activator pentru Office 2010

Îl downloadați de aici.

Introduce automat serialul programului. Trebuie să apăsați doar pe EZ-Activator

Bineînțeles, trebuie să instalați mai întâi Office 2010

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno