O recitire atentă a Criticii rațiunii pure [8]
Prima parte, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a…
***
„Idealismul material” spune Kant „este teoria care declară existența obiectelor în spațiu în afară de noi, sau numai ca îndoielnică și indemonstrabilă, sau ca falsă și imposibilă”, p. 232.
Pe Descartes îl considera „un idealist problematic”/ problematizator, pe Berkeley „un idealist dogmatic”, Ibidem.
*
„determinarea existenței mele în timp nu este posibilă decât prin existența lucrurilor reale pe care eu le percep în afara mea”, p. 233.
Iar dacă avem conștiință de sine avem și conștiința nemijlocită a existenței lucrurilor din afară de noi, Ibidem.
Împotriva idealismului, care susținea conștiința existenței de sine numai pe baza simțului intern, Kant spune că „experiența internă…nu este posibilă decât mijlocit, [adică]…cu ajutorul experienței externe”, p. 234.
*
Autorul definește conștiința de sine drept „o reprezentare intelectuală a spontaneității unui subiect care gândește”, p. 234.
*
„Pentru a ști dacă o pretinsă experiență sau alta nu este o simplă închipuire, trebuie să se afle cu ajutorul determinărilor ei particulare și al acordului ei cu criteriile oricărei experiențe reale”, p. 235. Cine determină însă toata plaja experiențelor reale? Cine poate experimenta tot ce este sau poate fi experiență reală?
*
„Tot ce se întâmplă este ipotetic necesar”, p. 236.
„Nicio necesitate în natură nu e o necesitate oarbă, ci condiționată, prin urmare inteligibilă”, rațională, p. 236.
„Ceea ce nu e posibil decât în condiții care ele însele sunt numai posibile nu e posibil în nicio privință”, p. 238.
*
E o judecată analitică precizarea că orice lucru contingent are o cauză, p. 241.
*
Kant susținea că „în simțul intern nu se găsește absolut nicio intuiție permanentă”, p. 242. Atunci cum se mai explică sentimentele vii, idealurile epuizante, credința înfocată, care au nevoie de o continuă privire spre țel?
*
Aducând discuția asupra faptului că Leibniz a avut nevoie de realitatea lui Dumnezeu pentru a explica existența unității creației (p. 242-243), Kant spune că se poate înțelege unitatea creației dacă ne reprezentăm substanțele lumii „în spațiu, deci în intuiția externă”, p. 243. Nu afirmă mai mult decât atât…în sensul să nege existența lui Dumnezeu.
Însă el se bazează în explicarea unității creației pe intuirea ei, fără să apeleze la Revelație.
*
„țara intelectului pur” este „o insulă, pe care natura însăși a închis-o în hotare imutabile”, p. 243. E „țara adevărului (un nume fermecător), împrejmuită de un ocean vast și furtunos, adevăratul sediu al iluziei”, p. 244.
*
Ceea ce intelectul scoate din sine, fără experiență, utilizează pentru „folosirea experienței”, p. 244.
Și autorul consideră că a făcut „cercetări adânci” în ceea ce privește limitele intelectului, p. 245.
*
„Conceptele pure ale intelectului nu pot avea niciodată o aplicare transcendentală, ci totdeauna numai o aplicare empirică”, p. 249, materializându-se astfel proiecțiile minții.
*
„Gândirea este acțiunea de a raporta o intuiție dată la un obiect”, p. 250.
Nu e o viziune mult prea simplistă reducerea capacităților minții doar la aceea de a face conexiuni între intuițiile obiectelor și obiecte, între nume și persoane? Gândirea e pentru Kant un fel de sistem securizat de detectare a fețelor după anumite indicii.
*
Categoriile „nu sunt decât forme ale gândirii, care conțin numai facultatea logică de a uni a priori într-o conștiință datul divers din intuiție”, p. 251. Esențializează diversitatea sau sunt expresia unitară a diversității.
*
Iar categoriile sunt singurele concepte ale intelectului, p. 252.
*
Prin numen, Kant înțelegea un lucru care nu e obiectul intuiției noastre sensibile, p. 253. Și definește numenul „un concept-limită”, pentru că el restrânge/ limitează „pretențiile sensibilității”, p. 256.
*
Astfel autorul ajunge să vorbească despre obiecte de două feluri: fenomene și numene, adică lucruri sensibile și lucruri intelectuale, p. 256.