Zi: 17 iulie 2011

Prima parte, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a…
***

Concluzie dezolantă: „prin critica rațiunii noastre cunoaștem în sfârșit că în folosirea ei pură și speculativă nu putem cunoaște în realitate nimic”, p. 580.

Utilitatea ipotezelor, p. 580.

*

Kant consideră că admiterea sufletului drept un concept transcendent [adică de natură spirituală n.n.] e „o judecată care nu numai că ar fi indemonstrabilă…ci ar fi și cu totul arbitrară și oarbă”, p. 581.

*

Rațiunea pură, pentru Kant, judecă numai în termeni de necesar și nenecesar, p. 587.

*

Fiecare concept trebuie să aibă în spate o singură dovadă, p. 592. Acesta e motivul (multiplicitatea dovezilor pentru dovedirea existenței lui Dumnezeu) pentru care el nu admite realitatea dovezilor, Ibidem.

*

Și aceste dovezi ale existenței lui Dumnezeu ar trebui să fie ostensive[1] și nu apagogice[2], p. 592.

*

În p. 595, autorul consideră o situație umilitoare faptul că rațiunea noastră nu realizează nimic în folosirea ei pură.

Însă critica rațiunii pure, adaugă el, deși nu are o valoare pozitivă, ea are una negativă, pentru că are meritul de a preveni erorile, de a stabili limitele cunoașterii umane, p. 596.

Pentru că în domeniul speculației, pentru Kant, rațiunea nu descoperă nimic, consideră că rațiunea trebuie folosită numai în sens practic, p. 596. Ce înseamnă însă rațiune practică pentru Kant?

*

Voința liberă (arbitrium liberum) = „voința care poate fi determinată independent de impulsurile sensibile”, p. 600.

Și tot ce se leagă de voința liberă, spune Kant, „fie în calitate de principiu, fie de consecință, se numește practic. Libertatea practică poate fi dovedită prin experiență”, Ibidem.

*

Libertatea, pentru el, avea legi imperative, Ibidem.

*

În p. 601, autorul vorbește despre interesele rațiunii umane (speculative și practice) și le rezumă la consecințele a trei întrebări:

1. Ce pot ști?

2. Ce trebuie să fac?

3. Ce-mi este îngăduit să sper?

*

Ce pot ști este „pur speculativă”, p. 602.

Ce trebuie să fac este „pur practică”, p. 602. Și pentru că e o problemă morală iese afară din sfera CRP, Ibidem.

Ce îmi este îngăduit să sper e o problemă practică și teoretică în același timp, Ibidem. Iar „toată speranța [umană] tinde spre fericire”, p. 602.

*

Kant definea fericirea drept „satisfacerea tuturor înclinărilor noastre”, p. 602.

*

„principiile rațiunii pure în folosirea ei practică, dar mai ales în cea morală, au realitate obiectivă”, p. 603.

*

Un răspuns al rațiunii privitor la interesul ei practic: „fă ceea ce te face demn de a fi fericit”, p. 604.

*

Și dacă Kant, pe baza speculației, spunea că nu a putut să ajungă la Dumnezeu, admitea că se poate ajunge pe calea moralei: „Această teologie morală are față de cea speculativă avantajul particular că ea conduce inevitabil la conceptul despre o Ființă originară, unică, suverană, perfectă și rațională, spre care teologia speculativă nu ne îndrumează [îndrumă] nici măcar din motive obiective, necum să ne poată convinge de adevărul ei”, p. 607.

*

Însă pentru mine e suspect faptul cum Kant a negat împlinirea rațională a omului în Dumnezeu dar a admis-o, cu multă lejeritate, pe cea a fericirii în El.

Pentru că i-au trebuit 600 de pagini să nege orice înțelegere a lui Dumnezeu pe cale rațională dar pentru a admite moralitatea și a extrage din ea existența lui Dumnezeu i-au trebuit decât 3-4 pagini.

Și cum ne-am putea bucura de fericire fără să o înțelegem în amplitudinea ei? Cum să ne bucurăm de fericire doar practic și nu și teoretic, când teologia vorbește mai întâi despre împlinirea teoretică a omului, de înțelegerea lui din care decurge cea practică, asceza și morala?

