O televiziune sau…o știre după o altă știre în zi de duminică.

Prima știre: o șoferiță beată…a lovit patru mașini.

A doua știre: o profesoară…și-a bătut și omorât propriul soț.

Care e relevanța celor două știri pentru o întreagă Românie? Că românii beau și omoară?

De ce șoferița…nu a avut încadrare profesională și a avut numai profesoara?

Profesoarele, adică, sunt mai bătăușe decât șoferițele?

Profesoarele nu pot fi șoferițe…pentru că e posibil să dea cu ranga în cap cuiva, dacă una, în condiții particulare, a făcut-o?

Urmează alte întrebări: de ce unii delincvenți au față…iar alții sunt blurați? De ce unii sunt anonimi…iar alții sunt tot dați cu fața la telespectatori? De ce nu e o singură măsură pentru toți?

Sau de ce știrea nu mai e doar știre…ci a devenit investigație după ureche?

De unde să știe doamna doctor sau doamna psiholog sau domnul ziarist sau domnul criminalist…de ce o femeie s-a îmbătat astăzi și a accidentat 4 mașini iar o profesoară…și nu, pur și simplu: o femeie…și-a ucis soțul?

Chiar ne interesează aceste lucruri?

Părerea care rămâne e următoarea: că se dorește doar să se umple golul cu ceva, așa, între două calupuri de publicitate. Da, cinic de profitabil!

Pe prea puțini îi interesează ce, cum, de ce…și să ajute efectiv…iar restul: mimăm că ne pasă mai mult sau mai puțin civilizat.

*

Dacă ai vrea să fii prieten cu mine pe Facebook…care ar fi motivul pentru care ai vrea să fii? Adică ce te-a determinat să îmi ceri prietenia? Nu vrei să îmi spui nimic? Vrei doar să stai, bălălău, la mine pe zid?

Goana după mulți prieteni numerici…dar nu și reali.

Așa cum fug scriitorii, care nu știu să fie originali, după bibliografie, multă bibliografie…pentru că ea pare să ascundă puterea ta infimă de înțelegere a celor pe care le discuți.

Însă bibliografia…ca și prieteniile statistice…sunt foarte diferite de cele reale…și de întâlnirea reală cu textul.

*

Plouă. Vizibilitate redusă. Ochii mă dor. Transpirația curge…Aceste lucruri mă fac real.

Care ar fi rostul real al unei posibile prezențe în online fără identitate reală?

Ca să arăt că nu știu decât să decupez știrile, imaginile altora, ideile lor…și să le pun la mine?

Care mine, cine sunt eu, dacă toată lumea mă confundă cu inexistența?

Care e bucuria celui din topul accesărilor…în lipsa împlinirii reale prin muncă?

Adică mă bucur că am fost văzut de unii care nu mă înțeleg și nici nu sunt interesați de mine?

*

Urmăresc atent…statisticile căutărilor de tot felul în online. Ele spun despre oameni mai mult decât ți-ar spune oamenii vreodată.

Văd multă instinctualitate, văd tot mai puțină cultură, tot mai puțină căutare specializată…și, cel mai adesea, multă căutare utilitaristă și ipseistă.

Caută numai ceea ce îi interesează la modul grosier…fără să dorească să cunoască pe cineva.

Au nevoie de un film, de o carte, de un program, trebuie să dea ei un examen…numai aia caută.

Nu se mai caută nuanțe, persoane…ci numai temele mură-n gură.

Asta înseamnă că vor fi tot mai multe uși închise, tot mai mulți tocsuni, nebuni pe viitor.

Și s-a ajuns aici datorită ideii de nevoie utilitaristă. „Îmi trebuie…pentru că am nevoie pentru ceva anume…și nu pentru mine”.

Niciodată nu m-a interesat ceva pentru că am examen. M-a interesat pentru că m-a interesat.

Dacă scriu ceva, spun ceva, fac ceva numai pentru că trebuie să fiu văzut, auzit…atunci sunt penibil la culme.

Pentru că asta înseamnă că fac totul numai de ochii altora sau pentru că mi se cere și nu pentru că vreau.

Eu scriu pentru că vreau. Și vreau pentru că mă împlinește.

Dacă m-ar forța cineva să vreau să scriu, să comunic, să creez, să fiu om…aș fi de râsul curcilor.

Did you like this? Share it: