Socializare și nesimțire

Unii n-au învățat încă – observ după patru ani de blogging – să dea cu bună-ziua, deși au ifose cât Marea Neagră.

Consideră needucatul că online-ul e parcela lui, că-și poate șterge bocancii noroioși pe foaia ta de scris, de blog. Pentru că, în creierii lui convulsionați, ceea ce nu se vede (recte ingerința lui brutală, de matahală a opiniei), nici nu se simte.

Crede că i se cuvine…să dea un comentariu, la plezneală, la abureală, la nervi, la…să ne treacă ziua. Și că e fascinant în poza de pixeli, încât n-o să poți să-l tratezi cu refuz.

Pentru că e el. Adică: el e el, care e el.

E ranchiunos și chiar reprobabil, dar i se pare că are șarm când e nesimțit. Și chiar mai mult șarm, când e nesimțit rău de tot.

Te tentează la o mică spumă de încăierare amicală, ca pe Ghencea. Are chef în reprize. E convins că știe să fenteze. Pentru că nu se bagă în seamă decât la fentă.

Te invită la un duet unic: măgarul și privighetoarea; el răcnește, tu să fii politicos.

Sau la un duet solo: el se ceartă cu ideea despre tine din capul lui, cu o imagine de adversar pe care și-a nălucit-o și nici nu mai contează ce ai putea/ avea să-i replici.

Păcat că nu înțelege nimic…