Însă prin inversarea rolurilor, prin punerea practicului mai presus de teoretic, Kant și-a dat foc la valiză, pentru că a făcut rațiunea inaptă de înțelegere teoretică…inclusiv de cea practică.

Numai că Hristos Dumnezeu a vorbit lumii, a învățat cu cuvântul și fapta și învățătura Lui, înțeleasă de oameni, a devenit viață, arătând că omul e o ființă care înțelege și alege în mod liber să trăiască într-un anume fel.

Dacă omul nu ar fi fost în stare să înțeleagă voia lui Dumnezeu la nivel teoretic…Domnul nu i-ar fi vorbit deloc.

Însă El i-a revelat taine imense prin cuvânt și faptă, în care mintea umană se scufundă cu totul și în care cunoaște în mod continuu fără să ia sfârșit această cunoaștere, pentru că ea este consecința relației noastre cu El.

Cunoaștem experențial, fiind în comuniune cu Cel ce ni Se revelează continuu din cuvintele și faptele Lui consemnate de Tradiție.

*

Critica rațiunii pure trebuia să aibă maximum 50 de pagini și nu 630 de pagini. Kant și-a bătut joc de noi, ca cititori ai lui, pentru că a făcut să pară foarte complicat totul, când putea să spună de la bun început că nu vrea să dovedească relevanța teoretică a cunoașterii umane ci doar pe cea practică.

*

Părerea = a considera ceva ca adevărat, atât din punct de vedere subiectiv cât și obiectiv, p. 612.

Credința = o considerare subiectiv suficientă dar obiectiv insuficientă, Ibidem.

Știința = suficiența subiectivă și obiectivă, Ibidem.

Convingerea = suficiența subiectivă, Ibidem.

Certitudinea= suficiența obiectivă, Ibidem.

*

O afirmație curioasă la culme: „Dacă ar fi posibil să decid printr-o experiență, aș paria pe tot ce am că cel puțin pe una dintre planetele pe care le vedem există locuitori. De aceea spun că nu e simplă părere, ci o credință puternică (pentru adevărul căreia eu aș risca multe avantaje ale vieții) că există și locuitori în alte lumi”, p. 614.

Numai că nu și-ar risca viața și pentru existența lui Dumnezeu, ci numai pentru utopia unei planete, alta decât pământul, locuită de cineva.

*

Tot în p. 614 spune că existența lui Dumnezeu este o credință doctrinală. Și că el nu presupune „în mod necesar”, în cunoașterea teoretică, existența lui Dumnezeu dar o extrage din „unitatea finală” a lumii, Ibidem.

*

Dar admite, „că și sub raport teoretic se poate spune că cred ferm într-un Dumnezeu; dar atunci această credință nu este practică în sens riguros, ci trebuie numită o credință doctrinală”, p. 614-615.

Însă credința lui nu are acoperire teoretică: „cuvântul credință nu se raportează decât la direcția pe care mi-o dă o idee și la influența subiectivă asupra promovării acțiunilor mele raționale, care mă leagă de această idee, deși nu sunt în stare să dau socoteală despre ea din punct de vedere speculativ”, p. 615.

Adică credința lui nu poate fi înțeleasă și explicată în mod discursiv.

*

Nu ne explică însă de ce considera că „credința pur doctrinală are în sine ceva șovăielnic”, p. 615. Vorbește numai, în mod nebulos, despre „dificultăți care se găsesc în speculație” cu privire la credința religioasă, Ibidem.

Însă dificultățile sunt închipuite, pentru că credința revelată presupune o schimbare a minții, o înduhovnicire a ei…și omul credincios nu se teme că poate fi mințit de Dumnezeu.

Însă, fără niciun reproș la adresa credinței morale, o acceptă ca validă, Ibidem, când morala e cea mai inacceptabilă de către majoritatea.

Pentru că mulți nu cred în Dumnezeu tocmai pentru că nu vor să își asume niște exigențe morale.

