Așteptând neprevăzutul

Nimeni nu se aștepta, în 1930, să se întâmple ce s-a întâmplat în 1940. Și nimeni nu se aștepta, în 1940, să vină 1950. După cum nici în 1980 nu se aștepta nimeni să vină 1990.

Constat că prea multă lume trăiește (acum ca și altădată) cu impresia că există o neclintire în starea de lucruri.

Suntem totdeauna surprinși de condiția efemeră a vieții și a lucrurilor, când ea este cea mai evidentă realitate cu putință.

Cum putem să existăm cu atâta convingere în statornicia binelui, a binelui material, a confortului și prosperității?

Cât de intangibile ni se par niște lucruri – începând cu viața noastră însăși – care la un mic accident pot să ajungă praf și pulbere?

Fiecare din cei care trăiesc cu această iluzie crede că se simte confortabil în balonul său de imuabilitate. Că există niște pereți de sticlă care îl vor păstra cumva neafectat, o veșnicie, de orice nenorocire.

Și crede că, dacă-și așterne bine, îi va fi și bine sub toate politicile.

În condițiile actuale de criză din România, văd mulți oameni disperați, în multe feluri.

Unii au ales cu convingere și cu succes calea compromisului fără întoarcere. Calea corupției, care nu se oprește nicăieri și niciodată.

Un adevărat tăvălug de escrocherii, șmecherii, mașinării, sforării…mergând dintr-una într-alta.

Unde vom ajunge? Ne va fi mai bine sau ne va fi mai rău?

Deja simțim că ceva se clatină și că suntem la o răscruce, chiar dacă nu la noi a fost…cutremurul din Japonia.

Ar fi bine dacă fiecare s-ar gândi să-și merite locul și să le fie bine și celorlalți odată cu el, nu doar lui singurel pe pământ…

Dreptul la timp (sintagma lui Nichita) ți-l câștigi, paradoxal, după ce ai trăit și ai demonstrat că nu degeaba.

Simplul fapt de a te naște în/ pe lume nu îți dă dreptul să faci ce vrei cu viața ta, cu liniștea ta și a altora.

Dacă fericirea ne-ar veni din fericirea aproapelui, am fi cei mai fericiți și nu ne-ar lipsi nimic.