În Miorița, melancolia lumii e sinonimă cu durerea sau rătăcirea lumii: pe când alaiuri /…/ nuntind senine urcă spre curți eterne, lasă-n urmă-nchisă în iatacuri, cu brațe rătăcite / Melancolia lumii [care] se arăta-n ferestre.

Este una dintre multele definiții ale melancoliei…

Există în continuare în poezia lui Vasile Voiculescu elemente identitare ale unui tradiționalism literar apăsat, identificabile sub forma unor imagini proprii pastelului simbolic, ca spre exemplu în versurile: Târziu după nechezul înflăcărat al zilei / Pășește-ncet amurgul cu mugetul lui lin (Falii); Un freamăt alb colindă cerul de pe / Colina pusă nopții căpătâi (În zori).

Nu este însă, cu acestea, prea departe de un spirit poetic al epocii împărtășit mai multor creatori, între care i-am putea numi pe Fundoianu și Voronca. Voiculescu își va preciza însă, din ce în ce mai mult, distanța atât față de alți tradiționaliști, cât și de lirica celor anterior menționați.

Uneori, pare desuet apelul său la simboluri ultrasolicitate ale culturii creștin-europene (Treci prin grădini cu limpede făptură, / În frunze poamele țin ochi deschiși, / Un măr te-atinge amintitor pe gură, / Trup lin de șarpe lunecă-n tufiș (În zori)). Curând însă, îți dai seama că sentimentul de imagine poetică ultrauzitată și de tipar cultural hipercunoscut, care te-a încercat momentan, este unul fals.

În această etapă, Voiculescu reușește să surprindă prin versuri sau printr-un final care îți destructurează părerea înaltă despre gnoza ta, a cititorului.

Poemele continuă procesul de convertire a realului în reflecție mistică. Rafinamentul poetic – înrudit cu cel arghezian – tinde spre solidificarea semnificației spirituale în cuvinte de piatră, în roca dură a vocabularului și a imaginarului lor poetic.

Poeți ca Arghezi și Voiculescu nu vor să se dezică de materie, de pământ și univers, de lume și de țărâna stelelor, ci să îi reveleze traversarea prin inefabil. Ei nu caută dematerializarea, dezicerea de materie, ci spiritualizarea ei, reproducerea/ reflectarea ei transfigurată:

Stau falii mari în suflet la-nchietura firii
De unde se stârnește lăuntricul cutremur,
Mi-alunecă tărâmul spre râpile iubirii,
Ținutul ce mai rodnic se surpă rupt în vremuri.

Spre gropnițe căscate la fundul temeliei
Alcătuiri suave se prăbușesc și curg…
Arar arunc din lutul căzut al poeziei
Un vers de ambră sumbră cu vine de amurg.
(Falii)

Sparg agrișe de rouă pe-o sulfină
Și din hățișul umbrelor mă duc,
Cărare prin lăstare de lumină
Către suișul inimii s-apuc.
(În zori)

Suișul inimii indică o paradigmă isihastă. Originea expresiei este psalmică: „Fericit este bărbatul al cărui ajutor este de la Tine, Doamne; suișuri în inima sa a pus, în valea plângerii, în locul care i-a fost pus” (Ps. 83, 6-7).

Dificultatea parcursului poetic, căutarea căii, a expresivității particulare, care să ilustreze fenomene spirituale și evoluții proprii numai peisajului interior/ lăuntric, este în aceeași măsură valabilă pentru Arghezi și pentru Vasile Voiculescu. Ceea ce denotă că această poetică este determinată de un crez sau o concepție religioasă implementată artistic.

Ideea poetică nu este totuși superficială, ușor deductibilă, dimpotrivă, poate fi adânc îngropată în simboluri/arhetipuri (chiar și când ele par facile) sau la capătul unei mesaj alcătuit dintr-o serie de imagini care par numai a fi vectori eficace ai unei decriptări așteptate să se producă repede. Așteptarea aceasta poate fi înșelată.

Dar poemele nu au încă avengura criptică de mai târziu.

Deocamdată, poetul dezvoltă rezonanța simbolică și alegorică a unor situații poetice, asigurându-le ecouri abisale în spațiul conștiinței. Este vorba însă de o conștiință creștină și ortodoxă și nu despre orice fel de experiență umană, de aceea nici aderența și gradul de inteligibilitate a poeziei sale nu pot fi asumate în orice condiții.

Adâncimile autentice ale sufletului sunt căutate în același timp (și ritm) cu cele ale expresiei.

Zgomotul izbirii contrariilor îi servește scopul:

Pe piscuri reci de cifre-și trece anii
Și munți de slove-ncălecând mereu,
El umblă pe-nălțimile Satanii
Cu gândul de-a vâna pe Dumnezeu. /…/

Ulmează vremile-n genuni culcate
Lipind de cer urechea să asculte
Bătaia făr’de inimă a turmei multe
De veacuri care pasc eternitate.
(Noul vânător)

Poetul e un vânător de spaime sacre care pune în pânda nopții stelelor capcană, / Jupoaie tainele de sumbra blană / Și cu săgeata trage în minune. Prada lui este duhul

Voiculescu știe că gestul arhaic al privirii la cer înseamnă altitudine a gândului și împrejmuire cu limite nepământene, de aceea și contemplă scăpărarea stelelor lovindu-se de cremenea nopții: Noaptea de cremene / Scapără stele. Este vânat el însuși de dorul priveliștei dezrobitoare pentru care: gândul fă-l scară. Idealul este odihnirea minții Pe alba liniște / Fără de pată / Stând ca o criniște / Netulburată (Noaptea de cremene).

Did you like this? Share it: