Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 20 iulie 2011

Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Opere complete [vol. 9] [2]

Scrisoarea nr. 5 (29 august 1944)

Scrisă la 29 august 1944

și expediată

la 8 septembrie 1944.

Expeditor: Lu[cică]/ M. Popescu,

Compania nr. 3,

Regimentul 21 infanterie,

Mihăilești,

Vlașca.

Destinatar: Domnișoarei Florica Ivan,

str. Griviței,

nr. 67,

orașul Turnu Măgurele,

județul Teleorman.

Frumoasă cu ochi verzi,

De ieri mă găsesc pe malurile Argeșului. Numai tu lipsești din toată frumusețea [din jur]. Nu știu de ce am impresia că te voi vedea curând.

Prin zări te văd totuși de acum.

Dacă din motive [pe] care le înțeleg și le socotesc demne și frumoase nu mi-ai mărturisit unele lucruri, eu am înțeles multe din atitudinea și purtarea ta, care mi-au dat speranțe și încredere în ființa pe care o stimez mai mult decât [pe] propria-mi persoană.

Aseară era lună și am stat pe malul apei…Eram așa de mulțumit că râul curgea chiar auzit.

Tu ești la fel [ca el]: trăiești în mine. Dar de-abia te aud și mi-e așa necaz că nu te-am văzut până acum.

Atâtea gânduri îmi trec prin cap…Tu ești aceea care reprezinți măsura pentru toate amintirile* mele. Entuziasmul și nădejdea unei împliniri viitoare ești tu.

Îți scriu…deși îmi dau seama că nu-ți pot trimite această scrisoare. Sunt atât de fericit când mă gândesc la curățenia sufletească și trupească a noastră, a amândurora, având în vedere vârsta [pe care o avem].

E atâta necunoscut încă pentru noi…iar aceasta ne atrage și ne va limpezi sufletele și ne va înălța peste [toate] cu ajutorul Duhului Divin, până la înălțimea supremei iubiri, pe care prea puțini oameni au întâlnit-o și realizat-o pe acest pământ trecător.

Spre deosebire de ceilalți, care nu cred sau cred prea puțin, noi avem în plus credința în cele văzute cât și în cele nevăzute.

Noi avem deci mai multe speranțe, mai multe lucruri care ne pot aduce bucuria.

Precum nu te văd despărțită de mine nici aici, socotesc că nici după moarte nu vom fi astfel decât tot împreună. Noi știm că unirea definitivă nu atârnă decât de voința și hotărârea noastră. Și timpul acela va sosi odată cu limpezirea vremurilor.

Nu trebuie să crezi vreodată că prin sfințirea și legiferarea unirii noastre[1], idealul fiind atins, va înceta poate iubirea sau se va schimba ceva. Aceasta nu va fi decât un mijloc pentru desăvârșire.

Trebuie să știi că eu abia de atunci văd începutul unei vieți, care ne va înălța și ne va duce pe drumul adevărat, spre o altă fericire cu mult mai mare și spre Dumnezeu.

Câtă putere vom avea împreună se va vedea din tot ceea ce vom izbuti să creăm.

Căsătoria e un lucru ușor, dar a fi vrednic de ea e cu mult mai greu[2]. [Iar] noi cred că vom fi [vrednici de căsătoria noastră].

Pentru noi a trecut timpul când iubirea e o glumă dezinteresată, la ale cărei consecințe nu ne gândim, fiindcă nu mai suntem la vârsta în care judecata clară să aibă prea puțină importanță.

De aceea noi și, în special, eu vreau să privesc legătura dintre noi cu toată seriozitatea și [am] strângerea de inimă că nu o pot clarifica intim [în] cât mai scurt [timp].

Trebuie, poate, să-mi cer iertare pentru cuvintele și îndrăzneala mea de a vorbi despre acestea dar…(continui în cealaltă [scrisoare]).

*

Scrisoarea nr. 6 (30 august 1944)

Scrisă la 30 august 1944

și expediată

la 9 septembrie 1944.

Expeditor: Lu[cică]/ M. Popescu,

Compania nr. 3,

Regimentul 21 infanterie,

Mihăilești,

Vlașca[3].

Destinatar: Domnișoarei Florica Ivan,

str. Griviței,

nr. 67,

orașul Turnu Măgurele,

județul Teleorman.

Iubită cu ochii albaștri,

…așa cred că e cinstit. Și apoi așa concep eu [lucrurile]. Altfel totul nu și-ar avea niciun rost.

Trebuie, în orice caz, să fim perfect de acord pentru binele nostru.

Ce mult aș dori să nu te supăr cu niciun cuvânt, nu numai azi, ci viața întreagă. Că așa nădăjduiesc eu că va fi.

Trebuie să trăiesc din amintire [persoana ta], deși tinerețea nu-i pentru așa ceva. Împrejurările însă ne obligă.

Mă gândesc cu ce convingere ai fi vrut să mergi cu mine oriunde. Vreau să ai aceeași convingere: că și eu te voi urma totdeauna, în orice loc.

Dar iată vine timpul când o tristețe de moarte mă pătrunde. Îmi pare că niciodată n-am avut elan îndeajuns [de mult], că viața a fost prea zgârcită [cu noi] și că de acum înainte va fi și mai mult. Par că toate elanurile mi s-au stins.

Cine va avea puterea să mi le reînvie în afară de tine?

Nu știu pentru a câta oară îți spun că tu îmi ești singura nădejde și salvare. Ești piatra de încercare.

Prin tine și cu tine înainte sau prăbușirea, decăderea totală.

Azi am încă tăria să doresc moartea în locul dizolvării morale. Mâine, poate, când tu mă vei ignora, nu voi mai avea nici această putere.

Mă întreb uneori de ce mă mușcă șarpele neîncrederii chiar [și] în tine, pe care te văd, uneori, cu înfățișare de înger.

Îmi zic: „Să fie oare sinceră? Să-i încredințez dragostea mea așa cum am început sau sunt un naiv copil, care merită o pedeapsă aspră din partea destinului prin tine?”.

Vreau să cred că mă tem pe nedrept.

Pentru ce oare mă înfricoșez? Nu am niciun motiv…Și, în al doilea rând, voi fi fericit de orice durere venită din pricina ta. Și [cred că] doar sunt însetat de chinurile iubirii pentru tine. Vor veni [și chinurile]. Nu mă îndoiesc!

De ce? Pentru că nu pot crede în atât noroc [pentru noi doi].

[Vreau însă] să mă iubească cineva așa cum aspir eu: profund, veșnic și sublim. E posibil oare?…

Uneori, dacă cineva merită cu adevărat această iubire unică, îl împiedică soarta?…

Nenorocirea și toate surorile ei sunt unelte ale destinului, care te urcă sau te coboară, care îți dau viață sau moarte.

De aceea eu mă tem de noroc mai mult decât de o nenorocire. Oricât de mari ar fi deziluziile mă bucur că le voi avea, pentru că vor veni amestecate cu iubire[a ta].

Iubirea unică și totală, iubirea care singularizează și înalță spre Dumnezeu. [Pe aceasta o] aștept de la tine.

Ești datoare să mi-o inspiri. Și ascunde-mi, ascunde-mi [te rog], dacă mai ai în suflet vreo reminiscență [de la o altă iubire] sau altă dragoste paralelă, pentru cineva.

Nu vreau să fiu decât eu stăpânul tău, al dragostei tale, precum voiesc ca numai tu să fii stăpâna mea și a iubirii mele.

O singură iubire admit alături de a mea: cea față de Dumnezeu. Aceasta o cer chiar și cred că nu te supără.

P.[ost] S.[criptum]: Până[4] nu vei primi adresa mea precisă poți să nu-mi scrii, deoarece nu sunt încă lămurit [asupra faptului] unde voi fi repartizat. Cu drag.


[1] Prin căsătoria noastră.

[2] E lucru ușor să te căsătorești civil și religios, pentru că ceremonia și slujbă durează puțin. Exigențele căsătoriei, ale vieții împreună, însă sunt grele și sunt pentru toată viața.

[3] Pe plic însă apare că e trimisă de pe frontul din Moldova.

[4] Textul frazei de față a fost tăiat de către autor.

Așteptând neprevăzutul

Nimeni nu aștepta, în 1930, să se întâmple ce s-a întâmplat în 1940. Și nimeni nu se aștepta, în 1940, să vină 1950. După cum nici în 1980 nu se aștepta nimeni să vină 1990.

Constat că prea multă lume trăiește (acum ca și altădată) cu impresia că există o neclinitire în starea de lucruri.

Suntem totdeauna surprinși de condiția efemeră a vieții și a lucrurilor, când ea este cea mai evidentă realitate cu putință.

Cum putem să existăm cu atâta convingere în statornicia binelui, a binelui material, a confortului și prosperității?

Cât de intangibile ni se par niște lucruri – începând cu viața noastră însăși – care la un mic accident pot să ajungă praf și pulbere?

Fiecare din cei care trăiesc cu această iluzie crede că se simte confortabil în balonul său de imuabilitate. Că există niște pereți de sticlă care îl vor păstra cumva neafectat, o veșnicie, de orice nenorocire.

Și crede că, dacă-și așterne bine, îi va și fi bine sub toate politicile.

În condițiile actuale de criză din România, văd mulți oameni disperați, în multe feluri.

Unii au ales cu convingere și cu succes calea compromisului fără întoarcere. Calea corupției care nu se oprește nicăieri și niciodată.

Un adevărat tăvălug de escrocherii, șmecherii, mașinării, sforării…mergând dintr-una într-alta.

Unde vom ajunge? Ne va fi mai bine sau ne va fi mai rău?

Deja simțim că ceva se clatină și că suntem la o răscruce, chiar dacă nu la noi a fost…cutremurul din Japonia.

Ar fi bine dacă fiecare s-ar gândi să-și merite locul și să le fie bine și celorlalți odată cu el, nu doar lui singurel pe pământ…

Dreptul la timp (sintagma lui Nichita) ți-l câștigi, paradoxal, după ce ai trăit și ai demonstrat că nu degeaba.

Simplul fapt de a te naște în/ pe lume nu îți dă dreptul să faci ce vrei cu viața ta, cu liniștea ta și a altora.

Dacă fericirea ne-ar veni din fericirea aproapelui, am fi cei mai fericiți și nu ne-ar lipsi nimic.

Poezia lui Vasile Voiculescu [12]

În Miorița, melancolia lumii e sinonimă cu durerea sau rătăcirea lumii: pe când alaiuri /…/ nuntind senine urcă spre curți eterne, lasă-n urmă-nchisă în iatacuri, cu brațe rătăcite / Melancolia lumii [care] se arăta-n ferestre.

Este una dintre multele definiții ale melancoliei…

Există în continuare în poezia lui Vasile Voiculescu elemente identitare ale unui tradiționalism literar apăsat, identificabile sub forma unor imagini proprii pastelului simbolic, ca spre exemplu în versurile: Târziu după nechezul înflăcărat al zilei / Pășește-ncet amurgul cu mugetul lui lin (Falii); Un freamăt alb colindă cerul de pe / Colina pusă nopții căpătâi (În zori).

Nu este însă, cu acestea, prea departe de un spirit poetic al epocii împărtășit mai multor creatori, între care i-am putea numi pe Fundoianu și Voronca. Voiculescu își va preciza însă, din ce în ce mai mult, distanța atât față de alți tradiționaliști, cât și de lirica celor anterior menționați.

Uneori, pare desuet apelul său la simboluri ultrasolicitate ale culturii creștin-europene (Treci prin grădini cu limpede făptură, / În frunze poamele țin ochi deschiși, / Un măr te-atinge amintitor pe gură, / Trup lin de șarpe lunecă-n tufiș (În zori)). Curând însă, îți dai seama că sentimentul de imagine poetică ultrauzitată și de tipar cultural hipercunoscut, care te-a încercat momentan, este unul fals.

În această etapă, Voiculescu reușește să surprindă prin versuri sau printr-un final care îți destructurează părerea înaltă despre gnoza ta, a cititorului.

Poemele continuă procesul de convertire a realului în reflecție mistică. Rafinamentul poetic – înrudit cu cel arghezian – tinde spre solidificarea semnificației spirituale în cuvinte de piatră, în roca dură a vocabularului și a imaginarului lor poetic.

Poeți ca Arghezi și Voiculescu nu vor să se dezică de materie, de pământ și univers, de lume și de țărâna stelelor, ci să îi reveleze traversarea prin inefabil. Ei nu caută dematerializarea, dezicerea de materie, ci spiritualizarea ei, reproducerea/ reflectarea ei transfigurată:

Stau falii mari în suflet la-nchietura firii
De unde se stârnește lăuntricul cutremur,
Mi-alunecă tărâmul spre râpile iubirii,
Ținutul ce mai rodnic se surpă rupt în vremuri.