*

Și din nou ne uimește: „Fără îndoială, nimeni nu se va lăuda că știe că există un Dumnezeu și o viață viitoare; căci dacă știe acest lucru, el este tocmai omul pe care l-am căutat atâta timp”, p. 616.

Concluzia: Kant a căutat un mistic, un om duhovnicesc toată viața și nu a găsit niciunul în Germania, care să îi mărturisească trăirile lui religioase…De aceea a presupus că nimeni nu are nicio evidență a realității lui Dumnezeu și a vieții viitoare.

*

„străduința obositoare” a rațiunii critice, p. 617.

*

Sistemul filosofic al lui Wolf nu a rezultat din rațiune ci dintr-o cunoaștere istorică a problemelor filosofice. De aceea îl numește „o mască a unui om viu”, p. 620.

*

Filosofia = „o simplă idee despre o știință posibilă, care nu este dată nicăieri in concreto, de care însă căutăm să ne apropiem pe diferite căi, atâta timp până când descoperim singura potecă, foarte năpădită de buruienile sensibilității, și până când reușim, atât cât este îngăduit oamenilor, să facem copia, ratată până acum, asemănătoare prototipului”, p. 621.

Cine e prototipul…când ne dăm seama că am ajuns „pe singura potecă” și de ce suntem o copie ratată?

*

Însă Kant nu speră să ajungă la filosofie…care e o utopie pentru rațiune, dacă rațiunea speculativă nu înțelege nimic, ci înțelege numai practic.

De aceea și mărturisește: „nu se poate învăța decât a filosofa, adică a exercita talentul rațiunii în aplicarea principiilor ei generale la anumite tentative existente, dar totdeauna cu rezerva dreptului pe care-l are rațiunea de a cerceta aceste principii chiar la izvoarele lor și de a le confirma sau de a le respinge”, p. 621-622.

Pe ce rațiuni cercetează, confirmă sau respinge: interne rațiunii sau externe ei?

*

Filosoful (conform conceptului cosmic) = „legislatorul rațiunii omenești”, p. 622. Nu e o exagerare mult prea penibilă? Cum să dea legi rațiunii omenești filosoful, când el nu știe spre ce se îndreaptă și nici nu știe ce poate cunoaște?

Lui Kant i-au trebuit 600 de pagini ca să constate că rațiunea speculativă nu poate cunoaște nimic, pentru că conceptele nu pot institui realități.

*

Și recunoaște și el că „ar fi o mare fanfaronadă dacă cineva s-ar numi pe sine însuși un filosof și ar pretinde că a ajuns să se asemene prototipului care nu există decât în idee”, p. 622.

*

Metafizica = „întreaga…cunoaștere filosofică din rațiune pură în înlănțuire sistematică”, p. 623. Se aseamănă cu matematica prin originea ei a priori, p. 625.

*

Metafizica, spune Kant, nu poate fi fundamentul religiei dar e zidul de apărare al religiei, p. 628.

*

„perioada copilăriei filosofiei”, p. 630.

*

Vechii filosofi își începeau cercetarea cu cunoașterea lui Dumnezeu și cu speranța unei alte lumi, pe când Kant încheie cu aceste probleme, p. 630.

Și recunoaște, ceea ce nu au recunoscut mulți filosofi, că „teologia și morala au fost [de-a lungul timpului] cele două impulsuri sau mai curând cele două puncte de reper pentru toate cercetările raționale abstracte, cărora oamenii li s-au dedicat apoi permanent”, Ibidem.

Numai că filosofii s-au folosit într-un mod impropriu de teologie și de morală și împotriva lor, distorsionând sau fabulând acolo unde lucrurile erau foarte clare.

Adică filosofii au acționat în mod parazitar în domeniul teologiei și al moralei.

*

În pagina de final, p. 632, autorul afirmă faptul că „numai calea critică mai rămâne deschisă”.

*

Așteptarea tuturor secolelor (fraza finală): rațiunea umană vrea să aibă deplină satisfacție în setea ei de cunoaștere, Ibidem.

---

[1] A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/ostensiv.

[2] Idem: http://dexonline.ro/definitie/apagogic.