Spre gropnițe căscate la fundul temeliei
Alcătuiri suave se prăbușesc și curg…
Arar arunc din lutul căzut al poeziei
Un vers de ambră sumbră cu vine de amurg.
(Falii)

Sparg agrișe de rouă pe-o sulfină
Și din hățișul umbrelor mă duc,
Cărare prin lăstare de lumină
Către suișul inimii s-apuc.
(În zori)

Suișul inimii indică o paradigmă isihastă. Originea expresiei este psalmică: „Fericit este bărbatul al cărui ajutor este de la Tine, Doamne; suișuri în inima sa a pus, în valea plângerii, în locul care i-a fost pus” (Ps. 83, 6-7).

Dificultatea parcursului poetic, căutarea căii, a expresivității particulare, care să ilustreze fenomene spirituale și evoluții proprii numai peisajului interior/ lăuntric, este în aceeași măsură valabilă pentru Arghezi și pentru Vasile Voiculescu. Ceea ce denotă că această poetică este determinată de un crez sau o concepție religioasă implementată artistic.

Ideea poetică nu este totuși superficială, ușor deductibilă, dimpotrivă, poate fi adânc îngropată în simboluri/arhetipuri (chiar și când ele par facile) sau la capătul unei mesaj alcătuit dintr-o serie de imagini care par numai a fi vectori eficace ai unei decriptări așteptate să se producă repede. Așteptarea aceasta poate fi înșelată.

Dar poemele nu au încă avengura criptică de mai târziu.

Deocamdată, poetul dezvoltă rezonanța simbolică și alegorică a unor situații poetice, asigurându-le ecouri abisale în spațiul conștiinței. Este vorba însă de o conștiință creștină și ortodoxă și nu despre orice fel de experiență umană, de aceea nici aderența și gradul de inteligibilitate a poeziei sale nu pot fi asumate în orice condiții.

Adâncimile autentice ale sufletului sunt căutate în același timp (și ritm) cu cele ale expresiei.

Zgomotul izbirii contrariilor îi servește scopul:

Pe piscuri reci de cifre-și trece anii
Și munți de slove-ncălecând mereu,
El umblă pe-nălțimile Satanii
Cu gândul de-a vâna pe Dumnezeu. /…/

Ulmează vremile-n genuni culcate
Lipind de cer urechea să asculte
Bătaia făr’de inimă a turmei multe
De veacuri care pasc eternitate.
(Noul vânător)

Poetul e un vânător de spaime sacre care pune în pânda nopții stelelor capcană, / Jupoaie tainele de sumbra blană / Și cu săgeata trage în minune. Prada lui este duhul

Voiculescu știe că gestul arhaic al privirii la cer înseamnă altitudine a gândului și împrejmuire cu limite nepământene, de aceea și contemplă scăpărarea stelelor lovindu-se de cremenea nopții: Noaptea de cremene / Scapără stele. Este vânat el însuși de dorul priveliștei dezrobitoare pentru care: gândul fă-l scară. Idealul este odihnirea minții Pe alba liniște / Fără de pată / Stând ca o criniște / Netulburată (Noaptea de cremene).

Silogism din Eminescu

Într-o variantă a Glossei, veșnicia este Adevărul și Adevărul este imuabil: Adevăru-n neclintire / N-are timp și n-are goluri[1].

Versurile reprezintă o formulă gnomică pentru ceea ce rostește Dumnezeu Părintele în Luceafărul, în lecția oferită lui Hyperion: Noi nu avem nici timp, nici loc, / Și nu cunoaștem moarte.

Utilizarea lui noi pentru a-L desemna pe Dumnezeu este biblică: „Și a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră…” (Fac. 1, 26); „Și a zis Domnul Dumnezeu: Iată, Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele și răul” (Fac. 3, 22).

Prin alăturarea versurilor din Luceafărul de cele din Glossă, rezultă că Dumnezeu și Adevărul sunt identici (cum ar spune tot Eminescu – de fapt, după cum am găsit mai târziu, Eminescu zice chiar așa, în ms. 2267: „Dumnezeu și adevărul sunt identici” [Opere, XV, p. 348]).


[1] Mihai Eminescu, Opere, III, ed. Perpessicius, p. 109.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno